ÎCCJ, Decizia nr. 97/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 647 din 18 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă,

plângerea formulată de petentul T.F. împotriva intimatului I.M., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189, 246, 267 și 261

1

C.

pen., reținând că plângerea nu privește unul din actele prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Astfel, acesta a sesizat instanța de judecată, cu

plângere, invocând dispozițiile art. 278

1

și art. 29 lit. f) C.

proc. pen.

Plângerea privea săvârșirea de către căpitanul

magistrat I.M., a infracțiunilor prevăzute de art. 189, 246 și 266 C. pen.

În ședința de judecată, petentul a solicitat

condamnarea intimatului, și pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

267 și 261

1

C. pen.

Din plângerea petentului rezultă că acesta a sesizat

și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauză, însă,

nu a fost dată o rezoluție.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul T.F. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Ulterior, petentul a depus un memoriu, susținând că

sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct.

3, 9, 17 și 18 C. proc. pen.

Sub aspectul primului caz de casare, petentul a

arătat la judecarea în fond a plângerii a participat un judecător incompatibil,

respectiv judecătorul Ș.P. care, în calitate de magistrat militar, a respins în

mai multe rânduri recursurile declarate împotriva încheierilor prin care a fost

menținută măsura arestării preventive.

Recurentul a susținut că sentința atacată cuprinde

motive contradictorii, în sensul că nu se înțelege dacă în cauză s-a dat sau nu

o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Totodată, prin sentința atacată s-a făcut o greșită

aplicare a legii, cu referire la dispozițiile art. 21 din Constituția României.

În fine, susținerile procurorului au fost greșit

reținute în caietul de ședință.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. și a criticilor formulate, se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub

sancțiunea nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată

corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitor la garanțiile

procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în

materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții

relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o

prevedere care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul

dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute rezultă din

dispozițiile art. 279, 221 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art.

264 din același cod.

Din economia reglementărilor legal menționate rezultă

că în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea primară a

instanței de judecată și supuse sancțiunii procesuale a nulității absolute,

toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea

persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței o cauză,

spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și

cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele

judecății, ca efect al acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul

T.F. privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189, 246, 266, 267 și

261

1

C. pen.

Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele

determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora

plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut

obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice

sesizarea instanței de judecată, în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat

neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. civ.

Nu pot fi primite apărările recurentului, cu referire

la primul caz de casare invocat, întrucât în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 47 C. proc. pen., motiv pentru care petentul nici nu a uzat

de dispozițiile art. 51 din același cod.

Totodată, celelalte critici nu pot fi examinate, în

raport cu obiectul recursului, care privește legalitatea soluției de respingere

a unei plângeri cu care instanța a fost învestită în alte condiții, decât cele

prevăzute de legea procesual-penală.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul T.F. împotriva sentinței nr. 647 din 18 noiembrie

2005, pronunțată în dosarul nr. 5616/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același

cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul T.F. împotriva sentinței nr. 647 din 18

noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5616/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.