ÎCCJ, Decizia nr. 97/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 647 din 18 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul T.F. împotriva intimatului I.M., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189, 246, 267 și 261 1 C. pen., reținând că plângerea nu privește unul din actele prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, acesta a sesizat instanța de judecată, cu plângere, invocând dispozițiile art. 278 1 și art. 29 lit. f) C. proc. pen. Plângerea privea săvârșirea de către căpitanul magistrat I.M., a infracțiunilor prevăzute de art. 189, 246 și 266 C. pen. În ședința de judecată, petentul a solicitat condamnarea intimatului, și pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267 și 261 1 C. pen.

Din plângerea petentului rezultă că acesta a sesizat și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauză, însă, nu a fost dată o rezoluție. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul T.F. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Ulterior, petentul a depus un memoriu, susținând că sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 3, 9, 17 și 18 C. proc. pen. Sub aspectul primului caz de casare, petentul a arătat la judecarea în fond a plângerii a participat un judecător incompatibil, respectiv judecătorul Ș.P. care, în calitate de magistrat militar, a respins în mai multe rânduri recursurile declarate împotriva încheierilor prin care a fost menținută măsura arestării preventive.

Recurentul a susținut că sentința atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că nu se înțelege dacă în cauză s-a dat sau nu o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale. Totodată, prin sentința atacată s-a făcut o greșită aplicare a legii, cu referire la dispozițiile art. 21 din Constituția României. În fine, susținerile procurorului au fost greșit reținute în caietul de ședință. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. și a criticilor formulate, se constată următoarele: Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub sancțiunea nulității absolute. Este de reținut că reglementarea menționată corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitor la garanțiile procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o prevedere care să o definească. Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute rezultă din dispozițiile art. 279, 221 și 278 1 C. proc. pen., coroborat cu art. 264 din același cod. Din economia reglementărilor legal menționate rezultă că în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea primară a instanței de judecată și supuse sancțiunii procesuale a nulității absolute, toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței o cauză, spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele judecății, ca efect al acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul T.F. privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189, 246, 266, 267 și 261 1 C. pen. Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată. Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice sesizarea instanței de judecată, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

civ. Nu pot fi primite apărările recurentului, cu referire la primul caz de casare invocat, întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 47 C. proc. pen., motiv pentru care petentul nici nu a uzat de dispozițiile art. 51 din același cod. Totodată, celelalte critici nu pot fi examinate, în raport cu obiectul recursului, care privește legalitatea soluției de respingere a unei plângeri cu care instanța a fost învestită în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesual-penală. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul T.F. împotriva sentinței nr. 647 din 18 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5616/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.F. împotriva sentinței nr. 647 din 18 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5616/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.