ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2661/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de

instanță înregistrată la data de 15 mai 2002 sub nr. 9533 la Tribunalul

București, reclamanta SC I.P.L. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC D. SRL,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți la data de 30 iunie 2000,

prin care pârâta se obliga să-i vândă utilaje necesare și disponibile pentru

prelucrarea lemnului la prețul de un miliard lire italiene.

În motivarea cererii, reclamanta a

susținut că vânzarea-cumpărarea a fost consimțită din partea sa de numitul C.M.,

care a semnat contractul, deși acesta nu avea calitatea de asociat și

administrator, calitate pe care a dobândit-o ulterior, respectiv la data de 14

august 2000.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința nr. 10572 pronunțată la data de 11 septembrie 2003,

respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând în considerentele

sentinței că deși C.M. nu avea calitatea de administrator al reclamantei la

data semnării contractului de vânzare-cumpărare (30 iunie 2000) aceasta nu

atrage rezoluțiunea contractului, sancțiune care intervine numai în cazul

neexecutării obligațiilor asumate ori, reclamanta nu a făcut dovada

neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor contractuale.

Împotriva acestei sentințe,

reclamanta a declarat apel susținând că prima instanță trebuia să califice

cererea după voința părții și nu după sensul literal al cererii și să ceară

lămuriri și precizări în raport de probatoriile administrate.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, investită cu soluționarea căii de atac, prin decizia

comercială nr. 61 din data de 3 martie 2004, admite apelul reclamantei, schimbă

în tot sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei și constată

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 30 iunie

2000.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că prin actul adițional autentificat sub nr. 880 din 21 iunie 2000 de

b.n.p.

M.T., persoana juridică italiană

C.

SRL având ca asociat și

administrator pe C.M. a devenit asociat la SC I.P.L. SRL, dl. C.M. fiind

desemnat și administrator al societății române pe o perioadă de doi ani.

Potrivit clauzei înscrise în actul adițional, acesta urma să-și producă efectele

între părți de la data depunerii capitalului social de noul asociat, operație

care s-a realizat la 10 august 2000. Ca atare, la data de 30 iunie 2000 C.M. nu

avea calitatea de administrator al reclamantei pentru a putea semna valabil

contractul de vânzare-cumpărare.

Mai reține instanța că ulterior datei

de 10 august 2000, când C.M. a dobândit calitatea de administrator al

reclamantei, trebuia să înștiințeze pe ceilalți administratori și cenzori că în

această operațiune de vânzare-cumpărare are interese contrare, fiind și

administratorul unic al societății vânzătoare SC D. SRL, dispozițiile art. 79

și art. 149 din Legea nr. 31/1990 incidente în cauză, obligându-l să se abțină

de la orice deliberare privitoare la această operațiune, datorită conflictului

de interese apărut urmare calității sale de administrator atât al societății

vânzătoare cât și al societății cumpărătoare.

În contra acestei decizii, pârâta SC

D. SRL persoană juridică italiană, a declarat în termen recurs pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În argumentarea criticilor

formulate, recurenta susține următoarele:

- ambele hotărâri au fost date cu

încălcarea legii, în condițiile în care nu s-a dispus anularea acțiunii și

respectiv a apelului, ca insuficient timbrate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- decizia atacată conține motivări

contradictorii în ce privește calitatea de administrator a lui C.M. în cele

două societăți comerciale (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

- instanța nu s-a pronunțat asupra

unei dovezi hotărâtoare în dezlegarea pricinii, respectiv faptul că pentru

vânzătoare contractul este semnat de B.C. și nu de C.M. (art. 304 pct. 10 C.

proc. civ.);

- instanța a aplicat greșit

dispozițiile legale referitoare la conflictul de interese, art. 75 și 145 din

Legea nr. 31/1990.

Reclamanta – intimată SC I.P.L. SRL,

prin întâmpinarea depusă la data de 31 ianuarie 2005, a solicitat respingerea

recursului și menținerea deciziei curții de apel ca legală și temeinică.

Recurenta prin concluziile scrise

depuse pentru termenul din 12 aprilie 2005 a invocat, ca motiv de ordine

publică, excepția de necompetență generală a instanțelor românești și de

inaplicare a legii române în cauza dedusă judecății susținând că potrivit art. 77

din Legea nr. 105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept

internațional privat competența legislativă și jurisdicțională aparține legii

italiene și respectiv statului italian.

1) Preliminar, Curtea urmează să

examineze, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate,

constituite într-un motiv de ordine publică invocat de recurentă prin

concluziile scrise și orale potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., vizând

competența legislativă și jurisdicțională străină.

Excepțiile invocate nu sunt

întemeiate.

Raportul juridic dedus judecății

este un raport de drept internațional privat, elementul de extraneitate fiind

conferit de calitatea vânzătorului de persoană juridică străină, contractul

fiind încheiat la Roma la data de 30 iunie 2000.

Potrivit art. 73-74 din Legea nr. 105/1992,

contractul de drept internațională privat este supus legii alese de părți prin

consens, iar potrivit art. 77 din aceeași lege, contractul este supus legii

statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse.

În contractul ce face obiectul

litigiului, părțile nu și-au ales în mod expres legea aplicabilă, dar

reclamanta invocând neregularități la încheierea contractului s-a adresat

instanței românești.

Pârâta a acceptat jurisdicția și

legea română, prin aceea că nu a invocat nici în fața primei instanțe și nici

în apel necompetența instanțelor românești și aplicarea legii italiene.

Prin urmare, rezultă neîndoielnic

din conduita procesuală a pârâtei că a fost de acord să supună contractul legii

române, astfel că, în aceste circumstanțe ea nu mai poate invoca, pentru prima dată

în recurs, aplicarea legii și jurisdicției italiene.

2) Referitor la celelalte critici

formulate de recurentă, Curtea constată că ele sunt neîntemeiate, din întregul

material probator administrat în cauză rezultând că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre corectă sub aspectul dispozițiilor de drept material și

procesual aplicabile în cauză pentru considerentele ce urmează:

2.1. Calificând cererea introductivă

în raport de motivele de fapt invocate ca fiind o acțiune în constatarea

nulității actului juridic dedus judecății, instanța a aplicat corect

dispozițiile legii taxei de timbru și timbrului judiciar, potrivit cărora

acțiunile și cererile neevaluabile în bani sunt supuse unei taxe de timbru fixe

de 51.500 lei și 1500 lei timbru judiciar (art. 3 din Legea nr. 146/1997,

privind taxa judiciară de timbru).

2.2. Motivele pe care se întemeiază

hotărârea curții de apel nu sunt contradictorii, ci răspund necesității

examinării contractului atât la momentul încheierii cât și pe parcursul

executării sale.

Este adevărat că instanța trebuia să

fie mai explicită în expunerea raționamentelor sale interioare pe care se

sprijină soluția adoptată, dar argumentele invocate sunt corecte.

Astfel, instanța reține că la data

semnării actului de vânzare-cumpărare, respectiv 30 iunie 2000, C.M. nu avea

calitatea de administrator al societății cumpărătoare, deci nu putea reprezenta

legal societatea și angaja prin clauzele consfințite.

C.M., potrivit actului adițional

autentificat a dobândit calitatea de administrator la data de 10 august 2000.

Ulterior acestui moment, pe parcursul executării contractului, executare care

se putea converti într-o confirmare a acestuia și deci o acoperire a

neregularității inițiale, C.M. în calitate de administrator atât al

cumpărătoarei cât și al vânzătoarei, se afla într-un conflict de interese

potrivit art. 79 și 149 din Legea nr. 31/1990 republicată, care îl obliga să se

abțină de la orice deliberare în legătură cu acest contract.

2.3. Împrejurarea că, pentru

vânzătoare contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 30 iunie 2000 a fost

semnat de un administrator delegat în persoana domnului B.C., nu are nici o

semnificație juridică în adoptarea unei alte soluții în cauza de față, cu alte

cuvinte nu constituie o probă hotărâtoare în dezlegarea pricinii, așa cum

susține recurenta, pentru argumentele expuse la punctul anterior.

Așa fiind, Curtea, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC D. SRL, împotriva deciziei nr. 61 din 3 martie 2004 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 19 aprilie 2005.