ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2661/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță înregistrată la data de 15 mai 2002 sub nr. 9533 la Tribunalul București, reclamanta SC I.P.L. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC D. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți la data de 30 iunie 2000, prin care pârâta se obliga să-i vândă utilaje necesare și disponibile pentru prelucrarea lemnului la prețul de un miliard lire italiene.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că vânzarea-cumpărarea a fost consimțită din partea sa de numitul C.M., care a semnat contractul, deși acesta nu avea calitatea de asociat și administrator, calitate pe care a dobândit-o ulterior, respectiv la data de 14 august 2000. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 10572 pronunțată la data de 11 septembrie 2003, respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând în considerentele sentinței că deși C.M. nu avea calitatea de administrator al reclamantei la data semnării contractului de vânzare-cumpărare (30 iunie 2000) aceasta nu atrage rezoluțiunea contractului, sancțiune care intervine numai în cazul neexecutării obligațiilor asumate ori, reclamanta nu a făcut dovada neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor contractuale.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel susținând că prima instanță trebuia să califice cererea după voința părții și nu după sensul literal al cererii și să ceară lămuriri și precizări în raport de probatoriile administrate. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, investită cu soluționarea căii de atac, prin decizia comercială nr. 61 din data de 3 martie 2004, admite apelul reclamantei, schimbă în tot sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei și constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 30 iunie 2000. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin actul adițional autentificat sub nr. 880 din 21 iunie 2000 de b.n.p.

M.T., persoana juridică italiană C. SRL având ca asociat și administrator pe C.M. a devenit asociat la SC I.P.L. SRL, dl. C.M. fiind desemnat și administrator al societății române pe o perioadă de doi ani. Potrivit clauzei înscrise în actul adițional, acesta urma să-și producă efectele între părți de la data depunerii capitalului social de noul asociat, operație care s-a realizat la 10 august 2000. Ca atare, la data de 30 iunie 2000 C.M. nu avea calitatea de administrator al reclamantei pentru a putea semna valabil contractul de vânzare-cumpărare. Mai reține instanța că ulterior datei de 10 august 2000, când C.M.

a dobândit calitatea de administrator al reclamantei, trebuia să înștiințeze pe ceilalți administratori și cenzori că în această operațiune de vânzare-cumpărare are interese contrare, fiind și administratorul unic al societății vânzătoare SC D. SRL, dispozițiile art. 79 și art. 149 din Legea nr. 31/1990 incidente în cauză, obligându-l să se abțină de la orice deliberare privitoare la această operațiune, datorită conflictului de interese apărut urmare calității sale de administrator atât al societății vânzătoare cât și al societății cumpărătoare. În contra acestei decizii, pârâta SC D. SRL persoană juridică italiană, a declarat în termen recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc.

civ. În argumentarea criticilor formulate, recurenta susține următoarele: - ambele hotărâri au fost date cu încălcarea legii, în condițiile în care nu s-a dispus anularea acțiunii și respectiv a apelului, ca insuficient timbrate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); - decizia atacată conține motivări contradictorii în ce privește calitatea de administrator a lui C.M. în cele două societăți comerciale (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); - instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi hotărâtoare în dezlegarea pricinii, respectiv faptul că pentru vânzătoare contractul este semnat de B.C. și nu de C.M. (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.); - instanța a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la conflictul de interese, art. 75 și 145 din Legea nr. 31/1990.

Reclamanta – intimată SC I.P.L. SRL, prin întâmpinarea depusă la data de 31 ianuarie 2005, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei curții de apel ca legală și temeinică. Recurenta prin concluziile scrise depuse pentru termenul din 12 aprilie 2005 a invocat, ca motiv de ordine publică, excepția de necompetență generală a instanțelor românești și de inaplicare a legii române în cauza dedusă judecății susținând că potrivit art. 77 din Legea nr. 105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat competența legislativă și jurisdicțională aparține legii italiene și respectiv statului italian. 1) Preliminar, Curtea urmează să examineze, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepțiile invocate, constituite într-un motiv de ordine publică invocat de recurentă prin concluziile scrise și orale potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., vizând competența legislativă și jurisdicțională străină. Excepțiile invocate nu sunt întemeiate. Raportul juridic dedus judecății este un raport de drept internațional privat, elementul de extraneitate fiind conferit de calitatea vânzătorului de persoană juridică străină, contractul fiind încheiat la Roma la data de 30 iunie 2000. Potrivit art. 73-74 din Legea nr. 105/1992, contractul de drept internațională privat este supus legii alese de părți prin consens, iar potrivit art. 77 din aceeași lege, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse.

În contractul ce face obiectul litigiului, părțile nu și-au ales în mod expres legea aplicabilă, dar reclamanta invocând neregularități la încheierea contractului s-a adresat instanței românești. Pârâta a acceptat jurisdicția și legea română, prin aceea că nu a invocat nici în fața primei instanțe și nici în apel necompetența instanțelor românești și aplicarea legii italiene. Prin urmare, rezultă neîndoielnic din conduita procesuală a pârâtei că a fost de acord să supună contractul legii române, astfel că, în aceste circumstanțe ea nu mai poate invoca, pentru prima dată în recurs, aplicarea legii și jurisdicției italiene. 2) Referitor la celelalte critici formulate de recurentă, Curtea constată că ele sunt neîntemeiate, din întregul material probator administrat în cauză rezultând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre corectă sub aspectul dispozițiilor de drept material și procesual aplicabile în cauză pentru considerentele ce urmează: 2.1.

Calificând cererea introductivă în raport de motivele de fapt invocate ca fiind o acțiune în constatarea nulității actului juridic dedus judecății, instanța a aplicat corect dispozițiile legii taxei de timbru și timbrului judiciar, potrivit cărora acțiunile și cererile neevaluabile în bani sunt supuse unei taxe de timbru fixe de 51.500 lei și 1500 lei timbru judiciar (art. 3 din Legea nr. 146/1997, privind taxa judiciară de timbru). 2.2. Motivele pe care se întemeiază hotărârea curții de apel nu sunt contradictorii, ci răspund necesității examinării contractului atât la momentul încheierii cât și pe parcursul executării sale. Este adevărat că instanța trebuia să fie mai explicită în expunerea raționamentelor sale interioare pe care se sprijină soluția adoptată, dar argumentele invocate sunt corecte.

Astfel, instanța reține că la data semnării actului de vânzare-cumpărare, respectiv 30 iunie 2000, C.M. nu avea calitatea de administrator al societății cumpărătoare, deci nu putea reprezenta legal societatea și angaja prin clauzele consfințite. C.M., potrivit actului adițional autentificat a dobândit calitatea de administrator la data de 10 august 2000. Ulterior acestui moment, pe parcursul executării contractului, executare care se putea converti într-o confirmare a acestuia și deci o acoperire a neregularității inițiale, C.M. în calitate de administrator atât al cumpărătoarei cât și al vânzătoarei, se afla într-un conflict de interese potrivit art. 79 și 149 din Legea nr. 31/1990 republicată, care îl obliga să se abțină de la orice deliberare în legătură cu acest contract.

2.3. Împrejurarea că, pentru vânzătoare contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 30 iunie 2000 a fost semnat de un administrator delegat în persoana domnului B.C., nu are nici o semnificație juridică în adoptarea unei alte soluții în cauza de față, cu alte cuvinte nu constituie o probă hotărâtoare în dezlegarea pricinii, așa cum susține recurenta, pentru argumentele expuse la punctul anterior. Așa fiind, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SRL, împotriva deciziei nr. 61 din 3 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2005.