CASE OF ISTRATE v. MOLDOVA

La originea cauzei se află cererea (nr. 53773/00) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către dl Andrei Istrate.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

La 23 aprilie 2002 și 29 noiembrie 2005, Curtea a comunicat Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa. ÎN FAPT I.

În anul 1998, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Judecătoria sectorului Rîșcani împotriva unei persoane terțe („C.”), solicitând compensații pentru pretinsa nerespectare a unui contract încheiat între ei.

În perioada februarie-iulie 1998, instanța a amânat examinarea cauzei de șase ori din motivul neprezentării lui C. în instanță.

La 21 iulie 1998, Judecătoria sectorului Rîșcani a decis să examineze cauza în lipsa lui C., constatând că C. a fost citat legal. Instanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat pe C. să-i plătească acestuia suma de 1,500 lei moldovenești (MDL) (echivalentul aproximativ a 287 euro (EUR) la acea dată).

Deoarece niciuna dintre părți nu a contestat hotărârea în termenul de 15 zile prevăzut de lege, ea a devenit executorie la 5 august 1998, dată la care a fost eliberat un titlu executor.

După acea dată, reclamantul s-a plâns de mai multe ori de neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 la diferite instituții de stat. În special, reclamantul s-a plâns Judecătoriei sectorului Rîșcani, Ministerului Justiției și Consiliului Superior al Magistraturii.

La o dată nespecificată în anul 2000, hotărârea a fost parțial executată și reclamantul a primit de la executor suma de MDL 500.

În observațiile sale cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei din iulie 2002, Guvernul a informat Curtea că, după comunicarea cauzei, Tribunalul Chișinău a examinat o cerere de apel care se pretinde că a fost depusă de C. la 10 decembrie 1998 și a casat hotărârea din 21 iulie 1998. De asemenea, Guvernul a susținut că hotărârea din 21 iulie 1998 a fost înmânată lui C. la 27 noiembrie 1998.

Dosarul național care a fost prezentat Curții de către Guvern conține o cerere de apel semnată de C. și datată din 10 decembrie 1998, pe care sunt aplicate două ștampile de intrare. Prima ștampilă este de o proveniență necunoscută și are aplicată pe ea data de 10 decembrie 1998, însă nu are un număr de intrare. Cea de-a doua ștampilă este cea a Judecătoriei sectorului Rîșcani, datată din 15 mai 2002, cu numărul de intrare 2304.

Dosarul național nu conține probe care ar explica motivul neexaminării apelului între 10 decembrie 1998 și 11 iunie 2002 sau care ar demonstra că în acea perioadă pârâtul C. s-ar fi interesat de soarta apelului său.

În apelul său, C. contesta fondul cauzei și solicita repunerea în termenul pentru depunerea cererii de apel. Pârâtul a susținut că a aflat despre existența hotărârii judecătorești din 21 iulie 1998 abia la 27 noiembrie 1998.

La 21 mai 2002, C. a depus o cerere la Tribunalul Chișinău cu privire la suspendarea executării hotărârii. De asemenea, el a declarat că a aflat despre existența hotărârii judecătorești din 21 iulie 1998 în decembrie 1998.

La 21 mai 2002, președintele Tribunalului Chișinău a repartizat dosarul spre examinarea judecătorului N. Traciuc și a fixat prima ședință pentru 4 iunie 2002.

La 4 iunie 2002, judecătorul N. Traciuc a emis un certificat care confirma faptul că cauza Istrate v. C. se afla pe rolul Tribunalului Chișinău și că, din acest motiv, a fost dispusă suspendarea executării hotărârii primei instanțe. Dosarul nu conține nicio decizie formală de suspendare a procedurilor de executare.

La 11 iunie 2002, Tribunalul Chișinău a examinat în absența reclamantului apelul lui C. și l-a admis. Instanța a casat hotărârea din 21 iulie 1998 și a dispus reexaminarea cauzei. Totuși, instanța nu a examinat cererea lui C. privind repunerea în termenul de depunere a apelului.

Din dosarul prezentat Curții de către Guvern rezultă că reclamantului i-a fost expediată o telegramă, prin care a fost informat despre ședința din 11 iunie 2002; dosarul însă nu conținea copia cotorului care confirmă primirea telegramei.

Reclamantul pretinde că a aflat despre existența cererii de apel și a deciziei din 11 iunie 2002 din observațiile Guvernului din iulie 2002, când aceste documente i-au fost expediate de Curte.

La 27 decembrie 2002, Judecătoria sectorului Rîșcani a scos cererea de pe rol din cauza că reclamantul nu s-a prezentat. II.

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acea dată, privind procedura de apel, sunt următoarele: Articolul 114. Repunerea în termen „ Persoanele, care din motive considerate de instanță ca întemeiate nu au îndeplinit un act de procedură în termenul fixat de lege, pot fi repuse în termen. Cererea de repunere în termen se depune la instanța de judecată, la care urma să se efectueze actul de procedură, și se examinează în ședința de judecată... Împotriva încheierii instanței prin care s-a respins cererea de repunere în termen se poate face recurs.” Articolul 282. Termenul de declarare a apelului „Termenul de apel este de 15 zile de la pronunțarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Pentru părțile care nu au participat la judecarea pricinii, termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe dispozitivul hotărârii… ” Articolul 284. Repunerea în termen „Apelul poate fi repus în termen de către instanța de apel în modul prevăzut de articolul 114 din prezentul cod. Dacă instanța de judecată nu găsește temeiuri pentru repunere în termen, ea respinge apelul ca depus după expirarea termenului.” ÎN DREPT

Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 până la 11 iunie 2002, precum și casarea ulterioară a acesteia de către Tribunalul Chișinău la ultima dată menționată, a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. Articolul 6 § 1 al Convenției, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală, îndreptate împotriva sa… ”

De asemenea, reclamantul a pretins că neexecutarea și casarea ulterioară a hotărârii Judecătoriei sectorului Rîșcani din 21 iulie 1998 au avut ca efect încălcarea dreptului său la protecția proprietății, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.” I.

Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs ce i-au fost disponibile în conformitate cu legislația Republicii Moldova, după cum o cere articolul 35 § 1 al Convenției. În special, el a declarat că procedura de rejudecare s-a încheiat cu scoaterea cauzei reclamantului de pe rol din motivul neprezentării lui la ședințele de judecată.

Reclamantul nu a fost de acord și a declarat că a epuizat toate căile de recurs interne disponibile lui.

Curtea notează că în această cauză există două pretenții distincte, dar interdependente: una privind neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998, iar alta – privind casarea acestei hotărâri după comunicarea cauzei Guvernului.

În ceea ce privește prima pretenție, Curtea notează că o situație similară a fost deja examinată în cauzele Popov v. Moldova (nr. 1) , nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005, și Daniliuc v. Moldova , nr. 46581/99, 18 octombrie 2005, în care Curtea a constatat că faptul casării unei hotărâri irevocabile nu exclude responsabilitatea statului pentru neexecutarea anterioară a hotărârii într-un termen rezonabil și, prin urmare, nu a fost pus la îndoială caracterul irevocabil al hotărârii în cauză. Deși, în lumina procedurii care a dus la casarea ei, natura irevocabilă a hotărârii poate trezi unele dubii, hotărârea a rămas executorie până în iunie 2002, ca și o hotărâre irevocabilă. Deoarece Guvernul nu a prezentat niciun temei pentru a distinge această cauză în ceea ce privește cerința de epuizare a căilor de recurs interne, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la decizia sa luată în cauzele Popov și Daniliuc . Prin urmare, această obiecție este respinsă.

În ceea ce privește pretenția cu privire la casarea, la 11 iunie 2002, a hotărârii din 21 iulie 1998, Curtea consideră că chestiunea cu privire la recursurile efective este atât de strâns legată de fondul cauzei, încât este inoportună determinarea acesteia la această etapă a procedurii. Prin urmare, Curtea decide examinarea acestei obiecții concomitent cu fondul cauzei. B. Pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte

La 14 aprilie 2005, Curtea a primit o scrisoare semnată de reclamant și datată din 1 septembrie 2003. Scrisoarea a fost expediată prin poștă la 7 aprilie 2005 și reclamantul a menționat în scrisoare inter alia că a fost victima unei tentative de omor, că îi era teamă pentru viața sa și că solicita protecția Curții. El a declarat, de asemenea, că scrisoarea sa a fost transmisă unei persoane terțe, care a fost rugată să o expedieze prin poștă în cazul dispariției sale.

Curtea a chemat Guvernul să comenteze această scrisoare. În comentariile sale din 29 aprilie 2005, Guvernul a informat Curtea inter alia că poliția a efectuat investigații pe marginea pretinsei dispariții a reclamantului și că s-a constatat că reclamantului nu i s-a întâmplat nimic și că el a părăsit orașul pentru o perioadă îndelungată de timp, fără a informa pe cineva despre locul aflării sale. Raportul întocmit de către poliție a fost expediat Curții.

Guvernul a declarat că scrisoarea reclamantului era abuzivă și că Curtea ar trebui să declare cererea inadmisibilă pe motiv de abuz de dreptul de a sesiza Curtea.

Reclamantul a contactat Curtea în iunie 2005 și a protestat împotriva unor expresii folosite în raportul prezentat de Guvern. Totuși, reclamantul nu a contestat faptul că a fost plecat o perioadă îndelungată de timp.

Examinând raportul întocmit de poliție, Curtea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, scrisoarea reclamantului nu poate fi considerată abuzivă, în sensul articolului 35 al Convenției. Prin urmare, această obiecție urmează a fi respinsă. C. Concluzia cu privire la admisibilitate

Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ridică probleme de drept suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului, și niciun alt temei de a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile articolului 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 3 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenții. II.

Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de neexecutarea de către autorități a hotărârii Judecătoriei sectorului Rîșcani din 21 iulie 1998.

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la fondul acestei pretenții.

Curtea reamintește că executarea unei hotărâri judecătorești pronunțată de orice instanță trebuie privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports of Judgments and Decisions, 1997-II, p. 510, § 40). Aceasta însă nu înseamnă că un stat poate fi găsit responsabil de neexecutarea unei hotărâri judecătorești din cauza insolvabilității debitorului ( Sanglier v. France , cererea nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Totuși, atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze pentru executarea unei hotărâri judecătorești și nu o fac, inacțiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției ( Scollo v. Italy , hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315 ‑ C, § 44).

Este adevărat că în prezenta cauză hotărârea din 21 iulie 1998 a fost casată de către Tribunalul Chișinău la 11 iunie 2002. Acest fapt nu pune însă în discuție natura executorie a acestei hotărâri înainte de această dată. În acest sens, se notează că, la 5 august 1998, a fost eliberat un titlu executor (a se vedea § 8 de mai sus) și că reclamantul a solicitat ca această hotărâre să fie executată (a se vedea § 9 de mai sus). Abia după cererea lui C. din 21 mai 2002, la 4 iunie 2002, Tribunalul Chișinău a dispus suspendarea executării hotărârii (a se vedea § 17 de mai sus). Prin urmare, statul era obligat să asigure executarea hotărârii din 21 iulie 1998 cel puțin între 5 august 1998 și 4 iunie 2002.

Curtea notează că hotărârea judecătorească a fost parțial executată în anul 2000 și, prin urmare, ea nu poate conchide că, între 21 iulie 1998 și executarea ei parțială în anul 2000, statul nu și-a onorat obligațiile de a întreprinde măsuri pentru executarea hotărârii.

În ceea ce privește perioada de neexecutare care a urmat după anul 2000, Curtea notează că Guvernul nu a argumentat că pârâtul C. era insolvabil. Guvernul nu a demonstrat nici că după acea dată executorul judecătoresc a întreprins vreo măsură pentru executarea hotărârii din 21 iulie 1998 sau că a luat o decizie privind încetarea procedurii de executare, în conformitate cu articolul 366 al Codului de procedură civilă (a se vedea § 22 de mai sus).

Prin neîntreprinderea măsurilor adecvate pentru a executa hotărârea pe parcursul perioadei de circa doi ani, când hotărârea era executorie, autoritățile Republicii Moldova au împiedicat reclamantul să se bucure de beneficiile hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea sa cu patru ani în urmă. Deoarece Guvernul a declarat că C. a contestat această hotărâre în termenul prevăzut de lege și, respectiv, că hotărârea nu a devenit definitivă, Curtea consideră că neexecutarea hotărârii este strâns legată de procedura de apel care a urmat. De aceea, relevanța neexecutării va fi luată în considerație la aprecierea generală a procedurilor care au culminat cu casarea hotărârii judecătorești din 21 iulie 1998. 2. Cu privire la casarea hotărârii judecătorești din 21 iulie 1998

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de casarea, la 11 iunie 2002, a hotărârii judecătorești din 21 iulie 1998. Reclamantul a declarat inter alia că cererea de apel din 10 decembrie 1998 nu era autentică și că aceasta a fost inventată de Guvern și C. după 23 aprilie 2002, când cauza a fost comunicată Guvernului. De asemenea, reclamantul a declarat că, în conformitate cu Codul de procedură civilă, termenul de declarare a apelului este de 15 zile. Chiar dacă apelul lui C. ar fi fost depus la 10 decembrie 1998, el urma să fie respins ca fiind depus cu depășirea termenului. Mai mult, reclamantul a declarat că el nu a fost citat pentru ședința din 11 iunie 2002 și a menționat că nu există o chitanță poștală care ar confirma primirea telegramei de către el.

Guvernul a invocat inter alia că, în conformitate cu articolul 282 din Codul de procedură civilă, în vigoare la acea dată, apelul urma să fie depus în termen de 15 zile de la data pronunțării hotărârii contestate. În cazul în care una din părți nu a fost prezentă la ședința la care a fost pronunțată hotărârea, ea este în drept să depună apel în termen de 15 zile de la data la care a aflat despre hotărâre. Având în vedere că C. a aflat despre hotărârea judecătorească din 21 iulie 1998 abia la 27 noiembrie 1998, el era în drept să depună apel în timp de 15 zile din acea dată, ceea ce a și făcut. Guvernul a conchis că apelul lui C. a fost depus în termenul prevăzut de lege.

Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanțele judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuție (a se vedea Brumărescu v. Romania , [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII).

În cauza Roșca v. Moldova , nr. 6267/02, 22 martie 2005, Curtea a constatat că procedura în recurs în anulare, în baza căreia o hotărâre irevocabilă putea fi contestată la nesfârșit de către Procurorul General, încalcă principiul securității raporturilor juridice. O încălcare din aceleași temeiuri a fost constatată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2) , nr. 19960/04, 6 decembrie 2005, în care o hotărâre irevocabilă a fost casată într-un mod incompatibil cu articolul 6. În ambele cauze, Curtea a constatat că „pierderea” de către o parte în litigiu a unei hotărâri pronunțate în favoarea sa era incompatibilă cu prevederile Convenției.

În această cauză, reclamantul, de asemenea, a „pierdut” o hotărâre în favoarea sa. Curtea a constatat deja că hotărârea a fost executorie între august 1998 și iunie 2002 (a se vedea § 40 de mai sus). Curții îi revine să determine dacă procedura care a dus la casarea acelei hotărâri s-a încadrat în limitele standardelor prevăzute de articolul 6 al Convenției.

Curtea notează opiniile diferite ale părților în privința faptului dacă cererea de apel din 10 decembrie 1998 a fost depusă în termenul prevăzut de lege, în sensul articolului 282 al Codului de procedură civilă. Din motivele menționate mai jos, Curtea nu găsește necesar de a-și expune opinia asupra acestui subiect.

Apelul în cauză a fost examinat peste circa patru ani după data la care prima instanță a adoptat hotărârea sa, iar Guvernul nu a prezentat motive pentru a explica din ce cauză cererea de apel nu a fost examinată mai devreme. Pe parcursul acelei perioade de timp, C., care a pretins că a depus cererea de apel la 10 decembrie 1998, nu doar că nu s-a interesat de soarta acesteia (a se vedea § 13 de mai sus), dar parțial a și executat hotărârea judecătorească din 21 iulie 1998 (a se vedea § 10 de mai sus), ca și cum procedura în apel nu ar fi fost pendinte. Curtea notează cu o deosebită îngrijorare faptul că cererea de apel care se pretinde că a fost depusă la Judecătoria sectorului Rîșcani la 10 decembrie 1998 conține o ștampilă de intrare a acestei instanțe datată cu 15 mai 2002 (a se vedea § 12 de mai sus). Prezența unei astfel de ștampile ridică întrebări în privința veridicității datei documentului prezentat și, examinată în cumul cu alte fapte descrise mai sus și cu faptul că apelul a fost examinat abia după comunicarea cauzei Guvernului, ar putea trezi în mod rezonabil dubiile reclamantului atât cu privire la autenticitatea apelului, cât și cu privire la echitatea procedurilor.

În acest context, Curtea, de asemenea, notează că apelul lui C. a fost examinat de Tribunalul Chișinău în absența reclamantului, care, prin urmare, nu a avut posibilitate să se apere. Deși dosarul național conține o copie a telegramei prin care reclamantul ar fi fost informat despre ședința din 11 iunie 2002, acesta nu conține nicio chitanță care ar confirma că reclamantul a recepționat cu adevărat telegrama (a se vedea § 19 de mai sus). Această situație este conformă cu declarațiile reclamantului, conform cărora el nu știa de procedura de apel și de ședința din 11 iunie 2002 (a se vedea § 20 de mai sus).

Pe de altă parte, Curtea notează că, înainte de a decide examinarea cauzei în absența lui C., prima instanță a amânat examinarea cauzei de șase ori din motivul lipsei acestuia (a se vedea § 6 de mai sus). B. Concluzia cu privire la echitatea procedurilor

Curtea reiterează că, pe parcursul unei perioade care a început în anul 2000 și s-a terminat în iunie 2002, autoritățile Republicii Moldova nu au întreprins măsuri adecvate pentru executarea hotărârii judecătorești din 21 iulie 1998. Această neexecutare, împreună cu casarea ulterioară a hotărârii, a însemnat că reclamantul a fost lipsit de majoritatea beneficiilor unei hotărâri, care a fost executorie timp de circa 4 ani ca și o hotărâre irevocabilă. Casarea hotărârii a avut loc în lipsa reclamantului, în urma depunerii cererii de apel de către C. care, potrivit Guvernului, a fost depusă la 10 decembrie 1998, dar care a parvenit la Judecătoria sectorului Rîșcani la 15 mai 2002. Mai mult, Guvernul nu a demonstrat faptul că, contrar declarațiilor reclamantului, acesta a fost informat la timp despre ședința din 11 iunie 2002, la sfârșitul căreia hotărârea din 21 iulie 1998 a fost casată.

Luând în considerație toate aceste circumstanțe și făcând o evaluare în ansamblu a procedurii, Curtea conchide că aceasta nu a corespuns cerinței unui proces echitabil, prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenției.

Prin urmare, în circumstanțele specifice ale acestei cauze, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. III.

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la fondul acestei pretenții.

Curtea reiterează că o „pretenție” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Prodan v. Moldova , nr. 49806/99, § 59, ECHR 2004 ‑ III (extrase)).

Curtea notează că reclamantul avea o pretenție executorie care deriva din hotărârea din 21 iulie 1998 care, după executarea parțială în anul 2000, a rămas neexecutată. Rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obține executarea hotărârii între 2000 și 4 iunie 2002, constituie o ingerință în dreptul său la protecția proprietății sale, garantat de prima propoziție a primului paragraf al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Prin neîntreprinderea măsurilor necesare pentru executarea hotărârii din 21 iulie 1998, autoritățile Republicii Moldova au împiedicat reclamantul să beneficieze sau să se folosească de acești bani. Situația a fost perpetuată de casarea hotărârii la 11 iunie 2002. Ținând cont de constatările sale cu privire la articolul 6, Curtea consideră că autoritățile Republicii Moldova nu au asigurat un echilibru just între interesele reclamantului și celelalte interese implicate.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. IV.

Reclamantul a pretins EUR 2,285 cu titlu de prejudiciu material, declarând că neexecutarea hotărârii a avut consecințe financiare nefavorabile asupra sa.

Guvernul a considerat suma pretinsă de reclamant ca fiind excesivă. Guvernul a contestat metodologia de calcul folosită de reclamant și faptul că reclamantul avea în posesie un automobil.

Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca urmare a neexecutării și casării hotărârii irevocabile din 21 iulie 1998. Totuși, Curtea nu acceptă metodologia de calcul folosită de reclamant. Luând în considerație rata medie a dobânzii indicată de Banca Națională a Moldovei pentru perioada în cauză (a se vedea Daniliuc v. Moldova, citată mai sus, § 53) și circumstanțele cauzei examinate, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 258 cu titlu de prejudiciu material. B. Prejudiciul moral

Reclamantul a pretins EUR 63,990 cu titlu de prejudiciu moral suferit, invocând diferite acte prin care Guvernul l-ar fi hărțuit.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant.

Chiar dacă motivele invocate de reclamant par să aibă doar o legătură îndepărtată cu violările constatate, dacă în genere o asemenea legătură există, Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres și frustrare ca rezultat al acestor violări. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri și cheltuieli

De asemenea, reclamantul a pretins EUR 194,440 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că aceasta era excesivă și că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.

Curtea notează că reclamantul nu a fost reprezentat. Totuși, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suportat cheltuieli de secretariat. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 100 cu titlu de costuri și cheltuieli. D. Dobânda de întârziere

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.