Ostrovar împotriva Republicii Moldova

Contextul cauzei Reclamantul este fostul ajutor superior al procurorului sectorului Centru din Chișinău. La 24 iulie 2002, reclamantul a fost arestat de Serviciile Secrete din Republica Moldova, fiind acuzat de luare de mită. Mai târziu, acuzațiile au fost modificate în trafic de influență. La 15 august 2002, Tribunalul municipiului Chișinău a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile. Arestul preventiv a fost prelungit mai târziu prin încheierile Judecătoriei sectorului Buiucani din 2 septembrie 2002 și 10 octombrie 2002. La 15 noiembrie 2002, Curtea de Apel a dispus eliberarea reclamantului din arest. La 4 aprilie 2003, reclamantul a fost condamnat de Curtea de Apel la zece ani de închisoare. El a fost încarcerat imediat. Reclamantul a contestat cu apel această hotărâre. Rezultatul procedurilor nu este cunoscut Curții.

Condițiile de detenție a reclamantului în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiției Plângerile reclamantului cu privire la condițiile de detenție se referă la două perioade de detenție în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiției, și anume între 18 octombrie 2002 și 15 noiembrie 2002 și, respectiv, între 4 aprilie 2003 și 13 decembrie 2003. (a) Declarațiile reclamantului Reclamantul pretinde că a fost deținut într-o celulă de 25 m², uneori împreună cu mai mult de douăzeci de persoane. Acolo erau douăzeci de paturi din metal, fără saltele sau cuverturi și nu era posibil întotdeauna de a avea acces la un pat din cauza supraaglomerării. După depunerea cererii sale la Curte, el a fost transferat într-o celulă mai mică, de 15 m², unde el pretinde că a trebuit să doarmă în schimburi, din cauza supraaglomerării și unde condițiile de detenție erau, aparent, considerabil mai proaste decât anterior. Fumatul în interiorul celulelor nu era interzis de reglementările interne ale închisorii, iar din cauza lipsei spațiilor pentru fumat, deținuții erau nevoiți să fumeze în interiorul celulei. Reclamantul suferea de astm și pretinde că administrația închisorii trebuia să fi știut acest lucru, deoarece el a fost reținut și adus la închisoare la puțin timp după efectuarea într-un spital a unui tratament împotriva astmei. Datorită expunerii la fumul de țigară, reclamantul a suferit multiple crize de astm care, de obicei, aveau loc de două sau trei ori pe zi. Nu exista asistență medicală corespunzătoare. Deși exista personal medical în închisoare, capacitatea acestuia era limitată din cauza lipsei medicamentelor. Reclamantul a cerut de multe ori medicului închisorii acordarea asistenței medicale, însă a fost refuzat. Lui i s-a spus că închisoarea nu avea medicamentele necesare. Din cauza lipsei medicamentelor, el a trebuit să suporte crizele și să aștepte trecerea lor, fiind obligat să stea în poziție verticală. Crizele sale au devenit mai frecvente și au început să dureze mai mult. În timp ce medicul închisorii știa că reclamantul suferea de astm, el a dat permisiunea sa pentru ca reclamantul să fie plasat într-o celulă cu fumători. Situația sa a fost înrăutățită de faptul că fereastra celulei era închisă cu jaluzele și prin ea nu pătrundea aer proaspăt. Mai mult, celula nu era prevăzută cu un sistem de ventilare, fiind, din acest motiv, foarte umedă. Din cauza lipsei încălzirii și a izolării termice, celula era foarte rece pe parcursul iernii și foarte caldă pe parcursul verii. Jaluzelele de la ferestre nu permiteau pătrunderea luminii solare. Totuși, administrația închisorii a limitat livrarea electricității în celule la numai șase ore pe zi; prin urmare, deținuții trebuiau să trăiască în întuneric și aveau mari dificultăți la pregătirea hranei. Celula era aprovizionată cu apă numai timp de zece ore pe zi, iar câteodată - mai puțin. Accesul la apa caldă era limitat la numai o dată în cincisprezece zile. Nu existau spații pentru spălarea și uscarea hainelor. Deținuții trebuiau să-și usuce hainele în celulă. Din cauza asistenței medicale insuficiente și a condițiilor de igienă proaste, celulele au fost infectate cu ploșnițe, păduchi și furnici. Colegii de celulă erau expuși la boli infecțioase ca tuberculoza, infecții respiratorii și ale pielii. Veceul era situat la 1.5 metri de masa folosită pentru a mânca și era în permanență deschis. Era imposibil de a preveni mirosul urât, din motivul lipsei aprovizionării corespunzătoare cu apă și a lipsei produselor de curățat. În închisoare nu exista bibliotecă, iar deținuții nu aveau acces la ziare sau alte publicații. Nu existau spații corespunzătoare pentru recreare sau exerciții. Mâncarea servită deținuților era de o calitate foarte proastă. Ea consta din apă fiartă cu un miros urât și era aproape necomestibilă. Reclamantul a declarat că Guvernul cheltuia 2.16 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 0.14 euro (EUR) în acea perioadă) pentru hrana zilnică a unui deținut, în timp ce prețul unei pâini era mai mult de MDL

(b) Declarațiile Guvernului Reclamantul a fost deținut în celula nr. 16 cu o suprafață de 28.4 m², prevăzută pentru paisprezece deținuți și în celula nr. 138 de 19.3 m², prevăzută pentru zece deținuți. În conformitate cu articolul 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă, reclamantul ar fi putut cere administrației închisorii să fie mutat într-o altă celulă cu nefumători. Deținuților le-a fost acordată asistență medicală în conformitate cu legea. Atunci când un deținut necesita asistență medicală care nu putea fi acordată de medicii de la închisoare, el putea fi dus la un spital ordinar. Închisoarea era aprovizionată cu medicamente de către stat; totuși, atunci când în închisoare lipseau anumite medicamente, deținuții aveau dreptul să le primească de la rudele lor. Deoarece reclamantul a fost asigurat cu toate medicamentele necesare, nu a fost întocmit un raport medical care să prescrie alte medicamente. Administrația închisorii știa că reclamantul suferea de astm. Potrivit registrului închisorii, pe parcursul perioadei în cauză reclamantul a cerut asistență medicală de două ori: la 2 septembrie 2003 și la 5 noiembrie 2003. La 5 noiembrie 2003, el a fost consultat de un medic și acesta i-a prescris medicamente. Ventilarea celulelor era efectuată prin deschiderea ferestrelor, aerisirea celulelor pe parcursul plimbării deținuților și prin sistemul comun de ventilare. Încălzirea era asigurată de sistemul autonom de încălzire al închisorii, care folosea gaz natural și cărbune. Celulele erau iluminate natural, iar electricitatea era livrată în celule în mod continuu. Celulele erau asigurate cu apă din robinet în permanență și, prin urmare, deținuții beneficiau de un nivel corespunzător de igienă. Guvernul, de asemenea, a declarat că deținuții aveau acces la apă caldă. Veceurile erau separate de restul celulei printr-un perete, pentru a se asigura intimitatea deținuților. Celulele erau echipate cu radiouri, uneori, chiar și cu televizoare. Reclamantul beneficia de dreptul la o plimbare zilnică la aer liber, timp de o oră, cu posibilitatea efectuării de exerciții. Deținuții erau asigurați cu hrană gratuită în conformitate cu normele prevăzute de Guvern, iar calitatea hranei era satisfăcătoare. Închisoarea era aprovizionată zilnic cu pâine, ulei vegetal, legume, ceai și zahăr. Din cauza finanțării insuficiente, includerea în meniu cărnii, peștelui și a produselor lactate era făcută conform posibilităților. Totuși, deținuților li se permitea să primească, o dată pe lună, un colet cu alimente de la rudele lor. Mai mult, deținuții aveau dreptul să cumpere mâncare de la magazinul închisorii cel puțin o dată pe lună și să cheltuie până la MDL 18 (echivalentul a EUR 1.2 în acea perioadă). Administrația închisorii nu a efectuat nicio acțiune pentru a umili reclamantul și nu a existat intenția de a umili sau înjosi reclamantul. 3. Pretinsa cenzurare a corespondenței reclamantului (a) Declarațiile reclamantului Potrivit reclamantului, administrația închisorii, în mod constant, cenzura corespondența sa. Corespondența cu avocatul său și cu procuratura a fost cenzurată de către administrația închisorii. Reclamantul a adus la cunoștința Curții o scrisoare trimisă lui de către avocatul său în septembrie 2003 și o scrisoare trimisă de procuratură în august 2003, care aveau aplicate pe ele ștampilele închisorii. De asemenea, el a trimis o copie a unui plic trimis lui în ianuarie 2004 de către Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chișinău, care avea o inscripție făcută pe el de către administrația închisorii. La 13, 14 și 15 decembrie 2003, în timp ce era transferat la o altă închisoare, el a fost supus perchezițiilor, pe parcursul cărora corespondența sa cu Curtea a fost examinată de către administrația închisorilor. Scrisorile trimise lui de către mama sa nu întotdeauna ajungeau la el. În sprijinul acestei declarații, reclamantul a trimis Curții o chitanță a unei scrisori recomandate cu aviz de primire, expediată lui de către mama sa la 1 octombrie 2003, care nu a ajuns la el niciodată. (b) Declarațiile Guvernului Guvernul a susținut că scrisoarea din septembrie 2003 de la avocatul reclamantului nu a fost adresată doar reclamantului, dar și directorului închisorii. În ceea ce privește scrisoarea de la Biroul de Informare al Consiliului Europei, Guvernul a declarat că nu era scris pe plic că expeditorul era Biroul de Informare al Consiliului Europei. Mai mult, plicul a ajuns la închisoare în stare deteriorată, iar angajatul închisorii a scris o notă pe el cu privire la acest lucru. Guvernul a declarat că perchezițiile care au avut loc la 13, 14 și 15 decembrie 2003 au fost prevăzute de lege și au avut scopul de a asigura ordinea internă în închisoare. Conform articolului 18 al Legii cu privire la arestarea preventivă, persoanele deținute necesitau autorizare scrisă de la autoritatea responsabilă de cauzele lor pentru a putea coresponda cu familiile lor. Reclamantul nu avea o autorizare de a coresponda sau a comunica prin telefon cu rudele sale din cauza gravității infracțiunii de care era învinuit și în interesele justiției.

Pretinsa ingerință în dreptul reclamantului de a avea întrevederi cu soția și fiica sa (a) Declarațiile reclamantului Reclamantul, de asemenea, declară că a fost împiedicat să-și vadă soția și fiica și că el nu putea comunica prin telefon cu ele. La 30 iunie 2003, reclamantul împreună cu alți deținuți din celulă au depus o plângere Procurorului General, în care reclamantul s-a plâns inter alia de interdicția de a primi vizite, inclusiv de lungă durată, de la familia sa și de la alte persoane. Deținuții au cerut Procurorului General să indice administrației închisorii să le permită întrevederi de lungă durată, convorbiri telefonice și alte tipuri de contacte cu rudele lor. La 7 iulie 2003, Procuratura Generală a informat reclamantul că plângerea sa a fost transmisă Procuraturii municipale Chișinău. La 25 august 2003, reclamantul și deținuții din celula sa au scris o nouă scrisoare Procuraturii Generale, plângându-se de lipsa răspunsului din partea procuraturii municipale Chișinău la plângerea lor. Deținuții au repetat plângerile lor cu privire la interdicția de a avea întrevederi cu rudele și de a avea convorbiri telefonice cu ele și s-au plâns de pretinsa violare a articolului 3 al Convenției. La 28 august 2003, reclamantul a primit o scrisoare din partea Procuraturii municipale Chișinău, care data din 9 august 2003, prin care plângerile sale cu privire la interdicția întrevederilor au fost respinse. În special, scrisoarea prevedea: „...toate drepturile persoanelor arestate preventiv sunt prevăzute în articolul 16 al Legii cu privire la arestarea preventivă. Astfel de drepturi ca convorbirile telefonice și întrevederile de lungă sau scurtă durată din partea rudelor sau a altor persoane nu sunt prevăzute în această lege. Faptul că aceste drepturi nu sunt expres interzise nu înseamnă că ele sunt garantate.” La 1 septembrie 2003, reclamantul și deținuții din celula sa au contestat refuzul procurorului din 9 august 2003 la Judecătoria Rîșcani. Bazându-se pe articolul 8 al Convenției și pe legislația națională, ei s-au plâns de refuzul administrației închisorii și ale procurorului de a asigura dreptul lor de a avea întrevederi, inclusiv de lungă durată, cu rudele lor, convorbiri telefonice și alte tipuri de contacte cu rudele lor și cu alte persoane. Ei au solicitat instanței să oblige procurorul să soluționeze problema lor. De asemenea, ei au cerut instanței să examineze cauza în prezența lor. La 11 septembrie 2003, Procuratura Generală a scris reclamantului o scrisoare în care ea, de asemenea, a respins plângerile. La 3 noiembrie 2003, reclamantul și deținuții din celula sa au depus o cerere suplimentară la Judecătoria Rîșcani, cerând examinarea cererii lor din 1 septembrie 2003. Ei au susținut că, în conformitate cu Codul de procedură penală, instanța era obligată să examineze cererea lor în termen de zece zile de la primirea acesteia. Omisiunea instanței de a respecta acest termen a constituit o încălcare a dreptului lor la un recurs efectiv în sensul articolului 13 al Convenției. Între timp, la 23 octombrie 2003, judecătorul V.M. de la Judecătoria Rîșcani a examinat cererea reclamantului și a deținuților din celula sa din 1 septembrie 2003 în absența lor și a respins-o. Instanța a considerat că cererea avea un caracter general și nu se referea la evenimente specifice. Instanța a emis o hotărâre cu numărul 13-69/03, care data din 23 octombrie 2003. La aceeași dată, același judecător de la Judecătoria Rîșcani a examinat o cerere a altor deținuți de la închisoarea din localitatea Cricova cu privire la pretinse abuzuri din partea poliției în timpul unei răscoale din închisoare și a respins-o. Hotărârea instanței avea același număr și aceeași dată ca și hotărârea în privința reclamantului și a deținuților din celula sa. La 29 ianuarie 2004, Judecătoria Rîșcani a informat reclamantul și deținuții din celula sa că cererea lor a fost respinsă la 23 octombrie 2003. La 4 martie 2004, reclamantul și deținuții din celula sa au scris o scrisoare Judecătoriei Rîșcani, cerând o copie a hotărârii sale din 23 octombrie 2003. La 10 martie 2004, reclamantul și deținuții din celula sa au contestat cu recurs hotărârea din 23 octombrie 2003 la Curtea de Apel Chișinău. În recursul lor, ei au indicat inter alia că Judecătoria Rîșcani a examinat cauza lor în absența lor și că nici măcar nu le-a transmis o copie a acestei hotărâri. La 26 martie 2004, Judecătoria Rîșcani a trimis reclamantului și deținuților din celula sa o copie a hotărârii sale din 23 octombrie 2003, care se referea la răscoala din închisoarea din localitatea Cricova. La 14 aprilie 2004, reclamantul și deținuții din celula sa au trimis o nouă scrisoare Judecătoriei Rîșcani, informând-o că hotărârea trimisă lor la 26 martie 2004 nu se referea la cauza lor și au cerut o copie a hotărârii lor. Curtea nu dispune de informații dacă reclamantul și deținuții din celula sa au primit un răspuns la această scrisoare. La 28 iunie 2004, Curtea de Apel Chișinău a examinat recursul reclamantului la hotărârea Judecătoriei Rîșcani și l-a respins printr-o decizie irevocabilă. În decizia sa, Curtea de Apel a indicat că reclamantul și avocatul său au fost prezenți la ședință. Totuși, partea de drept și cea de fapt se refereau la răscoala din închisoarea din localitatea Cricova și nu aveau nicio legătură cu cauza reclamantului. (b) Declarațiile Guvernului cu privire la fapte Guvernul a declarat că, în conformitate cu articolul 19 al Legii cu privire la arestarea preventivă, o persoană deținută necesita o autorizare scrisă de la organul de urmărire penală responsabil de cauza sa pentru a putea avea întrevederi cu familia sa sau cu alte persoane. Reclamantul a avut întrevederi cu mama sa la 30 mai 2003, 12 noiembrie 2003 și 12 decembrie 2003. B. Materiale neconvenționale relevante 1. Acte ale Comitetului European pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT) Raportul Comitetului European pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante în urma vizitei efectuate în Republica Moldova între 11 și 21 octombrie 1998 „77. Deținuții erau cazați cu precădere în cinci blocuri. În blocurile I, II și VII erau deținuți, în special, arestații preventiv. Minorii de sex masculin erau deținuți într-o secție a blocului III, al cărui subsol era rezervat deținuților în tranzit. Femeile dispuneau de un loc de detenție distinct, localizat în blocul V. Condamnații erau repartizați în diverse blocuri, cu excepția locurilor de detenție a detașamentului de condamnați muncitori, situate în blocul VIII. Trebuie, de asemenea, de remarcat că toți condamnații la închisoare pe viață erau cazați în subsolul blocului II. 80. Dimpotrivă, în toate celelalte blocuri de detenție, condițiile de trai ale majorității deținuților din penitenciar lăsau mult de dorit. În majoritatea celulelor, spațiul locativ pentru un deținut era mult sub norma minimă fixată, iar supraaglomerarea atinsese un nivel intolerabil. Astfel, de exemplu, în blocurile I și II, până la 16 persoane erau cazate în celule de 24 m², 24 persoane trebuiau să conviețuiască într-o celulă de 32 m², iar 29 persoane trebuiau să împartă o celulă de 52 m². În secția pentru minori din blocul III, 12 tineri erau plasați într-o celulă de 21 de m² și 16 într-o celulă de 23 m². Suplimentar, delegația a mai observat că în celulele de 8-9 m² erau până la patru persoane. În afară de aceasta, în aceste celule, accesul la lumina naturală era foarte limitat, iluminarea artificială era mediocră, iar aerul era poluat și umed. Pentru deținuții aflați încă sub anchetă (adică mai mult de 700 de deținuți), situația era și mai gravă, celulele lor fiind aproape private de accesul la lumina zilei din cauza jaluzelelor metalice exterioare groase ce acopereau ferestrele. În realitate, echiparea era redusă la elementar, limitându-se la paturi metalice sau la saltele suprapuse, extrem de rudimentare și în stare proastă, la o masă și la una sau două lavițe. Mai mult, în multe celule, paturile nu erau în număr suficient și deținuții erau nevoiți să le împartă sau să doarmă în schimburi. De asemenea, paturile erau în stare proastă; stocurile de saltele foarte modeste, cuverturile și așternuturile nu erau suficiente și mulți deținuți fără familie sau resurse dormeau chiar pe somieră. Celulele erau echipate cu un colț sanitar, un veritabil focar de infecție. Veceul de tip asiatic, având în partea de sus un robinet, ce servea în același timp și ca scurgere de apă și ca sursă de apă pentru spălare. În plus, acest spațiu era doar parțial despărțit de un perete lateral mai jos de un metru înălțime, ceea ce nu permitea păstrarea adecvată a intimității. Starea întreținerii și a curățeniei celulelor, în ansamblu, erau la fel de îngrijorătoare. Mai mult, multe celule erau infectate cu gândaci de bucătărie și alte insecte, iar unii deținuți s-au plâns de prezența rozătoarelor. Rezumând, condițiile de viață și de igienă ale marii majorități a deținuților din penitenciar erau execrabile și, mai ales, constituiau un risc major pentru sănătate. 81. Cele trei celule de tranzit din blocul III merită o atenție deosebită. Situația în ceea ce privește spațiul de trai în aceste celule era fără nici o îndoială cea mai proastă dintre toate cele inspectate. Până la 18 deținuți erau înghesuiți în celule de 18 metri. Jumătate din suprafața acestora era ocupată de o platformă de lemn cu două nivele (fără saltele și cuverturi), acoperind completamente fereastra. În plus, iluminarea artificială era mediocră, iar atmosfera înădușitoare. Restul suprafeței celulei era ocupat de bunurile deținuților și un veceu asiatic, deținuții neavând altă opțiune decât să se înghesuie pe cele două niveluri ale platformei. Câțiva deținuți erau cazați în aceste condiții intolerabile de trei-patru luni. 82. În ceea ce privește posibilitatea deținuților de a se spăla, ei aveau în principiu acces săptămânal la sălile de duș. Totuși, numărul de dușuri era evident insuficient pentru populația masculină (23 de dușuri pentru aproximativ 1,400 deținuți, cu atât mai mult cu cât funcționarea acestora era nesigură). În plus, deținuții care nu puteau să primească produse de igienă de primă necesitate de la apropiații lor erau totalmente privați de aceasta, din cauza lipsei de săpun și de prosoape în închisoare. 83. Condițiile materiale descrise mai sus erau agravate și printr-un alt inconvenient considerabil. Deținuții suportau în permanență în timpul zilei o muzică tare și repetitivă, difuzată prin difuzoarele din curte, de la 6 dimineața până la 10 seara. Această măsură avea drept scop ca diferitele categorii de deținuți să nu aibă contacte între ei. Numeroși deținuți s-au plâns de această situație și delegația însăși a putut să constate efectele negative pe care aceasta o provoca. Astfel, în anumite celule era practic imposibil de a conversa. 98. Personalul serviciului sanitar al Penitenciarului nr. 3 era constituit din nouă medici angajați cu zi de muncă deplină, asistați de 7 felceri infirmieri și un psiholog. Printre cei nouă medici se găseau: un medic responsabil de serviciul medical penitenciar, doi terapeuți, doi pneumologi, un psihiatru, un dermatolog, un radiolog și un dentist. Pe lângă consultarea ambulatorie, această echipă era responsabilă, de asemenea, de o infirmerie cu o capacitate de aproximativ 70 de paturi, în care se aflau în realitate circa 200 de bolnavi, majoritatea suferind de tuberculoză. Numărul de medici poate fi cu greu considerat suficient. Cu toate acestea, nu este cazul felcerilor și infirmierilor.” Raportul Comitetului European pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante în urma vizitei efectuate în Republica Moldova între 10 și 22 iunie 2001 „69. Instituțiile penitenciare vizitate erau grav afectate de conjunctura economică a țării. Cifra limită a bugetului prevăzut pentru Departamentul Instituțiilor Penitenciare a fost fixată de legea bugetului pentru anul 2001 la 48,7 milioane lei (aproximativ 4.2 milioane Euro) sau 38,9% din finanțarea necesară pentru un an. În consecință, condamnații se aflau din toate punctele de vedere într-o mizerie totală. Astfel, suma prevăzută pentru alimentarea pentru o zi a unui deținut constituie 2,16 lei sau doar 38,8% din norma stabilită de legislația în vigoare. Instituțiile penitenciare suportau, de asemenea, deconectări de lumină electrică, de apă, încălzire, fără să mai luăm în considerație și lipsa posibilității de aprovizionare cu medicamentele necesare pentru tratamentul deținuților bolnavi. În scrisoarea din 5 noiembrie 2001, autoritățile moldovenești vorbesc despre eforturile depuse de la începutul lui 2001 de către Departamentul Instituțiilor Penitenciare pentru a obține ajutoare umanitare de la organismele internaționale și de la persoanele fizice, în scopul rezolvării celor mai stringente probleme ale sistemului penitenciar (astfel s-au obținut 2.3 milioane lei). CPT recunoaște eforturile lăudabile făcute de administrația penitenciarelor moldovenești, care sunt demne de susținere. Totuși, Comitetul a reamintit de câteva ori că viața reclamă cerințe fundamentale, care trebuie, în orice circumstanțe, chiar și într-o conjunctură economică gravă, să fie asigurate de stat persoanelor aflate în grija sa. Nimic și niciodată nu va dispensa statul de această responsabilitate. În consecință, CPT face apel la autoritățile moldovenești, la cel mai înalt nivel politic, pentru ca acestea să purceadă imediat la luarea măsurilor necesare, pentru ca toate instituțiile penitenciare din Moldova să corespundă cerințelor fundamentale de viață a deținuților. 78. Descrierea Închisorii nr. 3 din Chișinău, făcută în paragraful 77 al raportului privitor la vizita din 1998, rămâne valabilă. După cum s-a menționat mai sus, în această instituție era o supraaglomerare severă: 1892 (îndeosebi arestați preventiv) – dintre care 127 femei și 122 minori – pentru 1480 de locuri. 82. Din acest punct de vedere, vizita de inspecție la Închisoarea nr. 3 din Chișinău a constatat evoluțiile pozitive, pe care CPT le salută. În special este binevenită demontarea jaluzelelor, care astupau ferestrele celulelor ce dau spre interiorul localului. De asemenea, era prevăzută înlocuirea jaluzelelor de la ferestrele celulelor ce dau în stradă printr-un alt dispozitiv, lăsând să pătrundă suficientă lumină naturală… Au fost efectuate reparații capitale la sistemul de încălzire, și anume, instalarea unui nou cazan, instalațiile centrale de duș ale închisorii au fost complet renovate (trei săli de duș funcționau și una se repara) cu contribuția foștilor deținuți și a familiilor deținuților. Acest lucru permite în prezent de a le asigura bărbaților deținuți un duș cu apă caldă o dată la zece zile. Mai mult, în anumite blocuri, au fost finisate lucrările de refacere a sistemului electric și de vopsire a coridoarelor. De asemenea, erau în curs de refacere și câteva celule. Cu toate acestea, condițiile execrabile de viață și igienă în interiorul celulelor din blocurile I, II și III, inclusiv celulele de tranzit, descrise în paragrafele 80 și 81 ale raportului precedent, nu s-au schimbat (cu excepția accesului la lumina naturală). Mai mult chiar, supraaglomerarea acută în aceste încăperi depășea orice limite. Câteva celule vizitate, care erau corespunzător echipate și amenajate, demonstrau efortul deținuților care au putut să-și procure necesarul cu ajutorul familiilor lor. 87. Absența programelor de activități organizate era o caracteristică comună a instituțiilor vizitate. Aceasta se explica cu siguranță, printr-o conjunctură economică și suprapopulare, dar și printr-o legislație restrictivă aplicată categoriilor de deținuți încarcerați acolo. Rata populației încarcerate care avea de lucru era infimă: la Bender și Chișinău, aproximativ șaizeci și douăzeci și șapte la Cahul. Majoritatea acestora erau parte a forței de muncă folosită pentru îndeplinirea diverselor necesități ale închisorilor. Alte forme de activități erau aproape inexistente. Este de menționat totuși că în Închisoarea nr. 3 au fost întreprinse eforturi ca rezultat al recomandărilor CPT. Astfel, terenurile de plimbare au fost amenajate cu un modest echipament sportiv. În acest domeniu, inițiativele direcției privind dotarea pe cât e posibil a celor 2 săli de sport merită, în mod special, să fie susținute. În plus, a fost ameliorat regimul de detenție a minorilor: a fost deschisă o sală video și inaugurate câteva tipuri de activități, cum ar fi muzică, cântat, discuții/dezbateri în grupuri. Totuși, aceste încercări incipiente de a corespunde necesităților persoanelor tinere rămân un exemplu izolat. În celelalte instituții, aceștia erau abandonați în voia sorții. 92. Următoarea vizită la Închisoarea nr. 3 a evidențiat că comparativ cu 1998 (a se vedea paragrafului 98 al raportului) situația cu privire la personalul pentru îngrijirea sănătății s-a deteriorat. Astfel, numărul infirmierelor a scăzut (de la unsprezece la opt), în plus, două din aceste posturi erau vacante. Numărul medicilor și al felcerilor a rămas același, respectiv de 9,5 și 7, însă postul de medic-șef era vacant. O astfel de echipă nu este suficientă pentru a satisface nevoile a aproximativ 2000 de deținuți, un număr important din care se aflau în infirmerie (149), în special, în ceea ce privește personalul de îngrijire (felceri și infirmieri). De aceea, nu ar putea să surprindă numărul plângerilor, în ceea ce privește accesul la personalul medical și îngrijirile medicale. 95. Așa precum a fost indicat în remarcile precedente, aprovizionarea cu medicamentele necesare era problematică în instituțiile vizitate. Deținuții depindeau, în cea mai mare parte, de familiile lor sau de organizațiile non-guvernamentale (ex. Farmaciștii fără Frontiere, în Închisoarea nr. 3) pentru a obține medicamentele necesare... 98. Din punctul de vedere al confidențialității medicale, în nici una din instituții examinările medicale și consultațiile nu aveau loc în condiții corespunzătoare. De regulă, totul avea loc în cartierele de detenție, la ușa celulelor (prin fereastra de intrare), în prezența gardienilor. În cazul apariției necesității îngrijirii în sala de consultații, gardienii erau, de asemenea, prezenți. Situația din așa-numita sală „de proceduri” a infirmeriei din Închisoarea nr. 3 era în mod deosebit umilitoare. Tratamentele erau administrate printr-o grilă închisă (având o deschizătură de 37 cm²). Pacienții se aflau în fața grilei, în prezența și văzul altor deținuți și al personalului, prezentând acea parte a corpului care se cerea, fie că este vorba de un antebraț, fie de fese. 99. În afară de aceasta, accesul la un medic/felcer merită să fie revăzut. Delegația a observat că în timpul turelor zilnice, felcerii aveau doar un contact minim cu deținuții, aflându-se tot timpul în prezența gardienilor. S-a dovedit a fi foarte dificil de a transmite cererile de consultații care, de altfel, treceau prin mâinile gardienilor. În adresa Comitetului au parvenit numeroase plângeri, prin care deținuții susțineau că le trebuia prea mult timp pentru a avea acces la îngrijirea medicală și cu privire la barierele create de gardieni. CPT recomandă remedierea acestei situații. 100. Dacă vorbim despre tuberculoză, mai mulți indici tind să demonstreze că situația, care în 1998 deja trezea neliniște, se agravează. Spre exemplu, în Închisoarea nr. 3 s-a înregistrat o creștere constantă a numărului de cazuri considerate active (în ianuarie 2000, au fost depistate 54 de cazuri, iar în iunie 2001 - 121). Mai mult, în baza informațiilor statistice furnizate, de tuberculoză mor circa 42 % din deținuții instituțiilor penitenciare. 121. Referitor la condițiile de desfășurare a vizitelor, CPT notează ameliorările din Închisoarea nr. 3 (refacerea camerelor pentru discuții, pentru vizitele de scurtă durată și amenajarea camerelor pentru vizitele de lungă durată ale condamnaților). Totuși, spațiile pentru vizite rămân încă insuficiente, având în vedere capacitatea instituției… CPT invită autoritățile moldovenești să dezvolte, pe cât de repede posibil, infrastructurile destinate vizitelor în instituțiile vizitate.” 2. Dreptul intern relevant Constituția Republicii Moldova Articolul 30 „(1) Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare.” Acest principiu a fost restrâns în ceea ce privește deținuții. Prevederi specifice cu privire la secretul corespondenței deținuților au fost stabilite în Codul de executare a sancțiunilor de drept penal. Codul de executare a sancțiunilor de drept penal Articolul 14 „(1) Condamnatul beneficiază de drepturi stabilite de legislația de executare a sancțiunilor de drept penal în funcție de tipul pedepsei și de restricția drepturilor impuse condamnatului prin sentință a instanței judecătorești. (2) Condamnatul are dreptul: (c) să dea explicații și să poarte corespondență, să adreseze propuneri, cereri și reclamații în limba maternă, iar în caz de necesitate să se folosească de serviciile unui traducător.” Articolul 73 „(1) Condamnatul are dreptul să primească și să expedieze scrisori și telegrame într-un număr nelimitat. (2) Corespondența condamnaților, expediată sau primită ... este supusă controlului sau cenzurii. Cererea adresată avocatului parlamentar din partea unei persoane aflate într-un loc de detențiune nu va fi controlată de administrația penitenciarului și va fi trimisă adresantului în decurs de 24 de ore (modificat prin Legea nr. 18-XIV din 14 mai 1998). (4) Propunerile, cererile și reclamațiile adresate organelor de drept ierarhic superioare se expediază destinatarului în cel mult 3 zile.” Legea nr. 1226-XIII cu privire la arestarea preventivă Articolul 16. Drepturile preveniților „(1) Preveniții au dreptul: d) la întrevederi cu apărătorul, precum și cu rudele și alte persoane; f) să poarte corespondență cu rudele și cu alte persoane, să expedieze plîngeri, cereri și scrisori autorităților publice și persoanelor cu funcții de răspundere, în modul prevăzut la art.18;” Articolul 17. Dreptul la securitatea personală „În cazul apariției vreunui pericol pentru viața și sănătatea prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipsește. În cazul acesta, persoana cu funcții de răspundere este obligată să ia măsuri urgente pentru a transfera prevenitul într-un loc nepericulos.” Articolul 18. Corespondența. Adresarea plîngerilor, cererilor și scrisorilor „(1) Preveniții pot coresponda cu rude și cu alte persoane în baza autorizației scrise a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza. Scrisorile scrise sau primite de preveniți sînt expediate destinatarilor sau sînt înmînate preveniților de către administrația locului de arest preventiv în cel mult 3 zile după depunerea sau primirea lor.” Prin Legea nr. 206-XV din 29.05.2003, care a intrat în vigoare la 18 iulie 2003, la sfârșitul primei propoziții au fost adăugate următoarele: „care pot limita motivat această corespondență în interesul desfășurării urmăririi penale sau a judecării cauzei, precum și al securității și al menținerii bunei ordini în locul de detenție.” Prin aceeași lege, cuvintele „în cel mult 3 zile” au fost înlocuite cu „în cel mult 24 de ore” . Articolul 19 „(1) Administrația locului de arest preventiv acordă preveniților întrevederi cu rude sau alte persoane cu autorizația scrisă a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza. De regulă, se acordă o întrevedere pe lună. Durata întrevederii poate fi de la o oră pînă la două ore.” Articolul 38 „(1) Supravegherea respectării legalității în locurile de arest preventiv este exercitată de Procurorul General și de procurorii subordonați acestuia, în conformitate cu Legea cu privire la Procuratură. (2) Ordonanțele și dispozițiile procurorilor privind respectarea ordinii și condițiilor deținerii preveniților, stabilite de legislație, sînt executorii pentru administrația locurilor de arest preventiv.” Vechiul Cod de procedură penală în vigoare între 24 martie 1961 și 12 iunie 2003 Articolul 6 „Nimeni nu poate fi lipsit de libertate decît în condițiile legii și cu respectarea procedurii prevăzute de prezentul cod în cazurile: 1) dacă persoana este deținută legal în baza sentinței instanței de judecată competente; 2) dacă persoana a fost arestată legal pentru neexecutarea unei hotărîri pronunțate, conform legii, de către instanța de judecată; 3) dacă persoana a fost reținută legal sau arestată legal pentru a fi adusă în fața instanței de judecată competente atunci cînd există motive întemeiate de a se bănui că a săvîrșit o infracțiune sau cînd există temei de a se crede că este necesar de a o împiedica să săvîrșească o infracțiune ori să fugă după săvîrșirea acesteia… Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri contrar dispozițiilor prezentului articol are dreptul la despăgubiri în condițiile legii.” Codul de procedură civilă Articolul 7 „(1) Instanța judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertății ori a unui interes legitim… ” Legea nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești Articolul 1 „(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral și material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma: a) reținerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ținere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale; b) efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziției, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcție), precum și a altor acțiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice; c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă corecțională, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii; d) efectuării măsurilor operative de investigații cu încălcarea prevederilor legislației; e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ștampilelor, precum și blocării conturilor bancare. (2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcții de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii și din instanțele judecătorești.” Articolul 4 „Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea și modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul: a) pronunțării sentinței de achitare; b) clasării dosarului penal, date fiind absența faptului infracțiunii, a elementelor infracțiunii în acțiunile săvîrșite sau a probelor doveditoare că persoana fizică a participat la comiterea unei infracțiuni; c) adoptării de către instanța judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ sau a muncii corecționale în legătură cu reabilitarea persoanei fizice; d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată și reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului și în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menționat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; ...” Guvernul a trimis Curții o copie a unei scrisori din 14 mai 2004 adresată Ministerului Justiției de către președintele Judecătoriei Tighina în care se menționa că Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova a inițiat o acțiune civilă împotriva Ministerului Justiției, pretinzând încălcarea dreptului de a nu fi deținut în condiții inumane și degradante și solicitând compensații. Acțiunea nu a fost examinată, fiind transmisă Curții Supreme de Justiție pentru stabilirea instanței competente să o examineze. Guvernul, de asemenea, a trimis Curții o copie a unei scrisori din 27 februarie 2004 în care procuratura informa directorul Izolatorului Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiției că, în urma unui control de rutină, s-a descoperit că cinci deținuți străini erau deținuți într-o celulă destinată pentru patru deținuți. În răspunsul din 12 martie 2004, directorul izolatorului a scris procuraturii că deținuții străini au fost mutați într-o celulă mai mare. De asemenea, el a informat procuratura că, în acel moment, în izolator erau deținuți 1,500 de deținuți, pe când capacitatea acestuia era de 1,480 locuri. Într-o scrisoare din 17 mai 2004, vicepreședintele Judecătoriei Buiucani a informat Agentul Guvernamental despre cauza lui T.S. care a primit compensații în baza Legii 1545. PRETENȚII 1. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 3 al Convenției, de condițiile de detenție. 2. De asemenea, el pretinde, în temeiul articolului 8, ingerința din partea administrației închisorii în corespondența sa. În special, el pretinde cenzurarea corespondenței sale cu avocatul său, cu procuratura, cu Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chișinău și cu Curtea. De asemenea, el pretinde că corespondența mamei sale nu a ajuns la el. 3. În continuare, el pretinde că dreptul său la respectarea vieții de familie a fost încălcat din cauză că lui nu i s-a permis să fie vizitat de soția și fiica sa. 4. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 13 al Convenției combinat cu articolele 3 și 8, că legislația Republicii Moldova nu prevede recursuri efective.

De asemenea, reclamantul se plânge în temeiul articolelor 1, 14 și 18 ale Convenției. ÎN DREPT A. Obiecțiile Guvernului Guvernul declară că reclamantul nu a epuizat căile de recurs disponibile lui în conformitate cu legislația Republicii Moldova, așa cum o cere articolul 35 § 1 al Convenției. În special, el declară că reclamantul ar fi putut, dar nu a folosit prevederile articolului 6 al vechiului Cod de procedură penală, ale articolului 7 al Codului de procedură civilă și ale articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă (a se vedea mai sus) în ceea ce privește pretențiile sale în temeiul articolelor 3 și 8 ale Convenției. De asemenea, el ar fi putut, dar nu a folosit prevederile articolului 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă (a se vedea mai sus) în ceea ce privește pretențiile sale în temeiul articolului 3 al Convenției referitoare la fumul de țigară. 1. Principii generale Curtea amintește că scopul articolului 35 § 1 al Convenției este de a oferi Statelor Contractante posibilitatea de a preveni sau corecta violările de care ele sunt acuzate înainte ca aceste acuzații să fie prezentate Curții. Prin urmare, statele nu vor răspunde pentru faptele lor în fața unei autorități internaționale înainte ca ele să fi avut posibilitatea de a soluționa chestiunile prin intermediul propriilor lor sisteme de drept (a se vedea, spre exemplu, Remli v. France , hotărâre din 23 aprilie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, p. 571, § 33, și Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). În conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției, reclamantul, în mod normal, ar fi trebuit să folosească remediile care sunt accesibile și suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce privește încălcările pretinse. Existența remediilor în cauză trebuie să fie suficient de certă nu numai în teorie, dar și în practică, fără de care ele vor fi lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1210, § 66). Mai mult, Curtea reamintește că, în ceea ce privește epuizarea căilor de recurs interne, sarcina probațiunii îi aparține Guvernului, care trebuie să convingă Curtea că recursul a fost unul efectiv, disponibil în teorie și în practică în perioada relevantă, adică că el a fost accesibil, capabil de a aduce o redresare în ceea ce privește pretențiile reclamantului și a oferit posibilități rezonabile de succes. Odată ce această sarcină de probațiune este îndeplinită, reclamantul trebuie să arate că remediul invocat de Guvern a fost, de fapt, epuizat, sau că, în contextul circumstanțelor specifice ale cauzei, acesta a fost din anumite motive inadecvat și ineficient sau că au existat circumstanțe speciale care l-au absolvit de această cerință (a se vedea, spre exemplu, Akdivar and Others , hotărâre citată mai sus, p. 1211, § 68, și Selmouni v. France , citată mai sus, § 76). 2. Aplicarea acestor principii în această cauză (a) Pretențiile cu privire la condițiile de detenție a reclamantului, corespondența cu mama sa și întrevederile cu soția și fiica sa (i) Articolul 6 al vechiului Cod de procedură penală, articolul 7 al Codului de procedură civilă și Convenția Guvernul declară că reclamantul a putut să se adreseze unei instanțe judecătorești în temeiul articolului 6 al vechiului Cod de procedură penală și articolului 7 al Codului de procedură civilă. În orice caz, dacă legislația națională nu a prevăzut o redresare, reclamantul era în drept să invoce direct prevederile Convenției. În sprijinul declarațiilor sale, Guvernul a prezentat o copie a unei scrisori adresate Ministerului Justiției de către președintele Judecătoriei Tighina (a se vedea „Dreptul intern pertinent”). Reclamantul declară că remediile invocate de Guvern nu au fost efective. Condițiile proaste de detenție în închisorile din Republica Moldova se datorează lipsei finanțării publice suficiente și deficienței politicii de stat în acest domeniu. El declară că pentru îmbunătățirea condițiilor închisoarea are nevoie de bani pentru reparații structurale, hrană adecvată și aprovizionare continuă cu electricitate și apă. Statul trebuie, de asemenea, să implementeze o politică penală adecvată pentru a reduce numărul deținuților. Orice acțiune în instanța de judecată ar fi inutilă, deoarece nicio instanță nu are competența de a obliga Parlamentul să aloce mai mulți bani închisorilor sau să elaboreze o nouă politică penală. Prin urmare, posibilitatea ipotetică de a se adresa instanțelor de judecată s-ar dovedi totalmente inefectivă. Curtea notează că articolul 6 al vechiului Cod de procedură penală garanta dreptul la libertate în termeni oarecum similari celor din articolul 5 al Convenției. Totuși, în această cauză, reclamantul nu se plânge de încălcarea dreptului său la libertate. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că în temeiul acestui articol o persoană ar putea cere îmbunătățirea condițiilor sale de detenție sau încetarea unei ingerințe în drepturile sale garantate de articolul

În ceea ce privește articolul 7 al Codului de procedură civilă, se notează că el instituie un principiu general conform căruia instanțele sunt obligate să examineze cererile prezentate lor. Guvernul sugerează că reclamantul ar fi putut depune o cerere în instanțele de judecată naționale, bazându-se direct pe prevederile Convenției. Curtea notează că reclamantul a depus o cerere bazată direct pe prevederile Convenției; în cererea sa adresată Judecătoriei Rîșcani din 1 septembrie 2003, reclamantul s-a bazat, în mod expres, pe articolul 8 al Convenției. Totuși, cererea sa a fost respinsă fără a fi examinată (a se vedea mai sus). Prin urmare, acest remediu s-a dovedit a fi inefectiv. (ii) articolul 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă Guvernul declară că reclamantul ar fi putut, de asemenea, să adreseze o plângere unui procuror în temeiul articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă. În sprijinul acestei declarații, Guvernul face referire la un caz în care, ca rezultat al inițiativei procuraturii, cinci deținuți străini din Închisoarea nr. 3 au fost mutați într-o celulă mai mare (a se vedea „Dreptul intern pertinent”). Guvernul, de asemenea, face referire la cauza lui T.S. (a se vedea „Dreptul intern pertinent”). Reclamantul declară că acest remediu nu a fost efectiv din motivele invocate de el cu referire la articolul 6 al vechiului Cod de procedură penală și articolul 7 al Codului de procedură civilă. El susține că cauza lui T.S. este diferită de cauza sa, deoarece T.S. nu a cerut îmbunătățirea condițiilor sale de detenție, în timp ce reclamantul continua să se afle în detenție, însă a cerut compensații pentru detenție ilegală, după ce a fost eliberat. Referitor la pretențiile reclamantului cu privire la condițiile de detenție, Curtea notează că, într-o scrisoare adresată Procuraturii Generale la 25 august 2003, care conținea în mare parte pretenții în temeiul articolului 8 al Convenției, reclamantul s-a plâns, de asemenea, de pretinsa încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 3 al Convenției (a se vedea „În fapt”); totuși, procuratura nu a reacționat în niciun fel în răspuns la acele pretenții. În același timp, referitor la scrisoarea adresată de procuratură directorului închisorii cu privire la deținuții străini, se pare că scrisoarea nu a fost o reacție la o plângere depusă de deținuții în cauză, dar mai degrabă procuratura a scris-o din proprie inițiativă. Mai mult, din răspunsul dat de către directorul închisorii, se pare că închisoarea era supraaglomerată atât înainte ca problema deținuților străini să fie soluționată, cât și ulterior. Curtea notează că astfel de probleme ca supraaglomerarea (recunoscută de directorul închisorii în scrisoarea sa adresată procurorului) și insuficiența hrănii (recunoscută în observațiile Guvernului) au fost, aparent, de natură structurală și nu se refereau doar la situația personală a reclamantului. Guvernul nu a demonstrat că procurorul ar fi putut redresa situația reclamantului, date fiind dificultățile economice recunoscute din închisorile din Republica Moldova. Mai mult, chiar admițând faptul că procurorul ar fi putut redresa situația reclamantului, nu rezultă nici din declarațiile Guvernului, nici din legislația națională că el ar fi avut competența de a oferi reclamantului o compensație financiară adecvată pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește pretențiile reclamantului în temeiul articolului 8, Curtea notează că, la 30 iunie 2003, reclamantul și colegii săi de celulă s-au plâns procuraturii de politica închisorii de a cenzura corespondența lor, de refuzul dreptului de a fi vizitați de rude și alte persoane, precum și de refuzul dreptului de a avea convorbiri telefonice. Deoarece procuratura a respins plângerile lor, reclamantul și deținuții din celula sa au contestat refuzul în instanța de judecată. În decizia sa din 23 octombrie 2003, instanța a hotărât inter alia că deținuții nu puteau prezenta astfel de pretenții generale procurorului și că ei puteau să se plângă doar de probleme specifice. Curtea de Apel a respins recursul reclamantului fără a da o apreciere motivelor invocate. Referitor la cauza lui T.S. invocată de Guvern, Curtea notează că lui T.S. i-au fost acordate compensații în baza Legii nr. 1545, și nu în baza articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă. Curtea, de asemenea, notează că, conform articolului 4 al Legii nr. 1545, legea este aplicabilă doar persoanelor care au fost achitate sau față de care urmărirea penală a fost încetată (a se vedea „Dreptul intern pertinent”), ceea ce nu este cazul reclamantului. Prin urmare, Curtea nu consideră că recursul în temeiul articolului 38 al Legii cu privire la arestarea preventivă a fost efectiv. (iii) Articolul 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă În conformitate cu articolul 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă, reclamantul ar fi putut, dar nu a folosit dreptul, să depună o cerere scrisă de a fi mutat într-o celulă cu nefumători. Guvernul susține că au existat cazuri când, ca urmare a unor astfel de cereri, deținuții au fost mutați în alte celule. Curtea notează că articolul 17 se referă la dreptul deținuților la siguranța personală. Nici din textul legii, nici din jurisprudența națională nu rezultă, în mod clar, că dreptul persoanei la siguranța personală include dreptul de a nu inhala fum de țigară. Totuși, Curtea este gata să presupună că în conformitate cu acest articol, reclamantul ar fi putut cere să fie transferat într-o celulă cu nefumători. Guvernul a admis în observațiile sale că administrația închisorii știa despre boala reclamantului. Gravitatea stării sănătății reclamantului a fost, mai târziu, din nou adusă la cunoștința administrației închisorii prin cererile reclamantului de asistență medicală, cu cel puțin două ocazii recunoscute și de Guvern (a se vedea mai sus); totuși, administrația închisorii a ales să plaseze reclamantul într-o celulă generală cu fumători și să-l mențină acolo chiar și după adresarea cererilor sale de asistență medicală. Văzând că administrația închisorii știa despre boala sa, dar nu a întreprins nicio acțiune, este de înțeles că reclamantul și-ar fi format opinia că el nu putea spera să obțină satisfacție prin depunerea unei cereri formale (a se vedea, mutatis mutandis Aksoy v. Turkey , hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI, § 56). Mai mult, în timp ce Guvernul a declarat că au existat cazuri când deținuții au fost transferați în alte celule în circumstanțe similare, el nu a prezentat niciun exemplu specific de astfel de cauze și nu a dovedit că existau celule cu nefumători în închisoare. Prin urmare, Curtea consideră că recursul în temeiul articolului 17 nu a fost efectiv. (b) Pretențiile cu privire la ingerința în corespondența reclamantului cu avocatul său, cu procuratura, cu Biroul de Informare al Consiliului Europei și cu Curtea Deoarece aceste pretenții sunt inadmisibile, ca fiind vădit nefondate (a se vedea mai jos), Curtea nu consideră necesar de a formula o concluzie cu privire la chestiunea dacă recursurile interne au fost sau nu epuizate de reclamant. (c) Omisiunea reclamantului de a contesta mandatul de arest De asemenea, Guvernul declară că reclamantul ar fi putut, însă nu s-a folosit de dreptul de a contesta mandatul de arest. Curtea notează că reclamantul nu se plânge de dreptul său la libertate. Pretențiile sale se referă la condițiile de detenție, libertatea de corespondență și dreptul de a avea întrevederi cu familia sa. 3. Concluzie În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne și, prin urmare, obiecția Guvernului urmează a fi respinsă. B. Pretinsa violare a articolului 3 al Convenției Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 3 al Convenției, de condițiile sale de detenție în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiției între 18 octombrie 2002 și 15 noiembrie 2002, precum și 4 aprilie 2003 și 13 decembrie 2003. Articolul 3 prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” Reclamantul susține că, având în vedere supraaglomerarea, condițiile sanitare, ventilarea și încălzirea, posibilitățile pentru recreare, îngrijirea sănătății și calitatea hranei servite, condițiile de detenție în izolatorul anchetei preliminare au constituit tratament inuman și degradant atât pe parcursul primei perioade de detenție, cât și pe parcursul celei de-a doua perioade de detenție. În sprijinul declarațiilor sale, reclamantul a trimis Curții fotografii aparent făcute în celula numărul 16, în care el a fost deținut între lunile aprilie și noiembrie 2003. Guvernul susține că reclamantul nu putea avea un aparat de fotografiat în închisoare, deoarece deținuților le este interzis să aibă aparate de fotografiat. Mai mult, Guvernul susține că fotografiile nu pot fi considerate de Curte drept probe, deoarece în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 nu există locuri care să arate ca cele din fotografii. În lumina poziției sale cu privire la fapte, Guvernul consideră că condițiile de detenție atât pe parcursul primei perioade de detenție, cât și pe parcursul celei de-a doua perioade de detenție, nu au constituit tratament inuman și degradant. În sprijinul declarațiilor sale, Guvernul a trimis Curții o înregistrare video de douăsprezece minute filmată la o dată nespecificată. În comentariile sale, reclamantul obiectează că nu există nicio dată indicată pe înregistrarea video a Guvernului, iar imaginile celulei numărul 16 în înregistrarea video au fost filmate astfel, încât să împiedice privitorul să observe asemănări cu imaginile din fotografiile trimise de el. În lumina observațiilor părților, Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept și de fapt, care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. C. Pretinsa violare a articolului 8 al Convenției referitoare la cenzurarea corespondenței reclamantului Reclamantul pretinde că administrația închisorii i-a cenzurat corespondența cu avocatul său, cu procuratura și cu Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chișinău. De asemenea, el declară că la 13, 14 și 15 decembrie 2003, în timp ce era transferat într-o altă închisoare, administrația închisorii a percheziționat toate bunurile sale personale, iar pe parcursul percheziției ea a examinat și cenzurat corespondența sa cu Curtea. De asemenea, el declară că administrația închisorii a interceptat corespondența cu mama sa. În sfârșit, reclamantul pretinde că el nu a putut avea întrevederi cu soția și fiica sa. Articolul 8 al Convenției prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea ... corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” 1. Corespondența cu avocatul său, cu procuratura, cu Biroul de Informare al Consiliului Europei și cu Curtea Guvernul declară că scrisorile de la procuratură și de la avocatul reclamantului nu au fost adresate doar reclamantului, dar și directorului închisorii. Referitor la plicul primit de la Biroul de Informare al Consiliului Europei, Guvernul declară că nu era scris pe plic că expeditorul era Biroul de Informare al Consiliului Europei. Mai mult, plicul a ajuns la închisoare într-o stare rea, iar colaboratorul închisorii a scris o notă pe el cu privire la acest lucru. În ceea ce privește examinarea corespondenței cu Curtea, Guvernul admite că bunurile reclamantului au fost percheziționate pe parcursul transferului său într-o altă închisoare; totuși, el neagă că orice corespondență cu instituțiile naționale sau internaționale de protecție a drepturilor omului a fost cenzurată. Perchezițiile bunurilor deținuților constituie o măsură prevăzută de Codul de executare a sancțiunilor de drept penal și au scopul de a împiedica contrabanda cu obiecte și substanțe interzise în locurile de detenție. Reclamantul declară că perchezițiile și examinarea corespondenței reclamantului cu Curtea nu pot fi considerate necesare într-o societate democratică. Curtea notează că, în timp ce este adevărat că scrisorile de la avocatul reclamantului și de la procuratură aveau ștampila închisorii aplicată pe ele, acele scrisori erau adresate și directorului închisorii. Prin urmare, administrația închisorii era în drept să le deschidă. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. În ceea ce privește scrisoarea trimisă reclamantului de Biroul de Informare al Consiliului Europei, Curtea notează că ștampila închisorii a fost aplicată pe plicul ei, nu pe conținutul ei. Prin urmare, nu există indicii că plicul a fost deschis de către administrația închisorii. Rezultă că această parte a pretenției este, de asemenea, vădit nefondată și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. În ceea ce privește pretinsa examinare a corespondenței reclamantului cu Curtea pe parcursul perchezițiilor din 13, 14 și 15 decembrie 2003, Curtea reamintește că ea a statuat anterior că protecția „corespondenței” prevăzută de articolul 8 al Convenției nu poate fi invocată dacă documentele la care se face referire au ajuns deja la destinatar și ele nu mai constituie „corespondență” în sensul tehnic al acestui termen (a se vedea L. v. Finland , nr. 25651/94, dec. 8 iunie 1999). Faptul că alte persoane decât destinatarul au luat cunoștință despre scrisori nu constituie, în mod necesar, o ingerință în dreptul reclamantului la corespondență, cu atât mai mult, cu cât nu există niciun indiciu și nicio probă că corespondența cu Curtea a fost citită de administrația închisorii pe parcursul acelor percheziții. Rezultă că această parte a pretenției este, de asemenea, vădit nefondată și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 2. Corespondența cu mama sa În ceea ce privește corespondența cu mama reclamantului, Guvernul declară că, în conformitate cu articolul 18 al Legii cu privire la arestarea preventivă, un deținut preventiv poate coresponda cu rudele sale și cu alte persoane numai în baza autorizației scrise a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza sa. Persoana sau organul respectiv pot limita justificat corespondența deținutului în interesul justiției sau în interesul securității și al menținerii ordinii în locul de detenție. Scrisorile persoanei arestate preventiv sunt controlate de către administrația închisorii. Reclamantul nu avea autorizație de a coresponda sau de a avea convorbiri telefonice cu rudele sale sau cu alte persoane din cauza caracterului social periculos al acțiunilor sale și în interesele justiției. În cazurile când o persoană arestată preventiv primește scrisori de la rudele sale sau de la alte persoane și acele persoane nu au autorizația necesară, scrisorile sunt returnate expeditorului. Acest lucru s-a întâmplat în cazul scrisorii trimise reclamantului de către mama sa. Reclamantul declară că administrația închisorii nu l-a informat nici pe el și nici pe mama sa despre necesitatea de a depune o cerere pentru a obține autorizația de a coresponda. Mai mult, în această cauză, interzicerea corespondenței sale cu mama sa nu a fost necesară într-o societate democratică. Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept și de fapt care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. 3. Întrevederile cu soția și fiica sa Guvernul declară că reclamantul a avut trei întrevederi cu mama sa. El nu neagă învinuirea reclamantului potrivit căreia el nu a putut avea întrevederi cu soția și fiica sa. Reclamantul nu a comentat declarațiile Guvernului. Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept și de fapt care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. D. Pretinsa violare a articolului 13 al Convenției Reclamantul susține că el nu a avut un recurs efectiv în fața autorităților naționale în ceea ce privește violările articolelor 3 și 8 ale Convenției și pretinde violarea articolului 13, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale … ” Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase probleme de drept și de fapt care sunt de o astfel de complexitate, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. E. Pretinsa violare a articolelor 1, 14 și 18 ale Convenției În lumina tuturor materialelor aflate în posesia sa și în măsura în care pretențiile țin de competența sa, Curtea constată că acestea nu indică existența unei aparențe de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenția reclamantului cu privire la condițiile sale de detenție; Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenția reclamantului cu privire la dreptul său la corespondență cu mama sa; Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenția reclamantului cu privire la dreptul său de a avea întrevederi cu soția și fiica sa; Declară admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenția reclamantului în temeiul articolului 13 al Convenției combinat cu articolele 3 și 8; Declară inadmisibil restul cererii. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte