CASE OF BOICENCO v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 41088/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către Nicolae Boicenco („reclamantul”) la 16 noiembrie 2005.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi și dl Vladislav Gribincea, avocați din Chișinău, membri ai organizației non-guvernamentale „Juriștii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul Guvernamental, dl Vitalie Pârlog.

Reclamantul susține că a fost supus unei brutalități grave din partea poliției și că autoritățile nu au efectuat o investigație adecvată a incidentului, încălcând astfel articolul 3 al Convenției. De asemenea, el s-a plâns de lipsa îngrijirilor medicale corespunzătoare pe parcursul detenției sale și de încălcarea dreptului său la libertate garantat de articolul 5 al Convenției. În fine, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 34 al Convenției de faptul că a fost împiedicat de autoritățile naționale să prezinte cauza sa la Curte.

Cererea a fost repartizată Secțiunii a Patra. La 13 decembrie 2005, o cameră a Secțiunii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea ei. De asemenea, s-a decis să se examineze cauza cu prioritate în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curții, din cauza stării grave de sănătate a reclamantului.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curții).

Reclamantul s-a născut în anul 1961 și locuiește în Chișinău.

Arestul reclamantului și starea sa de sănătate după arest

La 20 mai 2005, reclamantul, fiind bănuit de sustragere, a fost reținut de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției (CCCEC).

În momentul reținerii, el nu prezenta nicio aparență de anomalie a stării sale fizice. Conform unei fișe medicale din luna mai a anului 2005, reclamantul cântărea 133 kg.

Conform raportului întocmit la 21 mai 2005 de către polițiștii care l-au arestat, reclamantul a încercat să fugă, i-a abuzat verbal și chiar a încercat să opună rezistență încercând să ajungă la pistolul pe care îl avea asupra sa, aruncând mandatul de aducere forțată atunci când i-a fost prezentat. În acele rapoarte nu se menționează că a fost utilizată forța împotriva reclamantului sau că acesta a fost rănit în vreun fel pe parcursul arestului. Reclamantul neagă că ar fi opus rezistență.

Din rapoartele poliției reiese că reclamantul a fost arestat aproximativ la ora 18:45. Conform declarațiilor reclamantului, el a fost arestat la ora 16:30.

Reprezentanții declară în numele reclamantului că, după ce a fost adus în incinta CCCEC, el a fost bătut de ofițerii de poliție, drept rezultat pierzându-și cunoștința. Guvernul neagă aceste afirmații.

Conform unui raport medical întocmit la ora 20:34 a aceleiași zile, de către un medic de la CCCEC, reclamantul era în stare de inconștiență. Medicul a notat în raport că, potrivit declarațiilor ofițerilor de poliție, reclamantul și-a pierdut cunoștința din cauza „emoțiilor puternice” și a recomandat ca el să fie consultat de un medic cardiolog. În raport nu se menționează dacă reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale în timpul arestului.

Unul dintre avocații reclamantului l-a văzut pe acesta aproximativ la ora 22:20 la CCCEC și a menționat în procesul-verbal de reținere, întocmit de către ofițerul de poliție în prezența lui, că reclamantul era în stare de inconștiență. La cererea avocatului, la ora 23:37 a fost chemată o ambulanță și la ora 1:30 a zilei de 21 mai 2005 reclamantul a fost dus la Spitalul de Cardiologie, continuând să se afle în stare de inconștiență.

În fișele medicale de la Spitalul de Cardiologie se menționează că reclamantul și-a recăpătat cunoștința după ce a fost adus acolo, însă nu este clar când anume s-a întâmplat acest lucru. Conform înregistrărilor medicale, el suferea de hipertensiune arterială și de un sindrom de confuzie de origine neclară. Reclamantul nu răspundea la întrebări și nu reacționa la nimic. De asemenea, el acuza dureri de cap și vomă. În fișele medicale nu există informații cu privire la greutatea lui la momentul spitalizării. Medicii au recomandat

La 24 mai 2005, reclamantul a fost transferat la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare. La 25 mai 2005, el a fost consultat de un medic neurolog, care a scris în fișa medicală a reclamantului că, la 20 mai 2005, acesta a suferit o traumă cerebrală urmată de pierderea cunoștinței. Medicul neurolog a recomandat mai multe forme de tratament medical, însă nu a recomandat efectuarea tomografiei creierului. La 26 mai 2005, un medic a menționat în fișa medicală că reclamantul acuza dureri în rinichi, iar urina avea culoare roșie. La 2 iunie 2005, reclamantul a fost examinat de către o comisie medicală compusă din medici ai spitalului în care era internat care au stabilit un diagnostic final, constatând,

Reclamantul a fost ținut în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare până la 1 septembrie 2005, fiind ulterior transferat într-o închisoare pentru cincisprezece zile, până la următorul său transfer la Spitalul Clinic de Psihiatrie. Conform fișelor medicale, el nu s-a ridicat nicio dată din pat pe tot parcursul aflării în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare. El nu s-a alimentat de sine stătător, fiind hrănit cu lingura de către personalul medical cu mâncare lichidă. El nu se ducea la veceu, fiind ținut în scutece (pampers) și mirosea puternic a excremente. Răspundea rareori la întrebările medicilor, cu o voce slabă sau folosind gesturi ce indicau dureri de cap și de rinichi. Urina sa era roșie. De cele mai multe ori nu reacționa la întrebări și ținea ochii închiși. În cel puțin cinci cazuri în lunile mai și august ale anului 2005, personalul medical a raportat în scris superiorilor că, din cauza stării sale, reclamantul nu putea să înghită medicamentele. De cel puțin șapte ori medicii au menționat în fișa medicală că starea reclamantului era satisfăcătoare. De câteva ori medicii au speculat, făcând mențiunile respective în fișele medicale, precum că starea reclamantului era simulată.

De câteva ori în perioada între lunile mai și septembrie ale anului 2005, unul dintre avocații reclamantului și soția acestuia au cerut ca un medic independent să aibă acces la reclamant, dar nu au primit niciun răspuns.

Pe parcursul aflării reclamantului în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare, soția lui a putut să-l viziteze doar o singură dată, la 5 iulie 2005, pentru zece minute. Mamei sale nu i s-a permis să-l vadă. O dată ea s-a adresat Judecătoriei Buiucani și spitalului Departamentului Instituțiilor Penitenciare, cerând o fotografie a lui, însă nu a primit niciun răspuns.

La 1 august 2005, medicul-șef adjunct al spitalului Departamentului Instituțiilor Penitenciare a recomandat o examinare psihiatrică a reclamantului, pentru a „confirma sau infirma simularea”. La 3 august 2005, Judecătoria Buiucani a dispus efectuarea în privința reclamantului a unei expertize medico-legale și a unei expertize psihiatrice.

La 18 și 30 august și, respectiv, 6 și 13 septembrie 2005, unul dintre avocații reclamantului și soția reclamantului au cerut Judecătoriei Buiucani și Ministerului Justiției transferarea reclamantului la Spitalul Clinic de Psihiatrie și ca efectuarea expertizei psihiatrice să fie urgentată. Ei au argumentat

În conformitate cu încheierea judecătorească din 3 august 2005, reclamantul a fost supus la trei expertize medicale. La 28 octombrie 2005, a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală, în raportul medicilor menționându-se

La 20 septembrie 2005, a fost efectuată o expertiză psihiatrică. Judecătoria Buiucani a considerat raportul de expertiză drept incomplet și a dispus efectuarea unei expertize suplimentare, care a fost efectuată la 15 noiembrie 2005. Rapoartele din 20 septembrie și 15 noiembrie constatau

La 15 septembrie 2005, reclamantul a fost internat la Spitalul Clinic de Psihiatrie, Secția Expertiză Judiciară, unde se află și în prezent.

Din fișa medicală prezentată de Guvern în luna decembrie a anului 2005 rezultă că, până la acea dată, în cea mai mare parte a timpului reclamantul se afla în stare de stupor. El și-a recăpătat cunoștința pentru o perioadă de trei săptămâni, între 2 și 24 octombrie 2005, dar mai apoi a căzut din nou în starea de stupor, după ce a fost supus unei percheziții corporale în cantina spitalului. Guvernul a prezentat copii ale listelor de medicamente destinate reclamantului pe lunile octombrie, noiembrie și decembrie ale anului 2005.

Curtea nu dispune de informația dacă reclamantul și-a revenit vreo dată din starea de stupor. La 23 decembrie 2005, Judecătoria Buiucani a dispus ca reclamantul să fie ținut în Spitalul de Psihiatrie Central pentru a fi tratat până la recuperarea completă.

Conform unui raport medical întocmit la cererea unuia dintre avocații reclamantului, la 5 decembrie 2005, de către dr. în psihiatrie I. Berghi, netratarea psihozei cu sindromul stuporos și depresie apărută în condiții traumatice poate avea drept consecință dezvoltarea unei boli psihice cronice.

Conform unui raport medical, întocmit la cererea unuia dintre avocații reclamantului la 6 februarie 2006, de către medicul de familie al reclamantului, dr. T. Moraru, reclamantul a suferit, pe parcursul unei perioade lungi, înainte de trauma sa de la 20 mai 2005, de diabet și hipertensiune arterială. Pe parcursul aflării lui în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare, el a suferit de malnutriție (insuficiență de alimentare) și a pierdut 30-35 kg. Din cauza stării sale de stupor, reclamantul nu a putut fi alimentat și, de aceea, a avut nevoie de transfuzii de glucoză, aminoacizi, vitaminele C și B și altele. În aceste condiții, reclamantul a avut mari șanse să facă comă diabetică, infarct cerebral sau miocardic. Din fișa medicală a reclamantului de la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare rezultă că lui nu i-a fost acordat tratamentul și îngrijirea medicală suficientă. Sindromul de stupor al reclamantului a fost descoperit cu patru-cinci luni mai târziu.

La 28 martie 2006, dl Vladislav Gribincea, avocatul reclamantului, a fost primit de către dl I. Catrinici, medicul-șef adjunct al Spitalului Clinic de Psihiatrie, care l-a informat

Plângerile reclamantului cu privire la maltratare

La 27 mai 2005, când reclamantul și-a recăpătat cunoștința pentru un timp, el i-a spus unuia dintre avocații săi, în prezența unui medic, că a fost bătut de poliție și că avea dureri acute de cap și în regiunea rinichilor. Medicul l-a informat pe avocat că reclamantul a suferit o traumă cerebrală și niște dereglări la rinichi.

La 31 mai 2005, unul dintre avocații reclamantului a înaintat o cerere Procuraturii Generale cu privire la modul în care reprezentanții CCCEC s-au comportat cu reclamantul și a cerut pornirea unui proces penal împotriva persoanelor vinovate. El a informat Procurorul General despre cele comunicate de reclamant și medic.

Plângeri similare au fost înaintate de către soția reclamantului de patru ori în perioada lunilor iunie – august 2005.

La 10 august și 10 octombrie 2005, avocatul reclamantului a solicitat Procuraturii Generale să-l informeze dacă cererea sa din 31 mai 2005 a fost examinată. Avocatul nu a primit niciun răspuns.

Doar la 23 decembrie 2005, după repetate cereri făcute în timpul ședințelor judiciare din cadrul procesului intentat împotriva reclamantului, avocatul a primit o decizie datată din 8 iunie 2005, prin care cererea sa din 31 mai 2005 a fost respinsă. Decizia a fost semnată de către dl Nicolae Catană, procurorul care a înaintat învinuirea împotriva reclamantului și a solicitat arestarea lui provizorie (a se vedea paragrafele 45-46 de mai jos).

La o dată nespecificată, avocatul reclamantului a depus recurs la decizia Procuraturii Generale din 8 iunie 2005.

La 23 februarie 2006, judecătorul Gheorghe Morozan de la Judecătoria Râșcani a respins recursul. El a argumentat

Plângerile cu privire la lipsa îngrijirilor medicale

La 1 iulie 2005, soția reclamantului s-a plâns Procuraturii Generale

La 18 august 2005, unul dintre avocații reclamantului a depus o cerere Judecătoriei Buiucani în legătură cu faptul că expertiza psihiatrică dispusă de instanța de judecată la 3 august 2005 nu a fost efectuată din motive necunoscute. Pentru a asigura reclamantului îngrijirile medicale adecvate, instanța de judecată a fost rugată să indice autorităților să permită examinarea reclamantului de către un medic privat și, totodată, să urgenteze efectuarea expertizei psihiatrice. Judecătoria Buiucani nu a examinat această cerere.

La 6 septembrie 2005, soția reclamantului s-a plâns Judecătoriei Buiucani că expertiza psihiatrică nu a fost efectuată. Ea a informat instanța de judecată că a aflat că reclamantul nu va fi transferat la Spitalul de Psihiatrie din cauza lipsei facilităților pentru transportarea persoanelor în stare de inconștiență. Ea a afirmat că starea de sănătate a soțului ei se va agrava și că nu-i vor putea fi oferite îngrijirile medicale necesare în lipsa unei diagnoze. Ea s-a oferit să acopere toate cheltuielile necesare pentru transportarea reclamantului, examinare și îngrijirea sa medicală. Plângerea nu a fost examinată de Judecătoria Buiucani.

La 6 septembrie 2005, mama reclamantului s-a adresat Judecătoriei Buiucani, rugând să se dispună urgentarea examinării psihiatrice a fiului ei, încetarea comportamentului inuman față de el și oferirea îngrijirilor medicale adecvate unei ființe umane. Plângerea nu a fost examinată de Judecătoria Buiucani.

La 13 septembrie 2005, soția reclamantului s-a adresat Judecătoriei Buiucani, Procuraturii Generale și șefului spitalului Departamentului Instituțiilor Penitenciare. Ea s-a plâns că expertiza psihiatrică a soțului ei fusese amânată intenționat de către poliție și de către persoanele care au ordonat urmărirea penală a soțului ei și că acest lucru făcea imposibilă acordarea îngrijirilor medicale adecvate reclamantului. Soția reclamantului nu a primit niciun răspuns la această plângere.

La 5 octombrie 2005, unul dintre avocații reclamantului a informat Judecătoria Buiucani că, în urma efectuării expertizei psihiatrice la 20 septembrie 2005, s-a stabilit că reclamantul se afla într-o stare psihiatrică gravă. Deoarece spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare, unde a fost deținut reclamantul până la 1 septembrie 2005, nu trata boli psihiatrice, nu a fost posibilă diagnosticarea acestuia și, respectiv, nu a fost posibil de efectuat un tratament medical adecvat în acel spital. Astfel, el a fost lipsit de îngrijirile medicale necesare unei ființe umane și a fost supus unor suferințe inumane. Judecătoria Buiucani nu a răspuns la această scrisoare.

La 6 octombrie 2005, soția reclamantului s-a plâns Judecătoriei Buiucani

La 24 noiembrie 2005, unul dintre avocații reclamantului a cerut Judecătoriei Buiucani permisiunea ca un medic privat să-l viziteze pe reclamant. El a informat instanța de judecată că reclamantul nu și-a recăpătat cunoștința de mai mult de șase luni și că tratamentul oferit de stat nu era eficient. El a mai informat instanța de judecată că orice întârziere a răspunsului la cererea sa ar însemna un comportament inuman și degradant față de reclamant, manifestat prin împiedicarea recuperării acestuia. El a mai adăugat că toate cheltuielile vor fi acoperite de familia reclamantului. Instanța nu a examinat această cerere.

Cu privire la arestarea preventivă a reclamantului

La 23 mai 2005, examinând cererea procurorului Nicolae Catană, Judecătoria Buiucani a eliberat pe numele reclamantului un mandat de arest pentru o perioadă de zece zile. Motivele declarate de instanța de judecată pentru eliberarea mandatului de arest au fost următoarele:

La 25 mai 2005, procurorul Nicolae Catană l-a pus pe reclamant oficial sub învinuire.

La 25 mai 2005 reclamantul a atacat mandatul de arest cu recurs, argumentând

La 27 mai 2005, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul înaintat de avocații reclamantului, fără a motiva decizia sa.

Arestul preventiv a fost prelungit de către Judecătoria Buiucani la 30 mai și 22 iunie 2005 în baza acelorași temeiuri. Recursurile reclamantului împotriva prelungirii arestului său preventiv au fost respinse de către Curtea de Apel Chișinău la 3 și 30 iunie 2005.

La 23 iulie 2005, mandatul de arest a expirat, însă reclamantul nu a fost eliberat.

La 25 iulie 2005, procuratura a transmis dosarul penal în instanța de judecată competentă.

La 26 iulie 2005, unul dintre avocații reclamantului a cerut Judecătoriei Buiucani să dispună eliberarea reclamantului din detenție, deoarece mandatul de arest expirase de câteva zile. Cererea a fost respinsă de instanța de judecată la 3 august 2005.

Faptele prezentate în acest capitol sunt bazate pe declarațiile reclamantului și documentele prezentate de el. Guvernul nu a contestat aceste declarații.

După 16 noiembrie 2005, o singură dată un medic privat a avut acces la reclamant - la începutul lunii ianuarie a anului 2006. Conform afirmațiilor reclamantului, vizita medicului a avut drept scop evaluarea stării lui de sănătate, precum și a costurilor viitorului tratament.

După consultarea reclamantului, dr. T. Moraru a stabilit că vor fi necesare mai multe analize pentru ca să poată trage o concluzie. Raportul său a fost trimis în scris pe adresa Spitalului de Psihiatrie și a Judecătoriei Buiucani, iar soția reclamantului s-a oferit să suporte toate cheltuielile.

În luna februarie a anului 2006, dr. T. Moraru a încercat să-l viziteze pe reclamant din nou, pentru a-l examina, însă nu i-a fost permis acest lucru.

La 8 februarie 2006, soția reclamantului a depus o plângere la Judecătoria Buiucani cu privire la refuzul administrației Spitalului Clinic de Psihiatrie de a permite vizitarea reclamantului de către dr. T. Moraru, însă ea a fost respinsă de instanța de judecată la 10 februarie 2006, deoarece instanța de judecată nu are dreptul să se implice în tratamentul medical al reclamantului și să dea instrucțiuni medicilor de la spital. Alte cereri similare depuse de soția și avocatul reclamantului au fost respinse la 16 și 19 februarie 2006, instanța de judecată susținând că, deoarece procesul penal împotriva reclamantului a fost suspendat, ea va putea emite încheieri în privința acestuia numai după ce procesul va fi reluat.

La o dată nespecificată, soția reclamantului a cerut permisiunea de la Spitalul de Psihiatrie, ca soțul ei să fie examinat de un medic privat. La 16 februarie 2006, medicul-șef adjunct al Spitalului Psihiatric i-a răspuns soției reclamantului că acesta nu are nevoie să fie consultat de dr. T. Moraru, or, el primea toate îngrijirile medicale necesare de la medicii spitalului.

Soția reclamantului a depus o cerere similară la 22 februarie 2006, însă aceasta nu s-a bucurat de succes.

La 14 și 22 martie 2006, unul dintre avocații reclamantului (dl Gribincea) a telefonat la Biroul Agentului Guvernamental, cerându-i dnei Lilia Grimalschi ajutor pentru ca el și un medic privat să obțină acces la reclamant și la fișele sale medicale. Cererea nu s-a bucurat de succes.

La 20 și 28 martie 2006, avocații reclamantului au înaintat medicului-șef al Spitalului Psihiatric două cereri de acces la reclamant a dr. T. Moraru și la fișele medicale ale reclamantului. Ei au menționat în cererile lor că un asemenea acces era necesar pentru prezentarea cererii în fața Curții, bazându-se

La aceeași dată, unul dintre avocații reclamantului, dl Gribincea, a avut o întrevedere cu medicul-șef adjunct al Spitalului Psihiatric, dl I. Catrinici, care a respins verbal cererea avocaților, argumentând că accesul la reclamant nu era posibil fără permisiunea instanței de judecată.

La 31 martie 2006, dl I. Catrinici a răspuns cererii din 28 martie 2006 printr-o scrisoare care nu conținea decât textul articolului 9 al Legii privind asistența psihiatrică (a se vedea paragraful 69 de mai jos) în două limbi: română și rusă.

Articolul 25 al Constituției Republicii Moldova, în măsura în care este aplicabil, prevede următoarele:

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală („CPP”) sunt următoarele:

În hotărârea explicativă a Plenului Curții Supreme de Justiție din 28 martie 2005 se prevede că eliberarea sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de instrucție sau de instanță numai persoanelor acuzate de infracțiuni comise din imprudență sau infracțiuni comise cu intenție care se pedepsesc cu o pedeapsă de mai puțin de 10 ani privațiune de libertate.

Comentariul Codului de procedură penală, publicat în anul 2005, autorii căruia sunt, printre alții, președintele Curții Supreme de Justiție, mai mulți judecători de la Curtea Supremă de Justiție și câțiva profesori de drept, prevede următoarele cu privire la articolul 191:

În cauza

Articolul 53 al Constituției prevede următoarele:

Prevederile aplicabile ale Codului civil sunt următoarele:

Prevederile aplicabile ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești sunt următoarele:

Articolul 9 din Legea privind asistența psihiatrică prevede:

Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 3 al Convenției, că a fost maltratat de către poliție la data de 20 mai 2005, drept rezultat suferind o traumă cerebrală și o stare prelungită de stupor. De asemenea, el s-a plâns de lipsa îngrijirilor medicale adecvate pe parcursul deținerii sale în arest și de omisiunea autorităților de a investiga în mod corespunzător plângerea sa cu privire la maltratare. Articolul 3 al Convenției prevede următoarele:

La fel, reclamantul s-a plâns că arestarea sa preventivă între 23 mai 2005 și 23 iunie 2005 nu se baza pe motive “relevante și suficiente”. Curtea a considerat necesar să examineze

Reclamantul a declarat, în continuare, că detenția sa între 23 și 25 iulie 2005, când mandatul de arest expirase, nu a fost “legal” în sensul articolul 5 § 1 al Convenției. La fel, reclamantul s-a plâns în temeiul prevederilor articolului 5 § 3 că, după expirarea mandatului de arest, el a fost deținut ilegal. Curtea a decis

În fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 34 al Convenției, că avocații săi nu au avut acces la fișele sale medicale și că niciun medic independent nu a avut acces la el pentru a evalua dauna cauzată sănătății sale, în scopul pregătirii și prezentării observațiilor cu privire la cauza sa Curții. Prevederile relevante ale articolului 34 al Convenției sunt următoarele:

În cererea sa inițială, reclamantul pretindea, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției, că nu ar fi avut acces la materialele dosarului, care conțineau probele prezentate de procuror în susținerea deciziei de a-l ține pe reclamant în stare de arest. Totuși, în observațiile prezentate asupra admisibilității și fondului cererii, reclamantul a informat Curtea că la o fază mai târzie a procesului penal, după ce a obținut acces la materialele dosarului, el a descoperit că astfel de probe nu existau la dosar. Din acest motiv el a rugat Curtea să nu examineze această pretenție. Prin urmare, Curtea nu va examina pretenția respectivă.

Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne care îi erau disponibile, fără a specifica la care pretenții ale reclamantului se referă. Guvernul a declarat, în special, faptul că reclamantul ar fi putut, dar nu s-a folosit de prevederile articolului 53 al Constituției, ale articolului 1405 al Codului civil și ale Legii nr. 1545 (a se vedea paragrafele 69-71 de mai sus). Mai mult, în opinia Guvernului, reclamantul ar fi putut să invoce direct articolul 3 al Convenției, după cum a făcut reclamantul în cauza

Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul, argumentând că au fost epuizate toate căile de recurs interne disponibile. El a mai declarat că remediile sugerate de Guvern nu erau aplicabile cauzei sale.

Curtea reamintește că o persoană nu este chemată să încerce mai mult decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt disponibile (a se vedea, printre altele,

În aceste circumstanțe, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă din cauza neepuizării căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă.

Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul articolelor 3, 5 și 34 ale Convenției ridică probleme de drept și de fapt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului și niciun alt temei de a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile articolului 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina concomitent fondul acestor pretenții.

Cu privire la pretinsa maltratare

Guvernul a declarat că, la 20 mai 2005, după ce a fost adus la poliție, reclamantul și-a pierdut cunoștința. Potrivit Guvernului, pierderea cunoștinței de către reclamant nu a fost cauzată de acțiunile poliției, deoarece nimeni nu l-a lovit. Faptul că reclamantul nu a fost maltratat a fost confirmat de constatările (din fișele medicale) făcute de medicii de la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare, în care se menționa că reclamantul nu avea vânătăi pe corp. Conform declarațiilor Guvernului, diagnosticarea unui traumatism cerebral acut și a comoției cerebrale, stabilite de medicii spitalului a fost subiectivă, deoarece a fost stabilită doar în baza plângerilor reclamantului, potrivit cărora el a suferit o traumă la cap, și-a pierdut cunoștința la 20 mai 2005 și suferea de dureri de cap, amețeală, greață, dureri de spate etc. Mai mult, reclamantul nu a prezentat nicio probă care să dovedească că el ar fi fost maltratat și nici nu a comunicat detalii cu privire la pretinsele abuzuri la care ar fi fost supus.

Guvernul a mai declarat că rapoartele medicale ale doctorilor Berghi și Moraru (a se vedea paragrafele 26 și 27 de mai sus) nu trebuie luate în considerație, deoarece acești medici nu au avut acces la dosarul medical al reclamantului în perioada după 15 septembrie 2005 și nu l-au văzut pe reclamant. În ceea ce privește declarația reclamantului că el avea sânge în urină, Guvernul a afirmat că testele de laborator nu au depistat sânge în urina sa. Guvernul nu a specificat când au fost efectuate testele de laborator și nu a prezentat copii ale rapoartelor medicale respective.

Reclamantul a declarat că Guvernul nu a contestat faptul că el era sănătos în momentul arestării sale la data de 20 mai 2005 și că și-a pierdut cunoștința pe când se afla în custodia autorităților. În continuare, reclamantul a notat diagnosticul medicilor din spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare din 25 mai 2005 conform căruia el a suferit un traumatism cerebral, urmat de pierderea cunoștinței la 20 mai 2005, diagnostic înregistrat în fișa sa medicală, precum și faptul că el acuza dureri în rinichi și avea urina roșie. Reclamantul a subliniat faptul că Guvernul nu a dat nicio explicație cu privire la originea celor două leziuni corporale apărute în perioada aflării sale în detenție. De asemenea, el a menționat că nu a avut anterior pierderi bruște de cunoștință și boli de rinichi.

Conform declarațiilor Guvernului, reclamantul a primit toată asistența medicală necesară pe durata detenției sale. Aflându-se în Spitalul de Cardiologie, între 21 și 24 mai 2005, reclamantul a fost consultat de un medic neurolog care a recomandat efectuarea tomografiei creierului pentru a stabili diagnoza finală. Totuși, efectuarea acestei proceduri nu a fost posibilă, deoarece greutatea reclamantului (147 kg) depășea greutatea maximă permisă de tomograf (135 kg). Guvernul a prezentat o copie a broșurii cu detaliile tehnice cu privire la folosirea tomografului. Recomandarea de a efectua tomografia creierului nu a fost confirmată de un alt medic neurolog care l-a consultat pe reclamant la 25 mai 2005 la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare. Nici al treilea medic neurolog de la Spitalul de Psihiatrie nu a recomandat această procedură.

Guvernul a declarat că reclamantul a primit asistență medicală completă pe parcursul aflării sale în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare, între 24 mai 2005 și 1 septembrie 2005, precum și în timpul aflării sale în Spitalul de Psihiatrie, începând cu 15 septembrie 2005. De asemenea, el a prezentat copii ale listei de medicamente prescrise reclamantului pentru lunile octombrie, noiembrie și decembrie ale anului 2005 și a declarat că din fișele medicale ale reclamantului rezultă clar că el primea îngrijiri medicale adecvate. Reclamantul nu poate susține că nu primea îngrijiri medicale corespunzătoare, deoarece el refuza să înghită medicamentele. În continuare, Guvernul a declarat că reclamantul era absolut capabil să ia medicamentele, deoarece în fișa sa medicală se indică că o dată în luna mai, de patru ori în luna iunie, o dată în luna iulie și o dată în luna august 2005, starea sa de sănătate a fost satisfăcătoare.

Guvernul afirmă că, în opinia sa, expertiza psihiatrică dispusă la 3 august 2005 a fost efectuată într-un termen rezonabil. Faptul că aceasta nu a avut loc înainte de 20 septembrie 2005 s-a datorat procedurilor administrative preliminare, necesare pentru efectuarea expertizei, cum ar fi înștiințarea despre încheierile judecătorești, pregătirea tuturor elementelor necesare pentru efectuarea investigațiilor medicale, transmiterea documentelor corespunzătoare Spitalului Psihiatric, adresarea cererii către administrația închisorii pentru aducerea reclamantului la spital și escortarea acestuia până acolo. După obținerea rezultatelor, la 8 octombrie 2005, instanța de judecată a considerat că expertiza respectivă nu a fost completă și a dispus efectuarea unei expertize suplimentare. Aceasta a fost efectuată la 15 noiembrie 2005 și, în baza rezultatelor ei, instanța de judecată a dispus, la 23 decembrie 2005, spitalizarea reclamantului într-o instituție psihiatrică specializată, până la depășirea stării psihotice de care suferea.

Reclamantul a declarat că poliția nu a reacționat corespunzător, atunci când el și-a pierdut cunoștința. Chiar dacă el și-a pierdut cunoștința la ora 20:34, ambulanța a fost chemată abia după trei ore și doar la insistența avocatului său. Conform declarațiilor reclamantului, avocatul său a trebuit să insiste timp de aproximativ o oră și jumătate pentru a convinge poliția să cheme ambulanța. Reclamantul a afirmat că Guvernul nu a prezentat o explicație plauzibilă referitor la lipsa unei reacții prompte din partea poliției.

În opinia reclamantului, Guvernul, de asemenea, nu a prezentat motivele neefectuării tomografiei creierului, recomandată de către medicii de la Spitalul de Cardiologie. El a negat argumentul Guvernului conform căruia acest lucru s-a datorat greutății sale de 147 de kg, spunând că acest argument a fost inventat de Guvern și nu a fost confirmat. El a prezentat extrase din fișa sa medicală din care rezultă că la 4 martie 2005 el cântărea 133 de kg. Mai mult, reclamantul a afirmat că în perioada arestului său, între 20 mai 2005 și 15 septembrie 2005, el pierduse 30-35 de kg; iar tomografia creierului a fost efectuată doar în luna martie a anului 2006. El a notat că tomografia creierului era importantă pentru tratamentul său și pentru identificarea cauzelor care au determinat starea sa de sănătate.

Reclamantul a mai declarat că, în perioada internării sale în spitalul închisorii, el s-a plâns în permanență de dureri de rinichi, dar nu a fost supus niciunor investigații medicale.

De asemenea, el a mai menționat că la 2 iunie 2005 medicii de la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare au recomandat investigații psihiatrice, însă recomandarea lor a fost ignorată.

Lipsa îngrijirilor medicale suficiente, pe parcursul aflării reclamantului în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare, a fost confirmată de raportul de expertiză medico-legală din 28 octombrie 2005 și de înregistrările în fișa sa medicală făcute de un medic la 7 iunie 2005.

Reclamantul a suferit și de malnutriție pe parcursul aflării sale în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare, demonstrată de pierderea a 35 de kg în 99 de zile. De asemenea, reclamantul a declarat că nu a fost îngrijit corespunzător de către personalul paramedical. El a făcut referire la înregistrările din fișa sa medicală făcute de medici, conform cărora odaia în care era deținut mirosea puternic a excremente, așternutul său era murdar, iar de el aveau grijă alți deținuți.

În perioada 1-15 septembrie 2005, reclamantul a fost deținut în secția medicală a Închisorii nr. 3, unde condițiile nu erau corespunzătoare pentru deținerea unei persoane aflate în stare de stupor.

Reclamantul a mai declarat că expertiza psihiatrică dispusă de instanța de judecată la 3 august 2005 a fost finalizată abia la 15 noiembrie 2005, adică peste 75 de zile. În opinia sa, această perioadă nu poate fi considerată un termen rezonabil, având în vedere starea în care se afla.

Reclamantul a afirmat că el a fost ținut în spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare intenționat cu scopul de a ascunde urmele maltratării sale. Referindu-se la maltratarea la care a fost supus și la tratamentul medical inadecvat pe care l-a primit, reclamantul a declarat că acestea constituie tortură în sensul articolului 3 al Convenției.

Cu privire la pretinsa investigație inadecvată

Guvernul a declarat că afirmațiile reclamantului sunt lipsite de probe

Reclamantul a declarat

Mai mult, reclamantul a aflat rezultatele cercetării doar la 23 decembrie 2005, perioadă care nu poate fi considerată un termen rezonabil.

Reclamantul a mai declarat că procurorul care a examinat plângerea sa cu privire la maltratare nu a fost independent, deoarece este vorba de același procuror care era responsabil de procesul penal intentat împotriva sa.

După cum a declarat Curtea, de nenumărate ori, articolul 3 al Convenției consfințește una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice, în termeni absoluți, tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4, articolul 3 nu conține prevederi care să permită excepții, iar conform articolul 15 § 2 al Convenției nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care amenință viața națiunii (a se vedea

Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenție sau sub controlul poliției, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumție că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea

În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea

În această cauză nu se contestă faptul că în perioada dintre arestul său în după-amiaza zilei de 20 mai 2005 și, internarea sa ulterioară în spital la ora 23:37, reclamantul s-a aflat în arestul și, respectiv, controlul CCCEC. De asemenea, nu se contestă faptul că înainte de arestarea sa, reclamantul nu a prezentat nicio anomalie a stării sale de sănătate (a se vedea paragraful 8 de mai sus) și că după ce a părăsit poliția, el s-a aflat în stare de inconștiență timp de mai mult de patru ore (a se vedea paragrafele 12-13 de mai sus).

Guvernul a declarat că reclamantul și-a pierdut cunoștința în urma stresului și nu a fost maltratat, acest fapt fiind dovedit de lipsa pe corpul acestuia a vânătăilor. Mai mult, Guvernul a exprimat dubii referitor la diagnosticul stabilit de medicii de la spitalul închisorii cu privire la trauma cranio-cerebrală acută și comoția cerebrală suferită de reclamant.

Curtea nu are niciun motiv de a nu admite acest diagnostic. În această privință, ea notează că diagnosticul a fost stabilit de medicii de la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare. Guvernul nu a prezentat nicio opinie medicală contrară și, în orice caz, acest diagnostic a fost confirmat ulterior de expertiza medico-legală din 28 octombrie 2005 și de rapoartele investigațiilor psihiatrice efectuate la 20 septembrie 2005 și 15 noiembrie 2005, ambele fiind dispuse de către o instanță judecătorească națională (a se vedea paragrafele 21-22 de mai sus).

Mai mult, trauma cerebrală nu este singura vătămare corporală de care a suferit reclamantul. Conform fișei sale medicale de la spitalul închisorii, el mai acuza durere în rinichi, iar urina sa era de culoare roșie (a se vedea paragrafele 15-16 de mai sus). Guvernul nu a prezentat nicio probă că aceste simptome s-ar datora altui fapt decât pretinsei maltratări a reclamantului la 20 mai 2005.

Faptul că reclamantul nu avea vânătăi sau alte semne vizibile de maltratare pe corp, în opinia Curții, nu este convingător. Curtea este conștientă de faptul că există metode de aplicare a forței care nu lasă urme pe corpul victimei.

Reclamantul pretinde că starea sa de stupor de după 20 mai 2005 a fost cauzată de maltratarea la care a fost supus de către poliție. Guvernul a negat această afirmație. Curtea subliniază cu îngrijorare starea reclamantului după reținerea sa de către poliție; totuși, din cauza faptului că dispune de un număr limitat de probe, și îndeosebi deoarece reclamantul nu a prezentat un raport medical alternativ, ea se declară incapabilă să stabilească o legătură cauzală directă între maltratare și starea de stupor a reclamantului.

În baza tuturor materialelor prezentate ei, Curtea conchide că Guvernul nu și-a îndeplinit obligația de a o convinge că vătămările corporale ale reclamantului nu au fost cauzate în urma maltratării reclamantului în perioada aflării sale în custodia poliției. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției constând în supunerea reclamantului unui tratament inuman și degradant.

Curtea reamintește că, deși articolul 3 al Convenției nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală de a elibera deținuții pe motive de sănătate, el totuși impune statului obligația de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin a le acorda asistența medicală necesară (a se vedea Ș

Curtea urmează să determine dacă reclamantul a avut nevoie de asistență medicală regulată, dacă el a fost lipsit de o astfel de asistență, după cum pretinde, iar, în caz afirmativ, dacă aceasta constituie tratament inuman sau degradant contrar articolului 3 al Convenției (cf.

Probele prezentate de ambele părți confirmă că, în afară de trauma cerebrală acută și durerile de rinichi, reclamantul era în stare de stupor, o condiție medicală foarte gravă care necesită îngrijiri medicale constante și o supraveghere riguroasă (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Se pare că reclamantul a intrat în această stare imediat după ce a fost arestat de poliție la 20 mai 2005 și a rămas în ea până la 2 octombrie 2005. La 24 octombrie 2005, reclamantul a intrat din nou în starea de stupor, iar condiția sa medicală actuală nu este clară din materialele prezentate de părți.

Curtea consideră că concluziile doctorilor Berghi și Moraru (a se vedea paragrafele 26 și 27 de mai sus) sunt relevante, deoarece, contrar declarațiilor Guvernului, ele sunt bazate pe examinarea fișei medicale a reclamantului de la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare și pe cunoștințele lor generale în medicină.

Curtea notează, în continuare, că diagnosticul reclamantului conform căruia el suferă de stare de stupor a fost stabilit abia la 20 septembrie 2005, când a fost efectuată prima examinare psihiatrică (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Până la acea dată, fișele medicale de la Spitalul de Cardiologie și spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare s-au referit la starea reclamantului ca „la un sindrom de confuzie de origine neclară” sau o posibilă simulare (a se vedea paragrafele 14 și 16 de mai sus).

Guvernul a declarat că examinarea psihiatrică a reclamantului a fost efectuată în termen corespunzător, invocând anumite întârzieri datorate unor proceduri administrative legate

În lumina celor menționate mai sus, Curtea conchide că, între 20 mai 2005 și 20 septembrie 2005, din cauza lipsei unui diagnostic clar al stării reclamantului, unica asistență medicală posibilă pentru el a fost de a-l menține în viață. Totuși, chiar și această concluzie este îndoielnică, luând în considerație că, între 1 și 15 septembrie 2005, reclamantul a fost deținut într-o închisoare obișnuită și că nu există probe care să ateste că acolo i s-ar fi oferit vreo îngrijire medicală. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că reclamantul nu a primit îngrijiri medicale adecvate până la 20 septembrie 2005. Ea nu poate să determine, în baza materialelor prezentate ei (a se vedea paragraful 158 de mai jos), dacă tratamentul acordat după stabilirea diagnosticului, la 20 septembrie 2005, a fost corespunzător și adecvat.

În concluzie, Curtea consideră că lipsa asistenței medicale adecvate constituie o violare a articolului 3 al Convenției.

Cu privire la pretinsa investigație inadecvată

Curtea reamintește că atunci când o persoană face afirmații credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției de către poliție sau alți agenți de stat, prevederile acestui articol, examinate în contextul obligației generale a statului conform articolului 1 al Convenției de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite în Convenție”, impun efectuarea unei investigații oficiale efective. La fel ca și o investigație efectuată în virtutea articolului 2 al Convenției, o astfel de investigație ar trebui să permită identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane și degradante, în pofida importanței sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică și ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenții de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind astfel de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele,

Pentru ca o investigație să fie efectivă, este necesar ca persoanele competente de a o efectua să fie independente de persoanele implicate în evenimentele supuse investigației (a se vedea, de ex.,

Investigația trebuie, de asemenea, să fie efectivă astfel încât să permită stabilirea faptului dacă forța folosită de poliție a fost sau nu justificată în circumstanțele unei cauze (a se vedea

Investigarea acuzațiilor serioase de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie întotdeauna să depună eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea hotărârea

Curtea notează, în primul rând, că independența procurorului care a condus urmărirea penală, dl Catană, este îndoielnică. Ea observă că acest procuror a fost cel care a înaintat oficial reclamantului învinuirea și care a solicitat Judecătoriei Buiucani aplicarea față de reclamant a arestului preventiv, precum și prelungirea ulterioară a acestuia (a se vedea paragraful 33 de mai sus).

În continuare, Curtea notează că dl Catană nu a întreprins nicio măsură de investigație după ce a primit plângerea de la avocatul reclamantului. Acest lucru rezultă clar din decizia acestui procuror din 8 iunie 2005, în care el a afirmat că, pentru a examina plângerea din 31 mai 2005, el a încercat fără succes să-l interogheze pe reclamant la 25 și 30 mai 2005. Aceste afirmații au fost confirmate de către judecătorul Gheorghe Morozan de la Judecătoria Râșcani în încheierea sa din 23 februarie 2006 prin care a respins recursul reclamantului.

Mai mult, nimic nu indică în decizia din 8 iunie 2005 că dl Catană a examinat fișa medicală a reclamantului sau că el a observat diagnoza de traumatism cerebral acut stabilit în privința reclamantului. De asemenea, nu există niciun indiciu că vreun medic ar fi fost interogat în legătură cu starea sănătății reclamantului. Într-adevăr, se pare că singurele măsuri de investigație întreprinse de dl Catană au fost cele două încercări fără succes de a discuta cu reclamantul, înainte ca plângerea reclamantului cu privire la maltratarea sa să fie depusă. Conform documentelor medicale de care dispune Curtea, reclamantul era în stare de stupor și nu era capabil să vorbească. Curtea consideră deosebit de frapantă concluzia dlui Catană conform căreia maltratarea reclamantului ar fi fost, în orice caz, justificată, deoarece s-a prezumat faptul că el ar fi vrut să folosească pistolul în timpul arestării sale.

În aceste circumstanțe, Curtea conchide că autoritățile de stat nu au efectuat o investigație adecvată a plângerilor reclamantului privind maltratarea sa și, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției și în această privință.

Cu privire la problema compatibilității articolului 191 CPP cu articolul 5 § 3 al Convenției, Guvernul a declarat că este, într-adevăr, imposibil pentru o persoană învinuită de o infracțiune care se pedepsește cu închisoare pe un termen mai mare de 10 ani, să fie eliberată pe parcursul judecării unei cauze. Totuși, eliberarea unei persoane ar fi posibilă dacă instanța de judecată ar decide recalificarea infracțiunii de care este învinuită persoana într-o infracțiune care se pedepsește cu închisoare pe un termen mai mic de 10 ani. Mai mult, în afară de eliberarea în baza articolului 191 CPP, mai există posibilitatea de a obține eliberarea pe cauțiune în baza articolului 192 sau eliberarea în schimbul garanției personale sau a unei organizații în baza articolelor 179, 180 și 195 CPP.

Cu privire la motivarea deciziilor de aplicare a arestului față de reclamant, Guvernul a declarat că detenția reclamantului a fost necesară, deoarece el era bănuit de comiterea unei infracțiuni deosebit de grave, care se pedepsește cu închisoare pe un termen de la 10 la 25 ani și că el ar fi putut să se ascundă, să influențeze martorii, să împiedice stabilirea adevărului sau să săvârșească alte infracțiuni. Mai mult, luând în considerație problemele sale de sănătate, reclamantul ar fi putut prefera să se ascundă, decât să-și asume riscul de a executa o pedeapsă cu închisoarea.

Reclamantul a declarat că, în conformitate cu articolul 191 CPP, judecătorul este obligat să emită un mandat de arest, indiferent de existența motivelor pentru detenție, dacă persoana este învinuită de comiterea unei infracțiuni pentru care se prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen mai mare de 10 ani și că niciun control judiciar al motivelor arestului nu este posibil. Reclamantul a făcut referire la hotărârea explicativă a Plenului Curții Supreme de Justiție care confirmă poziția sa.

Reclamantul a declarat că instanțele de judecată naționale nu au motivat în niciun fel aplicarea în privința sa a arestului preventiv, ci doar au preluat în deciziile lor textul prevederilor legale cu privire la arestarea preventivă. De asemenea, ele nu au indicat motivele respingerii argumentelor înaintate de apărarea sa.

Reclamantul a mai afirmat că, în circumstanțele acestei cauze, motivele aplicării arestului au fost identice cu cele din cauzele

Mai mult, detenția reclamantului nu a fost necesară, deoarece el se afla în stare de stupor și nu se putea ridica din pat, prin urmare, pentru el ar fi fost imposibil să se ascundă sau să încerce să influențeze urmărirea penală.

Curtea notează faptul că în cauza

Această cauză este similară cu cauza

Argumentul Guvernului conform căruia învinuirea, teoretic, ar putea fi schimbată cu una mai blândă și, astfel, ar fi posibil ca persoana acuzată să poată obține eliberarea provizorie nu poate fi acceptată de Curte. În primul rând, Curtea notează că recalificarea unei infracțiuni nu poate fi efectuată de un judecător de instrucție, care eliberează și prelungește mandatul de arest, ci numai de un judecător de drept comun și doar după ce dosarul penal este transmis spre examinare în fond (a se vedea paragraful 67 de mai sus). În al doilea rând, cel mai important fapt care rezultă din cauza

În ceea ce privește argumentul Guvernului precum că reclamantul ar fi putut cere eliberarea pe cauțiune sau sub garanție personală sau a unei organizații, Curtea îl consideră irelevant în această cauză, deoarece procedurile interne în discuție se referă doar la eliberarea provizorie sub control judiciar.

Prin urmare, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenției, deoarece în temeiul articolului 191 CPP reclamantul nu a putut obține eliberarea provizorie sub control judiciar.

Curtea reamintește că, conform articolului 5 § 3 al Convenției, o persoană învinuită de săvârșirea unei infracțiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată pe parcursul procesului penal, cu excepția cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante și suficiente” care să justifice detenția continuă (

Mai mult, instanțele judecătorești naționale „trebuie să examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea existenței unei necesități publice stringente, care ar justifica, luând în considerație principiul prezumției nevinovăției, o abatere de la regula respectării libertății individuale a persoanei și să le indice în deciziile lor cu privire la cererile de eliberare” (

Persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție

Chiar dacă articolul 5 al Convenției „nu impune judecătorului care examinează o cerere de apel împotriva detenției obligația de a se referi la fiecare argument care se conține în declarațiile apelantului, garanțiile sale ar fi lipsite de esență dacă judecătorul, bazându-se pe legislația și practica naționale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în considerație fapte concrete invocate de deținut și capabile să pună la îndoială existența condițiilor esențiale pentru „legalitatea”, în sensul Convenției, a privării de libertate.” (

În această cauză, Curtea notează că atât instanța de fond, cât și Curtea de Apel, atunci când au dispus arestarea reclamantului și prelungirea arestului său, au făcut referire la legea aplicabilă, fără a indica motivele datorită cărora aceste instanțe au considerat ca fiind întemeiate afirmațiile pentru care reclamantul ar putea împiedica procesul, s-ar putea ascunde sau săvârși alte infracțiuni. De asemenea, autoritățile judiciare nu au încercat să combată argumentele prezentate de avocații reclamantului. Prin urmare, circumstanțele acestei cauze sunt similare cu cele din cauzele

Luând în considerație cele menționate, Curtea consideră că motivele pe care și-au întemeiat deciziile Judecătoria Buiucani și Curtea de Apel Chișinău cu privire la arestarea preventivă a reclamantului și prelungirea acesteia nu au fost „relevante și suficiente”.

Prin urmare, în această privință a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenției.

Guvernul a declarat că după transmiterea, la 23 iulie 2005, a dosarului penal al reclamantului în instanța de judecată, aceasta era competentă să examineze orice cerere cu privire la arestarea preventivă a reclamantului. Potrivit Guvernului, detenția reclamantului s-a bazat pe prevederi clare ale legislației, și anume, articolele 186 alin. 2 și 8, 329 alin. 1, 351 alin. 7 și 345 alin. 1 și 4 ale CPP (a se vedea paragraful 65 de mai sus). Aceste prevederi și faptul că arestul reclamantului a fost dispus de un judecător de instrucție, și nu de un procuror, disting această cauză de cauza

Reclamantul a declarat

Curtea reiterează faptul că „legalitatea” detenției, în baza prevederilor legale interne, este elementul primar, dar nu întotdeauna și cel decisiv. Curtea trebuie, suplimentar, să fie convinsă că detenția pe parcursul perioadei în cauză a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenției, care este de a preveni privarea persoanelor de libertate în mod arbitrar. Mai mult, Curtea trebuie să se asigure dacă însăși legislația internă este în conformitate cu Convenția, inclusiv cu principiile generale prevăzute sau sugerate de aceasta (

La acest ultim punct, Curtea accentuează faptul că atunci când este vorba de privarea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al certitudinii juridice să fie respectat. Prin urmare, este esențial ca condițiile pentru privarea de libertate, prevăzute de legea națională, să fie clar definite și ca însăși legea să fie previzibilă atunci când este aplicată, încât ea să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de Convenție, un standard care cere ca legea respectivă să fie suficient de exactă încât să permită unei persoane – în caz de necesitate, cu o consultare adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă, ținând cont de circumstanțe, consecințele pe care o anumită faptă le poate avea (a se vedea,

În această cauză, Curtea notează că, după 23 iulie 2005, nu a fost emis niciun mandat de arest, care să autorizeze sau să prelungească arestul reclamantului.

Guvernul a invocat câteva articole ale CPP care, în opinia sa, au constituit baza legală pentru detenția reclamantului după expirarea mandatului său de arest la 23 iulie 2005 (a se vedea paragraful 146 de mai sus).

Analizând articolele respective, Curtea notează că niciunul din ele nu prevede detenția reclamantului fără un mandat de arest. Mai mult, chiar dacă s-ar presupune că vreunul din articolele invocate de Guvern ar prevedea o astfel de detenție, aceasta ar fi contrară articolului 25 din Constituție, care prevede în termeni clari că detenția este posibilă numai în baza unui mandat pe o durată de până la 30 de zile. Acest lucru este confirmat și de prevederile articolului 177 CPP (a se vedea paragraful 65 de mai sus), care repetă prevederile articolului 25 din Constituție conform cărora arestarea preventivă poate fi aplicată numai în baza unei hotărâri a instanței de judecată.

Din cele menționate mai sus rezultă că detenția reclamantului după expirarea mandatului de arest la 23 iulie 2005 nu a fost bazată pe o prevedere legală.

Prin urmare, și în această privință a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenției.

Reclamantul a declarat că refuzul autorităților de a permite avocaților săi și unui medic privat să-l vadă și să consulte fișa sa medicală constituie o împiedicare a accesului său la Curte. El a afirmat că o examinare de către un medic independent era necesară pentru determinarea cauzei stării sănătății sale după 20 mai 2005, a stării sale actuale și a calității tratamentului medical primit la Spitalul de Psihiatrie. Un astfel de raport ar fi fost, de asemenea, util pentru evaluarea costurilor aproximative ale viitorului său tratament, într-un mod similar evaluării la care se face referire în cauza

Guvernul a declarat că avocații reclamantului nu au depus nicio cerere la Spitalul de Psihiatrie pentru obținerea informațiilor cu privire la starea sănătății reclamantului și asistența medicală acordată lui. În ceea ce privește examinarea reclamantului de către un medic privat, Guvernul a reiterat că reclamantul a primit toate îngrijirile medicale necesare de la medicii din Spitalul de Psihiatrie. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la fondul pretenției, care a fost făcută de reclamant pentru prima dată în observațiile sale din 31 martie 2006. Guvernul a făcut doar niște declarații generale în observațiile sale cu privire la satisfacția echitabilă, susținând că nu a avut loc o violare a articolului 34 al Convenției.

Curtea reamintește că articolul 34 al Convenției impune Statelor Contractante obligația de a nu împiedica exercitarea dreptului de a depune cereri individuale la Curte. Obligația de a nu împiedica exercitarea efectivă a dreptului de a depune o cerere individuală exclude orice ingerință în dreptul persoanei de a depune și a menține efectiv cererea sa la Curte (a se vedea, printre altele și

În această cauză, Curtea notează că esența acestei pretenții a reclamantului este că avocații săi au vrut ca condiția sa medicală să fie stabilită de o sursă independentă, și anume a unui medic privat. Curtea notează, în continuare, că avocații reclamantului au informat clar autoritățile statale că este necesar ca ei și un medic privat să-l vadă pe reclamant și să consulte fișa sa medicală, cu scopul de a apăra drepturile sale în fața Curții (a se vedea paragrafele 60-61 de mai sus). În opinia Curții, această cerere a fost rezonabilă și aparent nu a existat un interes public de a o respinge. Mai mult, Curtea notează că avocații reclamantului nu au putut prezenta observațiile lor cu privire la prejudiciul material din cauza lipsei accesului la reclamant și la fișa sa medicală. Curtea conchide că acest fapt a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la depunerea unei cereri individuale la Curte, care a avut ca rezultat omisiunea Guvernului pârât de a îndeplini obligațiile sale în conformitate cu articolul 34 al Convenției. Prin urmare, această prevedere a fost violată.

Curtea a exprimat deja o îngrijorare serioasă, în contextul articolului 3, cu privire la imposibilitatea avocaților reclamanților și a medicilor de a avea acces la el. Ea consideră că refuzul continuu a accesului la reclamant constituie o violare agravantă a articolului 3 al Convenției și subliniază necesitatea urgentă a Guvernului pârât de a asigura avocaților reclamantului și medicilor săi accesul imediat și nerestrictiv la reclamant și fișa sa medicală.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a declarat că, deoarece avocaților săi și unui medic independent nu li s-a permis accesul la el și la fișa sa medicală, el nu a putut să prezinte observații cu privire la costurile viitorului său tratament medical care a survenit în urma încălcării drepturilor garantate de Convenție. Prin urmare, el a solicitat Curții să rezerve această întrebare și să indice Guvernului, în hotărârea sa, să asigure avocaților săi și unui medic independent accesul fără restricții la el și fișa sa medicală.

Guvernul a reiterat poziția sa potrivit căreia nu a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției și că din acest motiv nu se poate pune problema existenței unui prejudiciu material.

Curtea a decis că problema cu privire la aplicarea articolului 41 referitor la prejudiciul material nu este gata pentru a fi luată o decizie. Prin urmare, această chestiune se rezervă și urmează să fie fixată o procedură ulterioară, luând în considerație posibilitatea încheierii unui acord amiabil între Guvernul moldovenesc și reclamant.

Reclamantul a solicitat EUR 75 000 cu titlu de prejudiciu moral. El a declarat că i s-au cauzat suferințe psihice de o intensitate deosebit de mare. Reclamantul a reiterat declarațiile sale cu privire la maltratare, la starea sa de stupor și lipsa îngrijirilor medicale, malnutriția de care a suferit, în urma căreia el a pierdut 35 de kg în 99 de zile, lipsa examinării cererii sale cu privire la maltratarea sa, privarea sa ilegală de libertate și împiedicarea accesului său la Curte.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant și a declarat că reclamantul nu a prezentat exemple relevante din jurisprudență în susținerea pretențiilor sale. Guvernul a cerut Curții să respingă pretențiile reclamantului de satisfacție echitabilă în ceea ce privește prejudiciul moral.

Curtea notează numărul semnificativ și gravitatea deosebită a violărilor comise față de reclamant. Maltratarea și detenția ulterioară a reclamantului în spitalul Departamentului Institutuțiilor Penitenciare au fost, în mod considerabil, agravate de omisiunea autorităților de a examina plângerile sale cu privire la maltratare, precum și împiedicarea accesului reclamantului la Curte. De asemenea, el a fost privat ilegal de libertate pentru o perioadă lungă de timp după ce a fost deținut timp de trei luni fără niciun motiv. Evaluând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 40,000 plus orice taxă care ar putea fi percepută.

Avocații reclamantului au solicitat EUR 139,8 pentru cheltuieli poștale și EUR 6,683.25 cu titlu de costuri de reprezentare.

În ceea ce privește cheltuielile poștale, avocații reclamantului au expediat Curții copii ale chitanțelor DHL care confirmă plata a EUR 139.8. Ei au argumentat că, deoarece cauza a fost examinată cu prioritate în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curții, folosirea poștei rapide a fost justificată.

Cu privire la costurile de reprezentare, avocații au expediat Curții copii ale chitanțelor bancare care confirmă plata întregii sume de EUR 6,683.25 de către soția reclamantului.

Avocații, de asemenea, au prezentat o copie a contractului încheiat între ei și soția reclamantului, în conformitate cu care onorariul fiecărui avocat pentru o oră de lucru este de EUR 75. Ei au anexat la copia contractului liste detaliate conform cărora dl Nagacevschi a petrecut 25 de ore de lucru la această cauză, iar dl Gribincea - 64.11 ore. Evaluarea în listele prezentate nu a inclus orele de lucru petrecute pentru argumentarea pretenției reclamantului în temeiul articolului 5 § 4, care a fost ulterior retrasă de către reclamant.

Avocații au argumentat că numărul orelor prestate de ei pentru această cauză nu a fost excesiv și a fost justificat de complexitatea cauzei și abundența detaliilor. Dosarul reclamantului are aproape 800 de pagini. Timpul a fost, de asemenea, justificat și de încercările repetate de a obține acces la fișa medicală a reclamantului și de faptul că aproape toată corespondența cu Curtea a avut loc într-o limbă străină.

Referitor la onorariul de EUR 75 pentru o oră de lucru, avocații reclamantului au declarat că acesta a fost în limitele mărimii onorariilor recomandate de Baroul Avocaților din Republica Moldova care constituie EUR 40-150. Ei au prezentat o copie a unui document cu privire la onorariile recomandate de Baroul Avocaților care a fost adoptat de Barou la 29 decembrie 2005.

Mai mult, avocații au argumentat că onorariul de EUR 75 pentru o oră de lucru a fost rezonabil luând în considerație experiența lor și cauzele precedente care au fost câștigate de ei la Curte. Ei au afirmat că statutul de organizație non-profit al organizației „Juriștii pentru Drepturile Omului” nu constituie un impediment pentru a percepe onorarii de la clienții lor. În această privință, ei au declarat că grantul obținut de organizația lor nu a fost suficient nici măcar pentru a acoperi cheltuielile de întreținere a oficiilor lor. Avocații, de asemenea, au făcut referire la costurile mari ale vieții în Chișinău și au adus drept exemplu prețurile la locuințe și petrol.

Guvernul nu a contestat suma cerută pentru cheltuielile poștale. Totuși, el nu a fost de acord cu suma cerută pentru reprezentare, considerând-o excesivă și ireală în raport cu situația economică a țării și salariul mediu lunar. În timp ce a recunoscut complexitatea cauzei, Guvernul a contestat numărul de ore de lucru prestate de avocații reclamantului la această cauză și onorariul pentru o oră de lucru perceput de ei. Guvernul, de asemenea, a făcut referire la statutul de organizație non-profit al organizației „Juriștii pentru Drepturile Omului” și la faptul că dl Nagacevschi este avocat și, prin urmare, are și alte surse de venit în afară de reprezentarea clienților la Curte.

Curtea reamintește că pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenției, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare și rezonabile ca mărime (a se vedea

În această cauză, luând în considerație lista detaliată prezentată de avocați, complexitatea cauzei și aportul important al avocaților, Curtea consideră că sumele pretinse cu titlu de costuri și cheltuieli au fost necesare sau realmente angajate de către reclamant și au fost rezonabile ca mărime. Prin urmare, Curtea acordă întreaga sumă cerută.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda