CASE OF POPOV v. MOLDOVA (No. 2)

La originea cauzei se află cererea (nr. 19960/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Serghei Popov („reclamant”), la 7 iunie 2004.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Jereghi de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, care a prezentat o procură la 18 ianuarie 2005. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

Reclamantul a pretins că dreptul său la un proces echitabil și dreptul său la protecția proprietății au fost încălcate ca rezultat al casării unei hotărâri judecătorești irevocabile favorabilă lui.

Cererea a fost repartizată Secției a Patra. La 1 martie 2005, o Cameră din cadrul acestei Secții a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea cererii. Ea a decis, de asemenea, să se dea prioritate cauzei în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curții, luând în considerație vârsta înaintată a reclamantului și starea rea a sănătății sale.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curții). ÎN FAPT

În 1941, autoritățile sovietice au naționalizat casa părinților reclamantului. În același an, familia sa a fost deportată în Rusia și în Uzbekistan.

La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 1225-XII „privind reabilitarea victimelor represiunilor politice săvârșite de regimul comunist totalitar de ocupație”. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să revendice proprietățile lor confiscate sau naționalizate.

În 1997, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Judecătoria sectorului Centru, prin care a cerut restituirea casei părinților săi. Deoarece casa a fost procurată de la stat de către foștii chiriași, reclamantul a solicitat pe cale judiciară declararea nulă a contractelor de vânzare-cumpărare. El a cerut, de asemenea, evacuarea tuturor locatarilor casei.

Printr-o hotărâre irevocabilă din 5 noiembrie 1997, acțiunea reclamantului a fost admisă.

Între 1997 și 2002, reclamantul a înaintat numeroase plângeri cu privire la neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1997 Consiliului municipal, Judecătoriei sectorului Centru și Ministerului Justiției.

În 2001, reclamantul s-a plâns Curții de neexecutarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. Cererea reclamantului a fost înregistrată cu numărul 74153/01 și a fost comunicată Guvernului în ianuarie 2003.

În aprilie 2004, patru locatari ai casei reclamantului au depus la Curtea de Apel Chișinău o cerere de revizuire a hotărârii din 5 noiembrie 1997. Bazându-se pe articolul 449 al noului Cod de procedură civilă, ei au declarat în cererea lor că le-au devenit cunoscute informații noi. De asemenea, ei au solicitat instanței să-i repună în termenul de depunere a cererii, având în vedere faptul că noua informație a fost obținută de ei de la Arhiva Națională în aprilie 2004.

Reclamantul pretinde că, la 20 mai 2004, Agentul Guvernamental i-a oferit pentru semnare un acord conform căruia el ar consimți să-și retragă cererea sa adresată Curții și ar renunța la dreptul său la orice compensație în schimbul primirii casei sale. Potrivit reclamantului, Agentul Guvernamental i-ar fi sugerat că, în cazul refuzului său, Curtea de Apel va continua examinarea cererii de revizuire, depusă de pârâți, iar cauza va rămâne nesoluționată pentru o perioadă îndelungată. El a refuzat să semneze acordul.

La 26 mai 2004, Curtea de Apel a examinat cererea de revizuire depusă de locatarii casei reclamantului în care au fost invocate faptele nou descoperite.

Noile fapte invocate de locatarii casei au fost o ediție a Monitorului Oficial municipal din anul 1940 și patru certificate de la Arhiva Națională și din Registrul bunurilor imobile datate din 6 aprilie 2004, 18 mai 2004 și 19 mai 2004.

Un certificat de la Arhiva Națională datat din 6 aprilie 2004 avea următorul conținut: „...potrivit Monitorului Oficial municipal din anul 1940, există o casă cu un nou număr 36 (vechiul număr 46) pe strada Ștefan cel Mare al cărei proprietar este Pelagheia Popova și o casă cu un nou număr 33 (vechiul număr 37) pe strada Ștefan cel Mare, al cărei proprietar este Pelagheia Popov”.

Un alt certificat de la Arhiva Națională datat din 6 aprilie 2004 conținea următoarele: „...potrivit Arhivei Consiliului municipal, la 29 februarie 1924 denumirea străzii Nicolaievskaia a fost schimbată în Ștefan cel Mare”.

Certificatul din 18 mai 2004 eliberat de Arhiva Națională avea următorul conținut: „...potrivit datelor de la Arhiva Consiliului municipal Chișinău pentru anul 1930, exista o casă cu numărul 37 pe strada Ștefan cel Mare (Nicolaievskaia) al cărei proprietar era Pelagheia Popova și o casă cu numărul 46 pe strada Ștefan cel Mare (Nicolaievskaia) al cărei proprietar era Pelagheia Popov”.

Certificatul din 19 mai 2004 eliberat de organul cadastral judecătorului N.B. de la Curtea de Apel prevedea că proprietarul casei de pe strada Columna 33 era dl Serghei Popov. De asemenea, el prevedea că nu existau informații cui i-a aparținut casa respectivă înainte de 1940, deoarece primul înscris în Registrul bunurilor imobile a fost făcut în 1952.

Conform Monitorului Oficial din 15 martie 1940, publicat de Consiliul municipal Chișinău, România, pentru a elimina confuzia din numerotarea caselor, care a creat dificultăți de ordin economic și administrativ, a fost adoptată o nouă numerotare pentru anumite străzi, inclusiv strada Ștefan cel Mare. Proprietarii caselor de pe străzile respective au fost obligați să cumpere de la Consiliul municipal noi plăci pe care erau imprimate numere și să le instaleze pe casele lor. Noua numerotare trebuia să intre în vigoare la 1 aprilie 1940. Până la acea dată, proprietarii trebuiau să aibă atât vechile numere, cât și noile numere pe casele lor, pentru a facilita orientarea populației și a autorităților. În conformitate cu o listă care conținea numele proprietarilor caselor, precum și numerele caselor respective, dna Pelagheia Popov [mama reclamantului] era proprietarul unei case cu vechiul număr 37, noul număr fiind 33. Monitorul Oficial nu conține nici o altă referință cu privire la ea.

Curtea de Apel a descris în încheierea sa din 26 mai 2004 conținutul documentelor sus-menționate și a conchis următoarele: „circumstanțele de mai sus nu au fost examinate de instanța care s-a pronunțat asupra fondului cauzei, precum și de instanța de apel. Ele [circumstanțele] au o importanță esențială pentru o judecare obiectivă a cauzei. Instanța care va reexamina fondul cauzei va determina exact amplasarea și suprafața casei din care reclamantul și familia sa au fost evacuați.” Curtea de Apel a decis să repună locatarii în termenul de prescripție pentru depunerea cererii de revizuire, fără a indica vreun motiv în acest sens. Ea a casat hotărârea irevocabilă din 5 noiembrie 1997, a ordonat redeschiderea procedurilor și a restituit dosarul în prima instanță spre reexaminare.

După această hotărâre, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental i-ar fi spus reprezentantului reclamantului că, dacă reclamantul ar fi consimțit să semneze acordul, procedura de revizuire urmată de casarea hotărârii și redeschiderea procedurilor nu ar fi avut loc. Guvernul neagă faptul că această conversație ar fi avut vreodată loc.

La 18 ianuarie 2005, Curtea a pronunțat hotărârea sa în cauza Popov v. Moldova (nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005), în care ea a constatat violări ale articolului 6 § 1 și articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997 până la 26 mai 2004.

Procedurile care au fost redeschise de Curtea de Apel la 26 mai 2006 se află încă pe rolul instanțelor judecătorești naționale. La data adoptării acestei hotărâri, cauza se afla încă pe rolul primei instanțe, Judecătoria Centru. II.

La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură civilă. Articolul 449, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Temeiurile declarării revizuirii Revizuirea se declară în cazul în care: c) au devenit cunoscute unele circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au fost și nu au putut fi cunoscute petiționarului anterior;”

Articolul 450, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Cererea de revizuire se depune: ... c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoștință de circumstanțele sau faptele esențiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior și nu i-au putut fi cunoscute …”.

Articolul 453, în partea sa relevantă, prevede următoarele: ... (2) Încheierea de admitere a cererii de revizuire … se supune căilor de atac o dată cu fondul… ÎN DREPT

Reclamantul a pretins că încheierea Curții de Apel din 26 mai 2004, care a casat hotărârea irevocabilă în favoarea sa, a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărâ, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa… ”

Reclamantul a pretins, de asemenea, că încheierea Curții de Apel din 26 mai 2004 a avut drept consecință încălcarea dreptului său la protecția proprietății garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 care prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

Reclamantul a pretins, de asemenea, violarea articolului 13 al Convenției care prevede: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”. I.

Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs disponibile lui conform legislației Republicii Moldova, așa cum o cere articolul 35 § 1 al Convenției. În special, el a declarat că reclamantul ar fi putut folosi articolul 453 al Codului de procedură civilă pentru a ataca încheierea Curții de Apel din 26 mai 2004 odată cu fondul cauzei. Deoarece examinarea fondului cauzei se află încă pe rolul Judecătoriei Centru, reclamantul trebuia să aștepte până când acea instanță ar fi adoptat o hotărâre, iar ulterior să conteste încheierea cu apel, iar apoi cu recurs.

Reclamantul a argumentat că nu putea fi așteptat faptul ca Judecătoria sectorului Centru să caseze încheierea din 26 mai 2004, care a fost adoptată de o instanță ierarhic superioară, și anume Curtea de Apel.

Curtea amintește că „casarea unei hotărâri irevocabile este un act instantaneu, care nu creează o situație continuă, chiar dacă ea determină redeschiderea procedurilor” (a se vedea Frunze v. Moldova (dec.), nr. 42308/02, 14 septembrie 2004; Sardin v. Russia (dec.), nr. 69582/01, 12 februarie 2004). Casarea hotărârii irevocabile în această cauză a avut loc la 26 mai 2004, iar procedurile au fost redeschise. Din motivele care vor fi expuse mai jos, Curtea consideră că reclamantul nu a fost obligat să aștepte până la încheierea procedurilor redeschise. Dacă el ar fi procedat astfel, el ar fi riscat să depășească termenul-limită de șase luni stabilit de articolul 35 § 1 al Convenției, care a început să curgă în privința ambelor pretenții de la data casării hotărârii. Prin urmare, această obiecție nu poate fi acceptată. B. Pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere individuală la Curte

Reclamantul a pretins că, la 20 mai 2004, Agentul Guvernamental i-a oferit pentru semnare un acord conform căruia el ar consimți să-și retragă cererea sa în cauza Popov v. Moldova (nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005) de la Curte și ar renunța la dreptul său la orice compensație în schimbul primirii casei sale. Potrivit reclamantului, Agentul i-ar fi sugerat că, în cazul refuzului său, Curtea de Apel va examina cererea de revizuire depusă de pârâți și va casa hotărârea irevocabilă din 1997, menținând cauza nesoluționată pentru o perioadă îndelungată. Reclamantul a declarat că el a refuzat să semneze acordul, iar, drept urmare, la 26 mai 2004 hotărârea irevocabilă a fost casată. După această procedură, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental i-ar fi spus reclamantului că, dacă el ar fi consimțit să semneze acordul, procedura de revizuire și casarea ulterioară a hotărârii și redeschiderea procedurilor nu ar fi avut loc.

Reclamantul și-a exprimat îngrijorarea cu privire la pretinsa presiune exercitată asupra sa de către Guvern; totuși, el nu a prezentat o pretenție în temeiul articolului 34 al Convenției.

Guvernul a negat acuzațiile aduse de reclamant, numindu-le „eronate și neadevărate”. El a declarat că învinuirile reclamantului au fost ofensatoare și defăimătoare și că Curtea ar trebui să declare cererea inadmisibilă pentru abuzul de dreptul de a depune o cerere individuală la Curte.

O obiecție similară a fost invocată de Guvern în prima cauză a reclamantului, fiind respinsă de Curte (a se vedea hotărârea Popov , citată mai sus, §§ 47-49). Prin urmare, Curtea nu va examina această obiecție din nou. II.

Guvernul a susținut că revizuirea este un mijloc eficient de a contesta o hotărâre judecătorească, atunci când au fost descoperite noi fapte, după ce hotărârea a devenit irevocabilă. El a dat drept exemplu Curtea Internațională de Justiție, care poate să-și revizuiască hotărârile, dacă noi fapte sau circumstanțe de o importanță decisivă au fost descoperite după pronunțarea hotărârii. Cererea de revizuire trebuie depusă în termen de șase luni de la data la care noile fapte sau circumstanțe au fost descoperite, dar nu mai târziu de zece ani de la data adoptării hotărârii. O situație similară poate fi găsită în Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului. Dacă noi fapte cu privire la o cauză care a fost examinată au fost descoperite și aceste fapte ar putea avea un efect decisiv asupra rezultatului cauzei, precum și dacă aceste circumstanțe nu au fost cunoscute și nu puteau fi, în mod rezonabil, cunoscute, o parte poate solicita Curții, în termen de 6 luni de când ei i-au devenit cunoscute faptele, să revizuiască acea hotărâre. Guvernul a mai invocat o recomandare a Comitetului de Miniștri, conform căreia Guvernelor li s-a recomandat să asigure proceduri de revizuire și redeschidere a cauzelor. Guvernul a conchis că legislația Republicii Moldova cu privire la revizuire este compatibilă cu standardele internaționale și că, prin urmare, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul nu a contestat că legislația Republicii Moldova cu privire la revizuirea hotărârilor irevocabile este compatibilă cu standardele internaționale și că termenul-limită de trei luni este rezonabil. Totuși, el a argumentat că în cauza sa instanța care a casat hotărârea irevocabilă nu a respectat termenul-limită. Curtea de Apel a acceptat ca fiind un fapt nou o ediție a Monitorului Oficial din 1940, care a fost întotdeauna disponibilă la Arhiva Națională, și care, potrivit reclamantului, putea fi ușor găsită acolo de către pârâți înainte de adoptarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. Mai mult, reclamantul a declarat că pârâții în procedura națională au putut să conteste cu apel și recurs hotărârea din 5 noiembrie 1997, însă nu au folosit aceste căi la timpul lor. Conform reclamantului, casarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997, după șapte ani, fără a se pronunța asupra termenului de prescripție pentru depunerea cererii de revizuire, constituie o violare a prevederilor articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenției obligă instanțele judecătorești să-și motiveze hotărârile lor. În cauza Ruiz Torija v. Spain , (hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A), Curtea a constatat că omisiunea instanței judecătorești de a motiva refuzul de a accepta o obiecție potrivit căreia acțiunea era tardivă, a constituit o violare a acestei prevederi.

Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa precum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca, atunci când instanțele judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuție (a se vedea Brumărescu v. Romania , [GC] nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII; Roșca v. Moldova , nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătorești. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile și obligatorii, doar cu scopul de a obține o reexaminare și o nouă determinare a cauzei. Competența instanțelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existență a două opinii diferite cu privire la aceeași chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanțe esențiale și convingătoare ( Roșca v. Moldova , citată mai sus, § 25).

Concluzia de mai sus din cauza Roșca a fost trasă în legătură cu procedura în recurs în anulare, în conformitate cu care Procuratura Generală putea cere revizuirea hotărârilor judecătorești irevocabile cu care nu era de acord. Curtea a constatat că această procedură, deși posibilă conform dreptului național, era incompatibilă cu Convenția, deoarece ea rezulta în „pierderea” unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea justițiabilului. Redeschiderea procedurilor din cauza apariției unor circumstanțe noi nu este, în sine, incompatibilă cu Convenția. Mai mult, articolul 4 Protocolul nr. 7, în mod special, permite statului să corecteze omisiunile justiției în procedura penală. Totuși, deciziile de a revizui hotărâri judecătorești irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară Convenției, pe motiv că rezultatul său - „pierderea” unei hotărâri judecătorești - este același ca și în recursul în anulare. Principiile securității raporturilor juridice și preeminenței dreptului cer Curții să fie vigilentă în acest domeniu.

În această cauză, Curtea notează că procedura de revizuire prevăzută de articolele 449-453 ale Codului de procedură civilă servește, într-adevăr, scopului de a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției. Sarcina Curții este de a determina dacă această procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenției și, astfel, a asigurat respectarea principiului securității raporturilor juridice. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să țină cont, în primul rând, de responsabilitatea instanțelor judecătorești naționale de a interpreta prevederile legislației naționale (a se vedea Waite and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, 18 februarie 1999, § 54).

Se notează faptul că, în conformitate cu articolul 449 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, procedurile pot fi redeschise dacă „au devenit cunoscute circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au fost și nu au putut fi cunoscute anterior”. În conformitate cu articolul 450 al aceluiași cod, o cerere de revizuire poate fi depusă „în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoștință de circumstanțele sau faptele esențiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior și nu i-au putut fi cunoscute”.

Încheierea Curții de Apel din 26 mai 2004 citează în calitate de temeiuri pentru redeschiderea procedurilor patru certificate de la Arhiva Națională și din Registrul bunurilor imobile, datate din aprilie și mai 2004, precum și o ediție a Monitorului Oficial municipal din anul 1940 (a se vedea paragrafele 16-21 de mai sus).

Curtea notează că nu există nici un indiciu în încheierea Curții de Apel că certificatele de la Arhiva Națională și din Registrul bunurilor imobile conțineau informații care nu au putut fi obținute de pârâți mai devreme. De asemenea, nu există nici un indiciu în documentele prezentate de pârâți că ei au încercat fără succes să obțină acele documente mai devreme. Nici pârâții în susținerile lor și nici Curtea de Apel în încheierea sa din 26 mai 2004 nu au susținut că Monitorul Oficial municipal era un document secret, care nu era public și care nu ar fi putut fi obținut ușor de la Arhiva Națională sau de la o bibliotecă, înainte de aprilie sau mai 2004. Mai mult, Curtea de Apel pur și simplu a repus pârâții în termenul de prescripție pentru depunerea cererii de revizuire fără a prezenta vreun motiv.

În aceste circumstanțe, Curtea observă că nu poate fi spus faptul că o ediție a Monitorului Oficial, în special una care s-a aflat în domeniul public mai mult de șaizeci de ani, poate fi calificată drept „circumstanțe sau fapte noi care nu au fost și nu au putut fi cunoscute anterior părților în proces”. Prin definiție, Monitorul Oficial servește scopului de a face informația publică și ușor accesibilă. Într-adevăr, în această cauză copia ediției Monitorului transmisă Curții de către Guvern conține ștampila unei biblioteci.

Prin urmare, Curtea consideră că procedura de revizuire în cauză a fost în esență o încercare de a reexamina cauza în lumina chestiunilor pe care reclamanții în procedura națională au putut să le invoce, dar aparent nu le-au invocat pe parcursul procedurilor care s-au încheiat cu hotărârea irevocabilă din 5 noiembrie 1997. Prin urmare, procedura de revizuire a fost „un apel camuflat” al cărui scop a fost să obțină o nouă examinare a cauzei decât o procedură de revizuire, așa cum se prevede în articolele 449-453 ale Codului de procedură civilă. Mai mult, Curtea de Apel nu a prezentat nici un motiv pentru repunerea pârâților în termenul de prescripție pentru depunerea cererii de revizuire (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija , citată mai sus).

Prin admiterea cererii de revizuire a reclamanților în procedura națională, Curtea de Apel a încălcat principiul securității raporturilor juridice, precum și „dreptul la o instanță” al reclamantului în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Roșca , citată mai sus, § 28). Mai mult, prin neprezentarea motivelor pentru repunerea pârâților în termenul de prescripție pentru depunerea cererii de revizuire, Curtea de Apel a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil (a se vedea paragraful 43 de mai sus).

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea nu consideră necesar de a se pronunța asupra pretenției în baza articolului 13 al Convenției, deoarece articolul 6 § 1 este lex specialis în ceea ce privește această pretenție a reclamantului. Cerințele articolului 13, în acest context, sunt absorbite de cele din articolul 6 § 1. III.

Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătorești poate fi considerată „posesie” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia , nr. 59498/00, § 40, ECHR 2000-III, și cauzele citate în hotărâre). Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri după ce a devenit irevocabilă și fără drept de recurs constituie o ingerință în dreptul beneficiarului hotărârii judecătorești la protecția proprietății (a se vedea Brumărescu , citată mai sus, § 74). Chiar dacă presupunem că o astfel de ingerință ar putea fi considerată ca servind interesului general, Curtea este de părere că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamantul a trebuit să suporte o povară individuală și excesivă (cf. Brumărescu , citat mai sus, § 75-80).

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamantul a solicitat 138,663 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al imposibilității de a folosi casa sa și terenul aferent acesteia începând cu 5 noiembrie 1997.

El a declarat că ar fi închiriat casa și terenul dacă hotărârea ar fi fost executată la timp, adică imediat după ce a devenit executorie la 5 noiembrie 1997 și dacă nu ar fi fost casată de către Curtea de Apel la 26 mai 2004. În susținerea pretențiilor sale, reclamantul a prezentat scrisori din partea câtorva agenții imobiliare, conform cărora chiria pentru un metru pătrat în imobilele din vecinătatea casei varia între 3 și 20 dolari SUA (USD) lunar. Reclamantul a declarat că el ar fi obținut USD 10 pentru un metru pătrat. El a înmulțit numărul metrilor pătrați cu acest preț și apoi a înmulțit rezultatul cu numărul de luni în care el nu a putut folosi casa.

Guvernul a declarat că reclamantul nu poate pretinde prejudicii materiale, deoarece el nu avea nici o proprietate. Titlul său de proprietar a fost anulat împreună cu hotărârea irevocabilă din 5 noiembrie 1997. În orice caz, calculul reclamantului nu este susținut de nici o probă cu privire la veniturile pe care el ar fi putut să le obțină și la intenția sa de a închiria casa. Mai mult, exista posibilitatea ca reclamantul să nu găsească chiriași sau ca el să nu găsească chiriași imediat. Este, de asemenea, important de notat că chiria nu este stabilă și variază lunar. În fine, reclamantul nu a transmis documente care să confirme numărul de metri pătrați ai casei.

Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o violare impune statului pârât o obligație legală de a pune capăt violării și a repara consecințele acesteia în așa mod, încât să restabilească pe cât e posibil situația existentă înainte de violare (a se vedea Former King of Greece and Others v. Greece [GC] (satisfacție echitabilă), nr. 25701/94, § 72). În această cauză, reparația trebuie să aibă scopul de a repune reclamantul în situația în care el s-ar fi aflat dacă violarea nu ar fi avut loc.

Curtea consideră că este clar că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al lipsei controlului asupra casei sale începând cu 26 mai 2004 și până în prezent (a se vedea Prodan v. Moldova , nr. 49806/99, § 71, ECHR 2004-...). Totuși, ea nu va lua în considerație perioada între 5 noiembrie 1997 și 26 mai 2004, pe parcursul căreia reclamantul nu a putut folosi casa sa, ca urmare a neexecutării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. Această chestiune se referă la prima cauză a reclamantului (citată mai sus) și va fi examinată de Curte în cadrul unei proceduri separate.

Se notează că reclamantul avea deja spațiu locativ și, prin urmare, este rezonabil de a considera că el ar fi încercat să închirieze casa. În ceea ce privește terenul aferent, Curtea nu consideră necesar de a-l lua în considerație, deoarece hotărârea din 5 noiembrie 1997 nu conține nici o referire la acesta.

Curtea consideră rezonabilă ideea generală propusă de reclamant pentru evaluarea pierderilor suferite ca rezultat al casării hotărârii. Totuși, ea nu este gata să accepte suma chiriei lunare de USD 10 propusă de reclamant. Contrar poziției din hotărârea Prodan v. Moldova (citată mai sus), prețul pe care se bazează reclamantul nu a fost calculat în baza evaluării casei reclamantului, dar constituie media prețurilor chiriei în vecinătate, unde, potrivit datelor agențiilor imobiliare pe care se bazează reclamantul, prețurile variază de la USD 3 la USD 20 pentru un metru pătrat. În absența unor probe mai detaliate cu privire la prețurile locale ale chiriei și valoarea proprietății, Curtea va lua ca bază pentru calculul său cel mai mic preț prezentat de agențiile imobiliare, și anume USD 3 pentru un metru pătrat.

Curtea nu este de acord cu Guvernul că nu există probe cu privire la suprafața casei reclamantului. Rezultă în mod clar din hotărârile instanțelor naționale și din certificatul eliberat de oficiul cadastral și transmis Curții de către Guvern împreună cu observațiile sale cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei că suprafața totală a casei este de 149.1 metri pătrați.

Atunci când face evaluarea sa, Curtea ia în considerație faptul că reclamantul, în mod inevitabil, ar fi suportat anumite întârzieri în găsirea chiriașilor potriviți și ar fi suportat anumite cheltuieli de întreținere a casei, precum și de plată a impozitelor.

Luând în considerație circumstanțele de mai sus și hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 3,365 cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a casării hotărârii din 5 noiembrie 1997. B. Prejudiciul moral

Reclamantul a solicitat EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al casării hotărârii din 5 noiembrie 1997. El a declarat că acest lucru i-a cauzat suferințe morale intense.

Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant, susținând că reclamantului i s-au acordat deja EUR 5,000 de către Curte pentru neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1997. El a argumentat că acea sumă a acoperit un litigiu similar între aceleași părți.

Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres și frustrare ca rezultat al casării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997 și al imposibilității de a folosi casa sa pentru o perioadă ulterioară de optsprezece luni. Ea nu este de acord cu Guvernul că prejudiciul moral acordat reclamantului în prima sa cauză acoperă, de asemenea, prejudiciul suferit în această cauză. În prima cauză problema era neexecutarea unei hotărâri irevocabile, în timp ce în această cauză problema este casarea acelei hotărâri irevocabile.

La stabilirea sumei care urmează a fi acordată, Curtea ia în considerație vârsta înaintată a reclamantului și alte circumstanțe ale cauzei care, în opinia Curții, i-au agravat suferințele. Ea acordă reclamantului EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri și cheltuieli

Reclamantul a solicitat, de asemenea, EUR 715 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate pentru reprezentarea în fața Curții. El a argumentat că aceasta este suma pe care el ar fi putut s-o pretindă de la Consiliul Europei pentru asistență juridică în conformitate cu ratele asistenței juridice aplicabile la 1 februarie 2005. Suma cuprinde EUR 344 pentru pregătirea cauzei, EUR 309 pentru prezentarea observațiilor cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei și EUR 62 pentru cheltuieli de secretariat.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că reclamantul nu a dovedit cheltuielile de reprezentare pretinse.

Curtea consideră suma pretinsă de reclamant ca fiind justificată și acordă întreaga sumă solicitată. D. Dobânda

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.