ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4659/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții T.C. și T.M. au chemat în judecată pe pârâta SC R. SRL Suceava, solicitând constatarea nulității absolute parțiale a contractului de împrumut garantat cu ipotecă, cu privire la clauza referitoare la plata penalităților de 10 % pe zi de întârziere. Tribunalul Suceava, prin sentința nr. 594 din 7 aprilie 2004, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut din 25 martie 2003, cu privire la clauza privind penalitățile de 10 % pe zi de întârziere. Instanța de fond a reținut că dispozițiile Legii nr. 313/1879 declară anulată clauza penală într-un contract de împrumut sau de prestații în natură, debitorul putând fi condamnat numai la dobânzi sau la daune interese în condițiile art. 1084 C. civ.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 216 din 27 octombrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, considerând că în convenția părților s-a stipulat o clauză nelegală, iar executarea convenției nu a fost executată cu bună credință încălcându-se dispozițiile art. 1 din Legea nr. 313/2879. Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă întrucât prin decizia nr. 141/2003, Curtea de Apel Suceava nu a soluționat valabilitatea titlului executoriu ci numai formele de executare. Împotriva deciziei astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs, susținând că în mod greșit instanțele de fond au respins excepția autorității de lucru judecat, cât timp decizia civilă nr. 141/2003 a Curții de Apel Suceava s-a pronunțat asupra penalităților de 10 % pe zi de întârziere.

Interpretând greșit dispozițiile O.U.G. nr. 9/2000 instanțele au reținut că Legea nr. 313/1878 declară nulă absolut clauza penală, fără a avea în vedere și dispozițiile art. 969 și 970 C. civ. și confundă penalitățile de întârziere cu clauza penală. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Prin contractul de împrumut cu ipotecă, autentificat sub nr. 1477 din 25 martie 2003 pârâta a împrumutat de la reclamanți suma de 3250 euro până la 25 aprilie 2003 stabilindu-se penalități de 10 % pe zi întârziere în caz de nerestituire la timp a ratelor. Prin decizia nr. 141 din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Suceava a admis apelul creditoarei, a schimbat în parte sentința nr. 1296 din 17 septembrie 2003 a Judecătoriei Fălticeni, a admis în parte contestația la executare și a anulat parțial formele de executare, considerând că în convenția părților clauza privind penalitatea de 10 % pe zi de întârziere nu contravine dispozițiilor O.G.

nr. 9/2000. Acțiunea în constatarea nulității a fost însă întemeiată pe Legea nr. 313/1879, lege care prevede că în contractele de împrumut judecătorul va putea condamna numai la plata dobânzilor prevăzute de art. 1589 C. civ., iar în caz de alte obligațiuni, la daune interese conform art. 1084 C. civ. (art. 1 din actul normativ menționat). Art. 1201 C. civ., stabilește că este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele, în contra lor în aceeași calitate. Condiția identității de obiect, cauză și părți nu este îndeplinită pentru a putea fi invocată excepția lucrului judecat, temeiul analizei raportului juridic în contestația la executare fiind O.G.

nr. 9/2000 în timp ce acțiunea în anulare a fost susținută în considerarea Legii nr. 313/1879. Dispozițiile art. 1584 C. civ., stabileau dobânzile pentru afacerile civile și cele comerciale, care nu pot fi interpretate decât în raport cu dispozițiile actuale privind cuantumul dobânzilor legale, prevăzute la momentul încheierii actului de O.G. nr. 9/2000. Instanțele de fond au analizat judicios interdicția legală ca în contractele de împrumut să se stipuleze clauze opresive, contrare principiilor generale de drept și echitate, străine dreptului comercial, indiferent de înțelesul pe care părțile au înțeles să le dea. Evocarea prevederilor art. 969 C. civ., nu este pertinentă. Numai convențiile legal făcute au putere de lege între părți; astfel nici un participant la raportul juridic nu poate invoca acordul de voință încheiat în disprețul prevederilor legale imperative.

Iar prin art. 1 din legea citată, debitorul nu poate fi condamnat decât la dobânzile legale. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 216 din 27 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SRL Suceava, împotriva deciziei nr. 216 din 27 decembrie 2004 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și contencios administrativ. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2005.