ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. În fapt

instanțelor

1.1. Obiectul judecății și părțile

din proces

a. La data de 7 aprilie 1999

reclamanta S.E. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului

București pentru retrocedarea terenului intravilan de 174,46 ha., înscris în

matricola agricolă I suburbia Băneasa–București ori, compensarea cu o suprafață

de teren echivalentă, în imediata vecinătate, temeiul acțiunii fiind art. 480

C. civ.

Facultatea de Drept a Universității

București și C.E., la 17 mai 1999, au introdus cerere de intervenție în interes

propriu, solicitând ca terenul revendicat prin acțiunea principală să le fi

retrocedat și lor, în indiviziune, cu reclamanta S.E. și Consiliul General, în

următoarele cote: Facultatea de Drept 3/8, C.E. 3/8 și S.E. 2/8.

Ulterior, la 7 septembrie 2000

reclamanta și-a precizat obiectul judecății limitându-l doar la parcela A

determinată în expertiza topografică a ing. F.M., adică teren în suprafață de

35.018 mp din care 2544 mp suprafață construită (pg. 101-115, dosar fond).

b. Reclamanta S.E. s-a legitimat ca

unică moștenitoare (nepoata autorului), C.E. ca soție supraviețuitoare a lui

C.A., fiul lui R.S. (soția defunctului proprietar C.C.S.), iar Facultatea de

Drept ca legatară testamentară cu o cotă de 3/8.

Ministerul Apărării Naționale, la 8

februarie 2001, a introdus cerere de intervenție în interes propriu, în

calitate de administrator al construcțiilor și terenului din parcela A,

relevând că acestea fac parte din domeniul public al statului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2001

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a stabilit că pârâții, în cauză,

sunt Statul român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Apărării Naționale,

ceea ce nu s-a contestat ulterior.

c. Reclamanta S.E. (H.J.S.) a

decedat la 25 decembrie 2002, iar, prin certificatul de moștenitor nr. 81 din

14 aprilie 2003 a fost atestat ca unic succesor legal fiul ei Z.D.Ș., calitate

în care a preluat toate drepturile procesuale ale reclamantei.

La data de 15 iunie 2000 a decedat,

în cursul procesului, intervenienta C.E. (legatară universală și soție

supraviețuitoare a lui C.A.), drepturile sale procesuale fiind transmise celor

doi moștenitori testamentari, P.E. și I.M.

d. Așadar procesul, în primă

instanță și în apel, a avut ca obiect revendicarea suprafeței de 32.477 mp

teren și 2544 mp suprafață construită, ceea ce compune parcela A, expertiza F.,

iar ca părți, reclamantul Z.D.Ș.V., intervenienții Facultatea de Drept a

Universității din București, P.E. și I.M., pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor și Ministerul Apărării Naționale.

1.2. Hotărârile instanțelor

a. Prin sentința civilă nr. 13043

din 6 septembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului București pe temeiul din art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ., iar, această instanță, prin sentința civilă nr. 1732 din 15

noiembrie 2001 a admis acțiunea principală modificată și cererile de

intervenție, obligând pârâții să lase reclamantei și intervenienților imobilul

situat în București, compus din 35018 mp teren din care 2544 mp cu construcții

și 32477 teren liber, conform raportului de expertiză ing. P.I., pe care l-a

omologat.

Tribunalul a reținut, în esență,

calitatea de succesori a reclamantului și a intervenienților, precum și

preluarea fără titlu valabil de către Stat, care a trecut imobilul (moșia

Dămăroaia–Băneasa) în rezerva de stat, cu încălcarea Legii nr. 1877/1945 a

reformei agrare.

b. Prin decizia civilă nr. 358 din

27 septembrie 202 a Curții de Apel București a fost schimbată, în tot, sentința

și s-a respins ca nefondată acțiunea principală și cererea de intervenție, așa

cum s-au precizat, reținând, în esență că:

- reclamantul și intervenienții nu

au „reușit să dovedească în realitate dreptul de proprietate al autorului lor”,

deși „este adevărat că și titlurile declarative pot dovedi dreptul de

proprietate când lipsesc cu desăvârșire sau este imposibil de dovedit cu

titluri translative”; or, nu s-a putut „dovedi existența titlului autorului

G.S.M.”, întrucât „nu există nici o dovadă, nici măcar indirectă, printr-un act

declarativ că, această parte din marea moșie Băneasa, ce inițial a aparținut

lui G.S., a trecut de la G.H. la V.I. și la soțul ei D. și, apoi, la G.S.,

autorul lui G.S.M.” (pag. 8) și

- într-o atare situație, nu a mai

fost necesară cercetarea modului de preluare, ceea ce a făcut prima instanță,

iar prezumția de proprietate a fost răsturnată prin efectul exproprierii

aplicată în anul 1946.

reclamantului și ale intervenienților, pe temeiul unic din art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

2.1. Cărțile de hotărnicie creează o

prezumție de proprietate în favoarea autorului reclamantului G.S.M., căci

grănițuirea printr-o asemenea hotărâre judecătorească are semnificația unei

recunoașteri a dreptului de proprietate în patrimoniul autorului lui C.C.S.

2.2. Exproprierea aplicată în anul

1946 nu a constituit un drept de proprietate pentru Stat, căci preluarea s-a

făcut prin aplicarea eronată a legii, iar exproprierea nu a avut finalitatea

legală, așa cum s-a susținut și reținut în primă instanță.

II. ÎN DREPT

litigiu

1.1. Proba dreptului de proprietate

originar

Existența moșiei „Dămăroaia–Băneasa”

s-a dovedit, ca și dreptul de proprietate al lui G.S.M. asupra acesteia.

a. Prin cartea de hotărnicie din 28

aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul județului Ilfov, secția I, împreună cu

planul topografic al moșiei s-a stabilit (filele 143, dosar fond):

- existența, suprafața și

vecinătățile moșiei Băneasa–Dămăroaia, în hotar cu moșia Herăstrău și cu moșia

Băneasa Văcăreasca, precum și

- succesorii titulari ai dreptului

de proprietate asupra acesteia, indicându-se ca probe cartea de judecată nr. 9

din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov, secția a 2-a, și hotărârile nr. 26

din 21 septembrie 1840 și nr. 40 din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil.

Dispozitivul cărții de hotărnicie

prevede că „suprafața moșiei „Băneasa–Dămăroaia” a d-lui G.S.M. este cuprinsă

în perimetrul mai sus descris, după rezultatul operațiunilor trigonometrice,

găsindu-se 392,64/100 ha sau pogoane 783,44/100, până la apa Colentina totalul

suprafeței moșiei Băneasa–Dămăroaia a d-lui G.S.M., fiind de 418,64/1000

hectare sau de 835,31/100 pogoane” (fila 11 verso).

b. Prin Ordonanța nr. 15047 din 7

iunie 1894 a Tribunalului Ilfov, secția I, s-a stabilit hotarele (grănițuirea)

moșiei învecinate, Băneasa-Văcăreasca, proprietatea principesei Maria Bibescu,

în care se reține istoricul proprietăților funciare vecine, inclusiv al celei

din litigiu, iar prin Ordonanța nr. 221 din 7 iunie 1879 a Tribunalului Ilfov

(pag.140) s-a confirmat că G.S.M. a avut ca autor pe V.I. la moșia

Băneasa–Dămăroaia.

c. Prin Testamentul din 15 martie

1885 G.S.M. lăsa nuda proprietate a moșiei Băneasa–Dămăroaia, lui C.C.S., nepot

și uzufructul fiicei sale I.S., conformat prin Ordonanța nr. 15047 din 7 iunie

1894, noile vecinătăți, pe C.I.S., părintele minorului proprietar testamentar

C.C.S. asupra moșiei Băneasa–Dămăroaia (pct. XII) consemnându-se expres ca „aparținând

minorului”.

Într-o asemenea situație, nu poate

fi primită teza intimaților, însușită eronat de instanța de apel, potrivit

căreia testamentul lui G.S.M. și sentința civilă nr. 221 din 7 martie 1879, nu

au aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al acestuia. De altfel, într-o

asemenea acțiune în retrocedare imobiliară interesează proba dreptului de

proprietate a autorului celor de la care s-a expropriat bunul de către stat,

fiind inutilă, dar și dificilă examinarea istorică a dreptului originar și

succesiunea acestuia din secolele XVII–XIX,, îndeosebi datorită disfuncțiilor

datorate regimului de evidență de transcripții–inscripții.

1.2. Dreptul de proprietate al

defunctului C.C.S.

Așadar, s-a probat dobândirea, pe

cale testamentară de către C.C.S., ca minor, a dreptului de proprietate asupra

moșiei Băneasa–Dămăroaia” astfel cum a fost determinată ca suprafață și

vecinătăți prin cărțile de hotărnicie, planul topografic din 1879 și curțile de

judecată ulterioare.

De asemenea, s-a probat, fără echivoc,

exercitarea dreptului de proprietate de către defunctul profesor C.C.S. până la

data decesului său (1944), precum și transmisiunea acestui drept prin

testamentul autentificat sub nr. 9848/1994 către J.S. (mama), R.S. (soție

supraviețuitoare) și Facultatea de Drept București.

1.3. Succesorii defunctului C.C.S.

și dreptul lor de proprietate asupra moșiei Băneasa–Dămăroaia

a. Prin testamentul din 17 iulie

1941, autentificat sub nr. 9848 din 12 iunie 1944 de Tribunalul Ilfov, C.C.S.

lasă moșia Dămăroaia–Băneasa soției sale R.S. și Facultății de Drept, ca

legatari universali, moștenitor rezervator fiind mama sa, I.S., persoană

interzisă judecătorește, având ca tutore pe Z.P.

b. Prin Jurnalul de judecată nr.

1868 din 2 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov pentru împărțeala

judecătorească s-a hotărât că:

- testamentul din 17 iulie 1941 este

valabil, dar a fost redus la rezerva succesorală a ascendentei privilegiate

J.S., succesiune acceptată de tutorele său, sub beneficiu de inventar;

- cotele succesorale și moștenitorii

sunt J.C.S., conform art. 843 C. civ. cu 50%, R.S. și Facultatea de Drept cu

câte 25% din întreaga avere succesorală;

- s-au inventariat toate bunurile

succesorale și s-a dispus ieșirea din indiviziune a celor trei succesori.

c. Ulterior, prin sentința civilă

nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov, secția a VIII-a, s-au stabilit

cotele de câte 3/8 ce revin legatarilor cu titlu universal R.S. și Facultatea

de Drept (fila III), dar nu s-a modificat jurnalul de judecată din 2 noiembrie

1944, deși conform art. 673 C. civ., ascendentul privilegiat moștenește un

sfert din succesiune când vine în concurs cu colateralii privilegiați.

Cota de 1/8 cerută de cei doi

legatari universali și aplicarea art. 673 C. civ. s-a admis, însă, prin decizia

civilă nr. 12 iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a VI-a, care a

„ordonat trimiterea apelantelor Facultatea de Drept și R.S. în posesiune a încă

1/8 din averea succesorală de pe urma defunctului profesor C.S., avere

prevăzută în testamentul din 17 iulie 1941, procesele verbale din 21 și 27

iunie 1944 și inventarul nr. 11211/1944”.

Ilustrative, atât în ce privește

raporturile juridice succesorale din speță, dar și asupra problemelor teoretice

și a aprecierii gratitudinii autorului, defunctul C.C.S., sunt „Concluziile

scrise din partea Facultății de Drept din București, în respingerea cererii

acesteia, spre a fi trimisă în posesia pe încă o optime din succesiunea lăsată

de profesor C.S.”, elaborate și susținute la Curtea de Apel București de

profesorul Traian R. Ionașcu (pag. 36-42, dosar fond).

Această soluție, ca și decizia

civilă nr. 199 din 12 iunie 1946 au fost confirmate prin decizia nr.

574/1952(complet prezidat de prof. I.S.) a Curții Supreme, secția civilă, (pg.

50–53 fond), recunoscându-se, deci, irevocabil și cu autoritate de lucru

judecat:

- existența dreptului de proprietate

al autorului C.C.S. asupra moșiei „Băneasa–Dămăroaia”,

- calitatea de succesori „legatari

cu titlu universal, fiecare pentru o jumătate, asupra cantității disponibile a

întregii averi mobiliare și imobiliare” a soției R.S. și Facultatea de Drept

București,

- cotele de câte 3/8 ale fiecăruia

din cei doi succesori testamentari și

- suprafața, amplasamentul,

vecinătățile și structura construcțiilor ce compuneau moșia „Băneasa–Dămăroaia”.

nr. 187/1945 privind reforma agrară

a. Primăria municipiului București,

Serviciul sistematizării, prin certificatul nr. 251–513 din 5 aprilie 1945 a

atestat, pe baza Planului de sistematizare, aprobat prin Decretul regal nr.

3890 din 18 noiembrie 1937, „situația terenului, proprietatea prof. defunct

C.S. din cuprinsul Municipiul București, comuna urbană nereședință Băneasa”

arătând că „terenul situat în estul șoselei București–Mogoșoaia, președinte de

comuna Băneasa, este în întregime situat în zona veche destinată pentru parc”.

b. În baza art. 3 din Legea nr.

187/1945 Comitetul pentru reforma agrară a decis „exproprierea totală a moșiei

defunctului C.S., aflată pe teritoriul comunei Băneasa” (fila 14, fond 1).

În procesul verbal de expropriere

din 21 martie 1946 se constată că:

- moșia defunctului C.S. are o

suprafață de 193 ha,

- proprietarii succesori au fost

chemați spre a „depune actele de proprietate”, că

- defunctul C.S. a lăsat un

testament la 17 iulie 1944 prin care „a înțeles să rezerve moșia astfel:

- Facultății de Drept din București

⅓ din suprafață,

- unei nepoate ⅓, ⅓ a

lăsat soției sale și nuda proprietate, iar mamei sale uzufructul”, că

- nu s-a făcut nici un act de partaj

succesoral, „moștenitorii acționând în judecată Facultatea de Drept din

București, proces ce se află și astăzi pendinte de Tribunalul Ilfov, secția

I-a, formând obiectul dosarului nr. 2749/1945”.

Totodată, prin același proces

verbal, în art. 2 (fila 14-15 fond) se decide, conform hotărârii Comisiei

Centrale de Reformă Agrară, că suprafața de 193 ha expropriată, cu întreg

inventarul „se constituie rezervă de stat”, predându-se Ministerului

Agriculturii.

În continuare se mai consemnează

motivarea hotărârii arătându-se că:

„Această hotărâre s-a dat pentru

următoarele considerente:

- nu se cunosc proprietarii și o

considerăm ca un bun de mână moartă [art. 3 lit. g) din lege], iar

- moșia a fost arendată în întregime

cu mult mai mulți ani decât ultimii șapte ani consecutivi [art. 3 lit. e) din

lege]”.

Totodată, la pct. 5 (fila 14 verso)

se menționează că „în cazul în care se va dovedi că Facultatea de Drept din

București este într-adevăr proprietară pe o suprafață oarecare de teren din

această moșie, ceea ce astăzi nu a putut face dovada, rămâne să hotărască

Comisia Județeană de Reformă Agrară dacă este cazul a se face aplicarea art. 8

din lege, restituindu-se terenul, fapt ce se poate face foarte ușor, deoarece

întreaga suprafață este rezervă de stat și nu s-a dat la împroprietărire”.

c. Prin procesul verbal din 21

martie 1946 (aceeași zi cu cel de expropriere), fila 36-37 fond Tribunal, s-a

inventariat și predat terenul și bunurile expropriate:

„1. Circa 193 ha teren arabil, din

care 20 ha grădină de zarzavat, cu vecinătăți…

conacul moșiei:

- o vilă din zid, cu un etaj și 15

încăperi,

- un grajd din zid,

- o cocină pentru porci și

- o clădire din zid, acoperită cu

tablă, cu 15 încăperi”.

actuală a imobilului expropriat

a. După exproprierea și preluarea

efectivă terenul și construcțiile au trecut în rezerva de stat, dar, ulterior

s-au dat în administrarea unor instituții publice. Astfel, prin decizia nr.

1134/1963 a fostului Comitet executiv al Sfatului Popular București, s-a

instituit în favoarea Ministerului Apărării Naționale un drept de administrare

asupra unei suprafețe de teren și construcții („Cazarma 2300 București), pe

care îl deține și în prezent.

b. Raportul de expertiză tehnică

efectuat de ing. topograf F.M., în dosarul nr.4996/1999 al Tribunalului

București (fila 19) pe baza planșelor și schițelor a „identificat forma

geometrică, suprafața, dimensiunile și vecinătățile terenurilor” din

Băneasa–Dămăroaia și a consemnat existența Parcelelor A și B, precum și a

parcelelor 1-48.

Parcela A are „o suprafață de 3,8 ha

(restul sub apă) și este deținută de Ministerul Apărării Naționale ca club,

sală de distracții, port, etc. Nu întru în categoria terenurilor de instrucție,

de poligoane, de sedii (cazărmi) ș.a. Are o construcție, fostul conac al moșiei

și o sală de sport 8+1 din beton armat” (fila 3 raport).

Pe această bază, reclamanta și

intervenienții, modificându-și obiectul acțiunii, au cerut retrocedarea numai a

acelei Parcele A, cum a fost identificată în raportul de expertiză topo,

omologat de Tribunal.

c. Raportul de expertiză ing. P.I.

(fila 106 dosar fond Tribunal) confirmă concluzia expertizei topo și

amplasamentul Parcelei A (anexa 6-7), determină vecinătățile și suprafețele

totale de 35016 mp și cea ocupată de construcții de 2544 mp, precum și

construcțiile existente:

- „pavilionul A (S+P+E), S

A

de 560 mp (construcție veche, 1945, extinsă și modernizată”);

- pavilionul B(P), S

B

de

330 mp (construcție edificată după 1951);

- pavilionul C(P), S

C

de

587 mp (construcție parțial veche, extins și modernizată);

- pavilionul F(P), S

F

de

999 mp (construcție edificată după 1951),

- pavilionul G(P), S

G

de

44 mp (construcție edificată după 1951) și

- construcție PT, S

PT

, de

24 mp edificată după 1951”.

Se mai arată de expert că „pe

terenul liber de construcții există alei de acces betonate sau pietruite,

precum și amenajări diverse (terenuri de sport, instruire, anexa 7), iar

suprafața totală și suprafețele ocupate de construcții, corespund cu datele

aflate în evidența Ministerului Apărării Naționale și prezentate cu ocazia

efectuării expertizei” (pag. 8 expertiză).

În concluzie, dreptul de proprietate

asupra Parcelei A din moșia Băneasa–Dămăroaia, preluată prin expropriere, se

înfățișează ca fiind al Statului și administrat de Ministerul Apărării

Naționale, cu destinația vădită de zonă de agrement, sport și instruire.

succesorilor aflați în proces, reclamantul și intervenienții

4.1. Vocația succesorală și

exercițiul drepturilor succesorale după decesul autorului, C.C.S.

a. Defunctul C.C.S. născut la 14

august 1887 (mama J.S., decedată la 23 februarie 1947 și tatăl C.S.), a fost

căsătorit cu R.S. (născută 1892–decedată 1973) și a avut un frate de mamă

G.R.S. (1885 –5 mai 1941), predecedat.

b. Soția sa R.S. a mai fost

căsătorită cu E.C., iar din căsătoria lor a rezultat un copil, C.A. (născut în

1912, decedat la 14 iulie 1988), căsătorit, la rândul său, cu E.C. (decedată la

15 iunie 2000), care a lăsat testament pentru P.E. și I.M.

c. Din căsătoria lui G.R.S., fratele

defunctului C.C.S., cu L.L.I., a rezultat fiica lor H.S. (reclamantă), născută

în 1922 și decedată la 25 decembrie 2002, care la rândul ei, s-a căsătorit cu

P.Z. în 1944 și au divorțat în 1948; copilul lor, O.Ș.D.Z. s-a născut la 26 martie

1945 și a moștenit-o pe reclamantă conform certificatului de moștenitor nr. 81

din 14 aprilie 2003.

d. Mama defunctului autor C.C.S. și

anume J.S., soția acestuia R.S. și Facultatea de Drept au fost validate

judecătorește ca succesori, ca și cotele lor succesorale.

4.2. Acceptarea succesiunii de către

moștenitorii defunctelor J.S. și R.S.

a. Relativ la S.H.I.J. (reclamanta)

aceasta s-a legitimat procesual ca succesor legal direct al bunicii sale J.S.

(tatăl ei fiind predecedat față de mamă) conform certificatului de calitate nr.

239 din 19 septembrie 1999, în raport de autoarea sa decedată la 23 februarie

1947, când reclamanta avea vârsta de 25 de ani.

Așadar, reclamanta deși avea vocație

succesorală, nu a dobândit, în condițiile legii și în termenele legale drepturi

succesorale la averea lăsată de bunica sa J.S., actul notarial din 1999

recunoscându-i doar calitatea și nu un drept la moștenire.

Pasivitatea reclamantei și după

1990, timp de peste 8 ani, i-a „conservat” numai calitatea, fără exercițiul dreptului

la moștenire, care nu a fost manifestat conform normelor legale în vigoare în

toată perioada până în 1999.

Pe de altă parte, la decesul bunicii

sale, bunurile în litigiu fusese expropriate și preluate de stat, preluare

făcută în condițiile și cu respectarea cerințelor Legii nr. 187/1945, adică

este considerată o preluare cu titlu valabil.

b. Soția defunctului autor C.C.S. și

anume R.S. a decedat în octombrie 1973, iar prin certificatul de moștenitor

nr.1500 din 5 noiembrie 1973 a fost recunoscut ca unic moștenitor fiul ei C.A.

Acesta a decedat la 14 iulie 1988, având ca unică moștenitoare pe soția sa

C.E., conform certificatului de moștenitor nr. 1218 din 4 octombrie 1988, care

a decedat și ea la 15 iunie 2000, lăsând ca legatari cu titlu universal pe P.E.

și I.M.

preluarea cu titlu valabil a moșiei „Băneasa–Dămăroaia”

5.1. În cererea de chemare în

judecată reclamanta a susținut că „titlul de deținere a Statului pentru terenul

menționat este nul absolut” pentru că moștenitorii erau cunoscuți și nu s-a

probat că terenul a fost arendat mai mult de șapte ani consecutiv, așa cum

cereau dispozițiile art. 3 din lege.

O asemenea afirmație a rămas, însă,

o simplă susținere, căci reclamanta nu a probat-o, deși hotărârea Comisiei de

expropriere din 21 martie 1946 este amplă și explicită, indicând clar temeiul

legal al exproprierii (filele 14-15 fond 1) „moșiei succesiunea C.S.”.

Nici o dispoziție imperativă a Legii

nr. 187/1945 nu a fost încălcată în procedura exproprierii moșiei

Băneasa–Dămăroaia, iar invocarea în acțiune, a nesocotirii prevederilor

Decretului nr. 83/1949 este străină cadrului legal al exproprierii și preluării

de stat.

Așadar, preluarea s-a făcut cu titlu

valabil, iar destinația dată imobilului expropriat, aceea de rezervă de stat,

prin dezmembrarea dreptului de administrate–cercetare, apărare ș.a., nu încalcă

scopul și principiile Legii nr. 187/1945 a reformei agrare. Într-o atare

situație bunul, aflat în domeniul public al statului, nu poate fi retrocedat în

natură reclamantei și intervenienților P.E. și I.M.

5.2. În raport cu Facultatea de

Drept, însă exproprierea s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 187/1945, cele

două texte de lege invocate de Comisia de expropriere [art. 3 lit. e) și g)] ca

temei al preluării nefiind incidente. De altfel, chiar în cuprinsul Hotărârii

din 21 martie 1946 (punctul 5) se recunoaște dreptul (în litigiu) al

Facultății, în cota de 3/8 și se rezervă acesteia posibilitatea restituirii în

natură pe baza probării dreptului de proprietate, deși este confirmată ca

legator universal al defunctului C.C.S.. Cum s-a relevat în precedent dreptul

de proprietate pe cote părți (3/8) al Facultății s-a născut de la decesul

autorului (1944) și a fost atestat, apoi, prin hotărârile judecătorești

examinate.

Prin urmare, Facultatea de Drept nu

făcea parte din titularii dreptului de proprietate funciară expropriabili

conform Legii nr. 187/1945, iar dispozițiile art. 3 lit. e) („bun de mână

moartă”) și f) (arendat mai mult de 7 ani consecutiv anterior) nu erau

aplicabile dreptului dobândit de Facultate.

Așadar, preluarea s-a făcut fără

titlu valabil, printr-un act ilegal, fiind o deposedare de fapt și nu în

temeiul unei dispoziții de lege aplicabilă, ceea ce echivalează cu o

expropriere ilegală, contrară și finalității Legii nr. 187/1945.

Întrucât această privare de

proprietate ilegală a continuat după 20 iulie 1994, când România a ratificat

CEDO, prin Legea nr. 30/1994, pe temeiul art. 20 alin (2) din Constituția

revizuită, se constată că sunt încălcate și dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1 Adițional al Convenției („violarea continuată”) așa cum a

decis, în mod constant și jurisprudența CEDO.

În consecință, instanța de apel a

pronunțat o decizie legală relativ la acțiunea reclamantei și al

intervenienților P.E. și I.M., dar ilegală în raport cu dreptul de proprietate

preexistent al Facultății de Drept, ceea ce atrage modificarea ei, în parte,

astfel încât, i se va recunoaște dreptul de proprietate indiviz cu Statul

român, într-o cotă de 3/8 din Parcela A așa cum a fost individualizată prin

expertiza P., omologată de instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

intervenienta în interes propriu Facultatea de Drept București împotriva

deciziei civile nr. 358/A din 27 septembrie 2002 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, și a sentinței civile nr. 1732 din 15 septembrie 2001 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care le modifică în parte, în

sensul că:

Admite cererea de intervenție în

interes propriu formulată de Facultatea de Drept București și obligă pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Apărării

Naționale să retrocedeze intervenientei cota de 3/8 din imobilul situat în în

suprafață de 35016 mp teren și construcțiile aflate pe acesta, astfel cum sunt

individualizate în raportul de expertiză tehnică ing. P.I., punctele 3/5–3/7,

pg. 107–108, dosar nr. 4996/2000 al Tribunalului București și în anexele la

acest raport nr. 4-6 (filele 113-115) din același dosar.

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.H.I.(decedată), continuat de Z.D.O.C.Ș., precum și intervenienții

I.M. și P.E..

Păstrează dispozițiile deciziei

recurate cu privire la respingerea acțiunii formulate de reclamanta S.H.I. și a

cererii de intervenție în interes propriu formulată de C.E., decedată,

continuată de I.M. și P.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 februarie 2005.