ÎCCJ, Decizia nr. 158/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5100/2005,

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului P.C.,

subzistă în continuare.

Curtea a dispus în sensul amânării judecării cauzei,

la data de 3 august 2005, cu citarea inculpatului la locul de detenție, termen

la care se va examina legalitatea și temeinicia arestării.

La data de 21 iulie 2005, secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a luat în examinare, din oficiu, îndreptarea

erorii materiale strecurate în încheierea din 6 iulie 2005.

S-a reținut că în dispozitiv, din eroare, s-a omis

înscrierea dispoziției privind menținerea arestării preventive a inculpatului P.C.

În consecință, în temeiul art. 195 C. proc. pen., prin încheierea pronunțată în aceeași zi în dosarul nr. 5100/2005 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, instanța a dispus îndreptarea erorii

materiale, în sensul înscrierii în dispozitiv a menținerii măsurii arestării

preventive a inculpatului menționat.

Împotriva acestei din urmă încheieri, inculpatul P.C.

a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art.

385

9

C. proc. pen. Recurentul a precizat că motivele căii de atac

exercitate, privind menținerea măsurii arestării preventive, vor fi expuse oral

în fața instanței de judecată.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Recurentul critică încheierea exclusiv sub aspectul

dispunerii menținerii detenției preventive.

Deși dispoziția contestată apare înscrisă în

dispozitivul încheierii atacate, pe calea procedurii prevăzute de art. 195 C. proc. pen., criticile formulate în recurs nu privesc modalitatea înscrierii, ci măsura însăși.

Or, cauza nici nu ar putea fi examinată sub acest

aspect, anterior pronunțării asupra excepției de inadmisibilitate, care

primează.

De altfel, încheierea nici nu este susceptibilă de

critică sub acest aspect, întrucât, în raport cu considerentele încheierii din

6 iulie 2005, procedura prevăzută de art. 195 C. proc. pen. este aplicabilă.

Prin urmare, calea de atac exercitată de inculpat

urmează a fi examinată exclusiv, în raport cu excepția de inadmisibilitate a

recursului declarat împotriva încheierii de menținere a detenției preventive,

dispusă de instanța de control judiciar.

Or, sub acest aspect, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile

interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile

legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control

judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea

fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă, însă, că

hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau

provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme imperative, a

stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul

justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și

adevărului și care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale

sau morale, părților din proces.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu

excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost stabilită regula

generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele

ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs,

separat, înaintea pronunțării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să

se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute

expres de lege.

Or, cu referire la încheierile prin care, în baza art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 109/2003, instanța de control judiciar a dispus, în sensul menținerii

detenției preventive a inculpatului, legea procesual-penală nu prevede expres

că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea pe aceeași cale a

hotărârii ce se va pronunța în cauza penală, în această etapă procesuală.

În acest sens, sub denumirea marginală, „calea de

atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind

măsurile preventive”,

prin art. 141 C. proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea,

revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin

care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată

separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală menționată, cu

referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate

de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi

atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul judecării în fond sau, după

caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 24 din O.U.G. nr. 109/2003 se

prevede: „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea,

impun în continuare, privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii

detenției preventive de către instanța sesizată cu judecarea recursului,

încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului

menționat, introdus prin art. I pct. 87 din Legea nr. 281/2003, se face

trimitere la art. 160

a

alin. (2) C. proc. pen., în raport cu care

sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

C. proc.

pen., nu reglementează o excepție de la regula generală stabilită prin art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la

încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea

arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen.,

„recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și

împotriva încheierilor (…)”.

Din economia acestui din urmă text legal rezultă că

în afara excepției de la regula generală, statuată în art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul

căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii

ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală.

Însă, în raport cu dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătorești susceptibile a fi atacate cu

recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care soluționează recursul, este

definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport cu dispozițiile legale

menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul

judecării acestei căi de atac cu soluționarea căreia a fost sesizată, nu sunt

supuse recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs,

definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac,

iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a fost menținută

măsura detenției preventive a inculpatului nu se încadrează în excepția

prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul nu poate

solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.

Or, a recunoaște unei încheieri o cale de atac

neprevăzută de lege pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză, respectiv

recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea

procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul în care a fost

reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul

urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea

legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a stabilit un

cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu

referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele art.

1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 129,

cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția

României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor

judiciare, cu determinarea competenței în raport cu instanțele inferioare sau

superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul

declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care, între altele, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus

menținerea detenției preventive a acestuia.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, completul

de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum în cauză secția penală a Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță, ci în calea de atac a

recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile textului menționat,

așa încât completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanța firească de

recurs.

Or, dispozițiile privind competența au caracter

imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau căi de atac,

cu nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin.

(2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost învestit completul

de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este inadmisibil, atât

potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

Ca atare, excepția de inadmisibilitate pusă în

discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul

P.C. împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, la data de 21 iulie 2005, în dosarul nr. 5100/2005.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-inculpat menționat va fi obligat, conform dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul

P.C. împotriva încheierii din 21 iulie 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5100/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 200 lei (2.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,

din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit

pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.