ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5739/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 22

aprilie 2004, reclamanta SC R.P. SRL Constanța a solicitat, în contradictoriu

cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare

a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța:

- anularea deciziei nr. 84 din 31

martie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală;

- anularea parțială a

proceselor-verbale încheiate de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța, la 25 august 2003, 20 noiembrie 2003 și 4 martie 2004, prin care a

fost obligată la plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor, precum și

a dobânzilor și penalităților aferente;

- obligarea Direcției Generale a

Finanțelor Publice Constanța. la restituirea sumelor reținute în baza

proceselor-verbale menționate mai sus. și anume: 29.051.326.612 lei impozit

venit, 779.815.070 lei dobânzi de întârziere și 259.808.817 lei penalități de

întârziere;

- obligarea ambelor pârâte la plata

cheltuielilor de judecată.

În esență, reclamanta a susținut că,

în mod greșit s-a reținut de către pârâte, prin actele de control contestate,

că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 24/2001.

fiind obligată la plata impozitului pe venit, atâta vreme. cât, în perioada

controlată, societatea nu a avut nici un fel de activitate și, pe cale de

consecință, nu a realizat venituri.

Curtea de Apel Constanța, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 124/CA din 27 mai 2004, a

admis acțiunea, a anulat decizia contestată și, parțial, procesele-verbale

atacate și a obligat pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța,

să restituie reclamantei, sumele solicitate de aceasta prin acțiune.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în condițiile în care societatea reclamantă, după înființarea

ei, nu a produs bunuri materiale, nu a avut salariați și nici nu a realizat

vreun venit, este un nonsens încadrarea ei în dispozițiile art. 1 alin. (1)

lit. a) - c) din O.G. nr. 24/2001.

De asemenea, s-a considerat că nu se

poate reține nici interpretarea dată dispozițiilor legale prin circulara nr.

262800 din 12 aprilie 2002, a Direcției Generale de Politici Fiscale din

Ministerul Finanțelor Publice, invocată de pârâte în apărările lor, aceasta

fiind în totală neconcordanță cu textul dispozițiilor legale și reprezentând în

fapt o adăugare la lege.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală, criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și invocând greșita aplicarea a dispozițiilor O.G. nr. 24/2001.

S-a susținut în motivele de recurs

că la sfârșitul anului 2000, intimata-reclamantă întrunea cumulativ condițiile

prevăzute în art. 1 alin. (1) din ordonanță, în sensul că avea ca obiect de

activitate fabricarea maselor plastice, un număr de până la 9 angajați, un

venit realizat de până la 100.000 Euro și capital integral privat.

S-a mai susținut că legea nu

condiționează încadrarea unei societăți în categoria microîntreprinderilor, de

existența unei activități sau de angajare efectiv a vreunui salariat și nici de

încasarea unei sume cu titlu de venit, fiind aplicabile dispozițiile legii și

în situația când aceste trei criterii sunt la cota 0.

Recursul este nefondat.

Prin O.G. nr. 24/2004, intrată în

vigoare la 1 septembrie 2004 s-a stabilit regimul de impozitare a

microîntreprinderilor și, de asemenea, condițiile pe care o societate trebuie

să le îndeplinească la 31 decembrie a anului precedent, pentru a fi încadrată

în această categorie, implicit pentru a fi impozitată.

Astfel, în art. 1 alin. (1) din

ordonanță se prevăd următoarele criterii:

- sunt producătoare de bunuri

materiale, prestează servicii sau desfășoară activități de comerț;

- au până la 9 salariați;

- au realizat venituri reprezentând

echivalentul în lei până la 100.000 Euro;

- au capital integral privat.

Aplicând aceste criterii la situația

intimatei-reclamante, se constată că numai ultima condiție este îndeplinită,

privitor la celelalte constatându-se că societatea, la 31 decembrie 2002 nu

avea producție, nu avea angajați și nu realiza venituri; mai mult decât atât,

nu deținea puncte de lucru pentru producție și nici nu avea autorizație pentru

funcționarea unor asemenea structură.

Este evident că, așa cum corect a

reținut instanța de fond, recurenta face o nepermisă confuzie între condițiile

prevăzute generic de actul normativ pentru impozitarea unei microîntreprinderi

și îndeplinirea efectivă a acestora, pentru a se justifica aplicarea

impozitării.

Că legiuitorul a avut în vedere

această ultimă variantă o dovedesc alin. (4) și (5) ale art. 1 în care sunt

prevăzute expres modalitățile în care se face dovada numărului de salariați și

al nivelului veniturilor societății.

Față de aceste considerente, se

poate conchide că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legii, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.

Pe cale de consecință, constatând

că, potrivit art. 304 și 304

1

C. proc. civ., nu există motive de

casare sau modificare a hotărârii instanței de fond, Curtea respinge recursul

declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală,

reprezentată prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva

sentinței civile nr. 124/CA din 27 mai 2004, a Curții de Apel Constanța, secția

de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 noiembrie 2005.