ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 845/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 306 din 30

martie 2004, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de contestatoarea

B.M., în contradictoriu cu primarul municipiului Oradea, a anulat dispoziția de

respingere a notificării nr. 656 din 13 iunie 2003, emisă de primarul

municipiului Oradea și a dispus ca primarul să emită o nouă dispoziție pentru

restituirea în natură, în favoarea contestatoarei în calitate de moștenitoare a

defunctului G.I., a cotei de 3/16 părți din imobilul situat în Oradea, înscris

în C.F. Seleuș, cu nr. top 629/72.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că dreptul numitului G.I. asupra cotei de 3/16 din

imobilul care face obiectul procesului este intabulat în cartea funciară.

Imobilul este alcătuit din „loc de casă cu casă în Berărie, în suprafață de 719

mp”, iar cota de 3/16 a fost preluată de Statul Român în baza Decretului nr.

223/1974. În decizia nr. 291 din 4 iulie 1977 exista precizarea că

despăgubirile se vor plăti prin Circumscripția financiară a Comitetului Executiv

al Consiliului popular al municipiului Oradea, iar la data de 20 august 1977

s-a întocmit proces-verbal de predare-primire.

Reține instanța de fond, că pentru

diferența de 13/16 din imobil este înscris în cartea funciară dreptul de

proprietate în favoarea contestatoarei, sub B.9 și B.14, cu titlu de cumpărare

și moștenire și că G.I. a fost declarat mort prin sentința civilă nr.

379/C/2003 a Tribunalului Bihor, fiind stabilită ca dată a morții, data de 31

decembrie 1977.

Pentru cota de 3/16 din imobil,

contestatoarea a formulat notificarea înregistrată la nr. 621/N/2001, în

calitate de moștenitoare a fostului proprietar tabular, însă, prin dispoziția

nr. 656 din 13 iunie 2003, primarul municipiului Oradea a respins notificarea,

cu motivarea că, în sensul prevederilor din capitolul 2 pct. 1.4. lit. B) din

Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001, preluarea nu a fost

abuzivă, pentru că proprietarul a fost îndestulat rezonabil și a avut vocația

de a fi îndestulat dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de

a părăsi țara.

Se mai reține, că sunt aplicabile

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 care enumeră preluările abuzive în

mod exemplificativ și nu limitativ, iar preluarea imobilului în temeiul

Decretului nr. 223/1974 este abuzivă, pentru că nu a existat acordul de voință

al fostului proprietar, „care nu avea posibilitatea de a alege altfel decât s-a

stipulat în actul de preluare”, iar despăgubirile acordate erau modice.

De altfel, primirea de despăgubiri

nu exclude restituirea în natură a bunului. Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, „nu pot modifica dispozițiile legii, ci doar o explicitează

în vederea aplicării ei”, iar în cauză nu s-a făcut dovada achitării

despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 291 din 4 iulie 1977.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia

civilă nr. 877/A din 9 septembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat

de pârâtul primarul municipiului Oradea împotriva acestei sentințe, instanța de

apel reținând că preluarea a fost abuzivă, pentru că fostul proprietar nu a

avut posibilitatea de opțiune, așa cum susține apelantul. Față de prevederile

Decretului nr. 223/1974, în ipoteza înstrăinării imobilului anterior datei când

a fost preluat de stat înstrăinarea era consecința unei constrângeri și nu

rodul manifestării libere de voință.

Se mai reține, că reclamanta este

îndreptățită la restituirea cotei de 3/16 din imobil, pentru că nu s-a făcut

dovada achitării despăgubirilor, iar caracterul abuziv al preluării există

chiar și în ipoteza plății despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul, primarul municipiului Oradea, care, invocând prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., arată că în mod greșit prin hotărârea atacată s-a

reținut că preluarea bunului a fost abuzivă.

Arată recurentul că, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 498/2003, „incidența preluării

abuzive nu se prezumă, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea obligată

prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă

ca încadrându-se în prevederile legii”.

De aceea, în cazul imobilelor

preluate în baza Decretului nr. 223/1974, trebuie făcută distincția după cum

bunul a trecut în proprietatea statului fără plată sau ca urmare a cererii de

plecare definitivă din țară, pentru că în a doua ipoteză „proprietarul a fost

îndestulat rezonabil prin prețul primit sau putea înstrăina imobilul înainte de

a se formaliza intenția de a părăsi țara”.

Contravaloarea bunului se stabilea,

potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, iar trecerea lui în

proprietatea statului realizându-se prin înstrăinare, nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Mai arată recurentul, că în art. 2

alin. (1) lit. g) și art. 12 din Legea nr. 10/2001, sunt folosite noțiunile

preluare și despăgubire, pe când Decretul nr. 223/1974, folosea termenii

înstrăinare și contravaloare, iar înstrăinarea nu echivalează cu preluarea

abuzivă, după cum nici contravaloarea imobilului înstrăinat nu echivalează cu

despăgubirea.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente.

Susținerile recurentului fac

posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă prevederile acestui

text nu sunt incidente în cauză.

Potrivit actelor depuse la dosar, la

data de 4 iulie 1977 s-a dispus trecerea în proprietatea statului, conform

prevederilor Decretului nr. 223/1974, a cotei de 3/16 din imobilul situat în

Oradea, înscris în C.F. Seleuș, sub nr. top 629/72, care face obiectul cererii

reclamantei.

Preluarea s-a făcut în baza deciziei

nr. 291 din 4 iulie 1977, emisă de Consiliul popular al județului Bihor, prin

care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în

Oradea, str. V., precum și a cotei de 1/8 din imobilul situat în str. P. (toate

imobilele aparținând numiților G.I. și G.J.), iar despăgubirea în valoare de

17.896,78 lei a fost stabilită pentru toate imobilele preluate prin această

decizie.

Prin dispoziția contestată s-a

respins notificarea formulată de reclamantă, cu precizarea că se are în vedere

referatul comisiei interne, prin care se propune respingerea cererii de

restituire, în raport cu pct. 1.4. lit. B) din Normele metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care pentru

situația formulării cererii de plecare definitivă din țară, prevede că

preluarea nu a fost abuzivă, pentru faptul primirii de către proprietar a

prețului pe locuința înstrăinată statului sau pentru că acesta avea vocația de

a fi îndestulat rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea

intenției de a părăsi definitiv țara.

Regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este însă

reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare al legii este

stabilit de art. 2 care enumera situațiile ce reprezintă preluări cu caracter

abuziv, fără să facă distincție între modurile de preluare, cu sau fără titlu

valabil.

De aceea, corect prin hotărârea

atacată s-a păstrat sentința apelată, prin care dreptul reclamantei a fost

stabilit în raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 și nu cu cele

invocate de pârât, deoarece reglementarea de la pct. 1.4 lit. B) din Normele

metodologice, care stabilește caracterul neabuziv al preluării, contravine

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit Constituției României,

hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar,

conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative

date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor care le

ordonă.

Preluarea imobilului care face

obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea

termenul înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza

printr-un act care să exprime voința proprietarului de a înstrăina imobilul.

Potrivit art. 2 alin. (2) din

decret, persoanele care făceau cerere de plecare definitivă din țară erau

obligate să înstrăineze construcția (terenul trecea în proprietatea statului

fără plata vreunei despăgubiri), iar înstrăinarea se putea face numai către

stat.

Se realiza astfel o vânzare forțată

către stat, iar preluarea imobilului se făcea printr-o decizie de trecere în

proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri al cărei cuantum era stabilit

în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Proprietarul nu putea înstrăina

imobilul altei persoane, cu scopul de a obține un preț corespunzător, pentru

că, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, dacă înstrăinarea construcției

se făcea în alt mod decât cel stabilit de art. 2 din decret, în scopul eludării

prevederilor decretului, actul de înstrăinare era nul de drept.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârât va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul primarul municipiului Oradea împotriva deciziei civile nr. 877 din 9

septembrie 2004 a Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2006.