ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 845/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 306 din 30 martie 2004, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de contestatoarea B.M., în contradictoriu cu primarul municipiului Oradea, a anulat dispoziția de respingere a notificării nr. 656 din 13 iunie 2003, emisă de primarul municipiului Oradea și a dispus ca primarul să emită o nouă dispoziție pentru restituirea în natură, în favoarea contestatoarei în calitate de moștenitoare a defunctului G.I., a cotei de 3/16 părți din imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. Seleuș, cu nr. top 629/72. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că dreptul numitului G.I.

asupra cotei de 3/16 din imobilul care face obiectul procesului este intabulat în cartea funciară. Imobilul este alcătuit din „loc de casă cu casă în Berărie, în suprafață de 719 mp”, iar cota de 3/16 a fost preluată de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974. În decizia nr. 291 din 4 iulie 1977 exista precizarea că despăgubirile se vor plăti prin Circumscripția financiară a Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului Oradea, iar la data de 20 august 1977 s-a întocmit proces-verbal de predare-primire. Reține instanța de fond, că pentru diferența de 13/16 din imobil este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate în favoarea contestatoarei, sub B.9 și B.14, cu titlu de cumpărare și moștenire și că G.I.

a fost declarat mort prin sentința civilă nr. 379/C/2003 a Tribunalului Bihor, fiind stabilită ca dată a morții, data de 31 decembrie 1977. Pentru cota de 3/16 din imobil, contestatoarea a formulat notificarea înregistrată la nr. 621/N/2001, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar tabular, însă, prin dispoziția nr. 656 din 13 iunie 2003, primarul municipiului Oradea a respins notificarea, cu motivarea că, în sensul prevederilor din capitolul 2 pct. 1.4. lit. B) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001, preluarea nu a fost abuzivă, pentru că proprietarul a fost îndestulat rezonabil și a avut vocația de a fi îndestulat dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi țara.

Se mai reține, că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 care enumeră preluările abuzive în mod exemplificativ și nu limitativ, iar preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este abuzivă, pentru că nu a existat acordul de voință al fostului proprietar, „care nu avea posibilitatea de a alege altfel decât s-a stipulat în actul de preluare”, iar despăgubirile acordate erau modice. De altfel, primirea de despăgubiri nu exclude restituirea în natură a bunului.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „nu pot modifica dispozițiile legii, ci doar o explicitează în vederea aplicării ei”, iar în cauză nu s-a făcut dovada achitării despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 291 din 4 iulie 1977. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 877/A din 9 septembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul primarul municipiului Oradea împotriva acestei sentințe, instanța de apel reținând că preluarea a fost abuzivă, pentru că fostul proprietar nu a avut posibilitatea de opțiune, așa cum susține apelantul. Față de prevederile Decretului nr. 223/1974, în ipoteza înstrăinării imobilului anterior datei când a fost preluat de stat înstrăinarea era consecința unei constrângeri și nu rodul manifestării libere de voință.

Se mai reține, că reclamanta este îndreptățită la restituirea cotei de 3/16 din imobil, pentru că nu s-a făcut dovada achitării despăgubirilor, iar caracterul abuziv al preluării există chiar și în ipoteza plății despăgubirilor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, primarul municipiului Oradea, care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că în mod greșit prin hotărârea atacată s-a reținut că preluarea bunului a fost abuzivă. Arată recurentul că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 498/2003, „incidența preluării abuzive nu se prezumă, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii”.

De aceea, în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974, trebuie făcută distincția după cum bunul a trecut în proprietatea statului fără plată sau ca urmare a cererii de plecare definitivă din țară, pentru că în a doua ipoteză „proprietarul a fost îndestulat rezonabil prin prețul primit sau putea înstrăina imobilul înainte de a se formaliza intenția de a părăsi țara”. Contravaloarea bunului se stabilea, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, iar trecerea lui în proprietatea statului realizându-se prin înstrăinare, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. Mai arată recurentul, că în art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 12 din Legea nr. 10/2001, sunt folosite noțiunile preluare și despăgubire, pe când Decretul nr. 223/1974, folosea termenii înstrăinare și contravaloare, iar înstrăinarea nu echivalează cu preluarea abuzivă, după cum nici contravaloarea imobilului înstrăinat nu echivalează cu despăgubirea.

Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente. Susținerile recurentului fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă prevederile acestui text nu sunt incidente în cauză. Potrivit actelor depuse la dosar, la data de 4 iulie 1977 s-a dispus trecerea în proprietatea statului, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974, a cotei de 3/16 din imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. Seleuș, sub nr. top 629/72, care face obiectul cererii reclamantei. Preluarea s-a făcut în baza deciziei nr. 291 din 4 iulie 1977, emisă de Consiliul popular al județului Bihor, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Oradea, str. V., precum și a cotei de 1/8 din imobilul situat în str. P. (toate imobilele aparținând numiților G.I.

și G.J.), iar despăgubirea în valoare de 17.896,78 lei a fost stabilită pentru toate imobilele preluate prin această decizie. Prin dispoziția contestată s-a respins notificarea formulată de reclamantă, cu precizarea că se are în vedere referatul comisiei interne, prin care se propune respingerea cererii de restituire, în raport cu pct. 1.4. lit. B) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care pentru situația formulării cererii de plecare definitivă din țară, prevede că preluarea nu a fost abuzivă, pentru faptul primirii de către proprietar a prețului pe locuința înstrăinată statului sau pentru că acesta avea vocația de a fi îndestulat rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este însă reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare al legii este stabilit de art. 2 care enumera situațiile ce reprezintă preluări cu caracter abuziv, fără să facă distincție între modurile de preluare, cu sau fără titlu valabil. De aceea, corect prin hotărârea atacată s-a păstrat sentința apelată, prin care dreptul reclamantei a fost stabilit în raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 și nu cu cele invocate de pârât, deoarece reglementarea de la pct. 1.4 lit. B) din Normele metodologice, care stabilește caracterul neabuziv al preluării, contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit Constituției României, hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Preluarea imobilului care face obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea termenul înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voința proprietarului de a înstrăina imobilul. Potrivit art. 2 alin. (2) din decret, persoanele care făceau cerere de plecare definitivă din țară erau obligate să înstrăineze construcția (terenul trecea în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri), iar înstrăinarea se putea face numai către stat.

Se realiza astfel o vânzare forțată către stat, iar preluarea imobilului se făcea printr-o decizie de trecere în proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri al cărei cuantum era stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Proprietarul nu putea înstrăina imobilul altei persoane, cu scopul de a obține un preț corespunzător, pentru că, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, dacă înstrăinarea construcției se făcea în alt mod decât cel stabilit de art. 2 din decret, în scopul eludării prevederilor decretului, actul de înstrăinare era nul de drept. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul primarul municipiului Oradea împotriva deciziei civile nr. 877 din 9 septembrie 2004 a Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2006.