ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5633/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

2035/C/2004 pe rolul Tribunalului Bihor, secția civilă, a solicitat anularea

dispoziției nr. 529/2003 de respingere a notificării nr. 536/2001, emisă de

Primarul Municipiului Oradea în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în

natură a cotei de ¾ părți din imobilul situat în Oradea, județ Bihor,

cotă parte trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974

fără plata de despăgubiri sau, în subsidiar trimiterea notificării către Prefectura

județului Bihor pentru soluționarea cererii de despăgubiri bănești potrivit

art. 36 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

978/P din 6 decembrie 2004, admițând plângerea, a dispus Comisiei pentru

aplicarea Legii 10/2001 trimiterea notificării la Prefectura Bihor în vederea

acordării de despăgubiri bănești pentru cota de ¾ din imobilul

menționat.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondate a apelurilor formulate de reclamant și de Primarul

Municipiului Oradea, potrivit deciziei civile nr. 213 din 17 martie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, în dosarul nr.

893/2005.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele au reținut că partea din imobil proprietatea reclamantului

(¾) a fost preluată de stat ca urmare a plecării definitive a acestuia

din țară, în baza Decretului nr. 223/1974, cealaltă cotă (¼) rămânând în

proprietatea mamei reclamantului.

Mențiunea din notificare cu privire

la solicitarea a 1/3 din imobil a fost explicată ca fiind eroare de

dactilografiere, întrucât tot restul actelor se referă la cota de ¾.

Reclamantul nu a fost înștiințat și

nici citat la vreun organ competent din România în vederea reglementării

situației juridice a imobilului, nu i s-a comunicat decizia de trecere în

proprietatea statului și în cauză nu s-a făcut dovada plății de despăgubiri

către fostul proprietar.

În prezent, apartamentul nr. 1 care

a format proprietatea reclamantului (imobilul a fost dezmembrat în anul 1979 în

apartamentul nr.1 și apartamentul nr. 2, proprietatea mamei reclamantului) este

intabulat pe numele soților K.G. și K.I., cu titlu de cumpărare în baza Legii

nr. 112/1995, nefiind restituibil în natură, conform art. 18 lit. d), din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs Primarul Municipiului Oradea și reclamantul A.P.I.

Recurentul pârât și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

arătat următoarele:

- Imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 223/1974 cu acordarea de despăgubiri iar faptul

că reclamantul și-a ridicat efectiv acești bani nu poate fi invocat de acesta

pentru a se eluda prevederile imperative ale unei legi speciale. Potrivit pct.

1.4. lit. B) din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

în cazul în care fostul proprietar a înstrăinat locuința sa către stat, fiind

despăgubit, se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, iar soluționarea

administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi

respingerea motivată a cererii.

- Reclamantul susține că i se cuvine

cota de ¾ părți din imobil deși din notificare rezultă că a solicitat

restituirea cotei de 1/3 parte din imobil, pentru ca apoi să ceară instanței

restituirea cotei de ¾ din imobil, adică ceea ce nu a cerut prin

procedura specială.

Recursul nu este fondat.

Contrar afirmației recurentului

pârât, preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974 constituie un mod

de preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, independent de

faptul că proprietarul deposedat a primit sau nu despăgubiri, exceptate fiind

doar persoanele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Dacă legiuitorul a prevăzut în art.

2 lit. g) din actul normativ analizat că sunt considerate ca preluate abuziv

chiar și imobilele „preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit

la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1989”, cu atât mai mult fac parte din

categoria imobilelor preluate abuziv cele preluate fără titlu valabil.

Analizând dispozițiile Decretului

nr. 223/1974 în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, se constată că actul

normativ venea în contradicție cu legea fundamentală în vigoare la data

adoptării lui, Constituția din 1965 ocrotind dreptul de proprietate personală

(art. 36) și prevăzând în art. 12 că imobilele pot fi expropriate numai pentru

lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.

Decretul nr. 223/1974, care

condiționa exercitarea dreptului oricărei persoane de a circula în mod liber și

de a-și alege reședința în interiorul granițelor altui stat, drepturi

consacrate prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, de renunțare la

dreptul de proprietate imobiliară, avea semnificația juridică a unei măsuri de

sancționare și/sau de confiscare și nu a unui act de expropriere „pentru

lucrări de interes obștesc”.

În prezenta cauză, reclamantul a

fost „sancționat” pentru faptul că a ales să-și stabilească domiciliul în altă

țară, prin preluarea de către stat (fără consimțământul său) a proprietății lui

imobiliare, potrivit deciziei nr. 676 din 13 noiembrie 1978, în a cărei anexă

(fila 44 verso din dosarul tribunalului) se prevedea că trecerea în

proprietatea statului se face „fără plată, urmând ca dreptul la despăgubiri să

se stabilească după constatarea că foștii proprietari nu au părăsit în mod

fraudulos țara”.

Faptul că la peste doi ani de la

preluare prin decizia nr. 26/1981, s-a recunoscut dreptul reclamantului la

despăgubiri, evaluate în anul 1982 la suma de 18.278 lei este irelevant, în

condițiile în care instanțele anterioare au stabilit, iar recurentul pârât nu

contestă, împrejurarea că despăgubirile nu au fost plătite și că reclamantul nu

a fost încunoștiințat că ar fi avut posibilitatea practică de a încasa această

sumă.

În contextul în care preluarea s-a

făcut fără plata de despăgubiri, fără consimțământul proprietarului și fără ca

această măsură să răspundă interesului general, nu sunt incidente nici

prevederile pct. 1.4. lit. B) Cap. 2 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, soluția adoptată de instanțele anterioare fiind

rezultatul interpretării și aplicării corecte a acestei legi.

Cea de-a doua critică nu se

încadrează în cazul de modificare invocat, ci privește o chestiune de fapt,

respectiv aprecierea instanțelor anterioare că indicarea în cuprinsul

notificării adresate primăriei a cotei de 1/3 din imobil, în loc de cota de

¾ preluată de stat, este rezultatul unei erori materiale (greșeală de

dactilografie), apreciere care nu poate face obiectul analizei instanței de control

judiciar după abrogarea pct. 11 prevăzut în mai vechea reglementare a art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Motivele de recurs formulate de

recurentul reclamant A.P.I. vizează exclusiv soluția de respingere a cererii de

restituire în natură a apartamentului solicitat.

Este adevărat că, de principiu, art.

7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „De regulă, imobilele preluate

abuziv se restituie în natură”.

Însă, de la această regulă,

legiuitorul a instituit și câteva excepții, cea incidentă în cauză fiind

prevăzută de art. 18 lit. d) din actul normativ.

Cum, apartamentul nr. 1 a fost

înstrăinat foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

iar reclamantul nu a formulat acțiune în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare în termenul prescris de art. 50 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, restituirea în

natură nu este posibilă, reclamantul fiind îndreptățit doar la măsuri

reparatorii în echivalent.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează să respingă

ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul A.P.I. și de pârâtul Primarul Municipiului Oradea

împotriva deciziei nr. 213 din 17 martie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2006.