ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1512/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 187 din 20

decembrie 2005 (dosar nr. 3905/2005), Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și familie penale, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel București a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei

instanțe, la data de 8 decembrie 2005, contestatorul M.N. a formulat

contestație în anulare împotriva încheierii din 25 noiembrie 2005 dată în

dosarul nr. 3584/2005 al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În motivarea cererii sale,

contestatorul a arătat că a fost lipsit de dreptul de a formula recurs

împotriva încheierii menționate.

S-a mai reținut că, din referatul

întocmit în cauză, reiese că dosarul nr. 3584/2005, având ca obiect art. 205 C.

pen., a fost soluționat prin sentința penală nr. 173 din 29 noiembrie 2005, iar

în raport de temeiul cererii, respectiv, dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. a),

b), c) și d) C. proc. pen., s-a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție

este competentă material să soluționeze cauza, conform dispozițiilor art. 389 alin.

(1) C. proc. pen.

Examinând contestația în anulare în

raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 386 C.

proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) – i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

În speță, curtea de apel, într-o

motivare incoerentă, a declinat competența de soluționare a cererii de

contestație în anulare, fără a examina obiectul cererii în raport de

precizările făcute de petent, în sensul că a înțeles să critice încheierea

deoarece i s-a încălcat dreptul la recurs. Față de aceste precizări, curtea de

apel a considerat în mod greșit că cererea formulată de petent este o

contestație în anulare și a trimis-o Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără

a verifica dacă sentința criticată a fost recurată și dacă Înalta Curte a

pronunțat o hotărâre ca instanță de recurs. De altfel, este greu de presupus

că, la data formulării cererii, 2 noiembrie 2005, ar fi putut să se fi

soluționat deja un recurs împotriva sentinței din 29 noiembrie 2005, astfel ca

cererea să poată fi considerată ca o contestație în anulare împotriva hotărârii

pronunțate în recurs. În această idee, se impune a se menționa că recursul

declarat de petent împotriva sentinței penale nr. 173 din 29 noiembrie 2005 a

fost respins, ca inadmisibil, prin decizia penală nr. 1082 din 20 februarie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că o contestație în anulare

împotriva acestei decizii, chiar greșit îndreptată, nu putea fi formulată decât

ulterior acestei date.

Nu în ultimul rând, se impune a se

constata că, deși curtea de apel a pus în discuție excepția necompetenței

materiale în raport de dispozițiile art. 389 alin. (1) C. proc. pen. și și-a

declinat competența invocând drept temei acest articol de lege, în dispozitiv,

motivarea este contradictorie deoarece face trimitere la art. 29 pct. 2 lit. a)

C. proc. pen., ce se referă la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de

curțile de apel; în ceea ce privește obiectul cererii, în practicaua sentinței

se face referire la o contestație la executare. Pe de altă parte, este

discutabilă legalitatea sesizării având în vedere faptul că în practicaua

sentinței nr. 187 din 20 decembrie 2005 figurează ca judecător al cauzei N.D. iar

hotărârea este semnată de judecător F.M.V.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte va dispune declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea

Curții de Apel București, urmând ca aceasta să califice corect obiectul

cererii, în raport de cele precizate în scris și oral de petent și apoi să

pronunțe o soluție corespunzătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a

contestației în anulare formulată de contestatorul M.N. sentinței penale nr. 173

din 29 noiembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și familie penale, în dosarul nr. 3584/2005 și

trimite dosarul la Curtea de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

martie 2006.