ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1512/2006

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 187 din 20 decembrie 2005 (dosar nr. 3905/2005), Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie penale, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 8 decembrie 2005, contestatorul M.N. a formulat contestație în anulare împotriva încheierii din 25 noiembrie 2005 dată în dosarul nr. 3584/2005 al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că a fost lipsit de dreptul de a formula recurs împotriva încheierii menționate. S-a mai reținut că, din referatul întocmit în cauză, reiese că dosarul nr. 3584/2005, având ca obiect art. 205 C. pen., a fost soluționat prin sentința penală nr. 173 din 29 noiembrie 2005, iar în raport de temeiul cererii, respectiv, dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen., s-a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă material să soluționeze cauza, conform dispozițiilor art. 389 alin. (1) C. proc. pen. Examinând contestația în anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) – i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

În speță, curtea de apel, într-o motivare incoerentă, a declinat competența de soluționare a cererii de contestație în anulare, fără a examina obiectul cererii în raport de precizările făcute de petent, în sensul că a înțeles să critice încheierea deoarece i s-a încălcat dreptul la recurs. Față de aceste precizări, curtea de apel a considerat în mod greșit că cererea formulată de petent este o contestație în anulare și a trimis-o Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a verifica dacă sentința criticată a fost recurată și dacă Înalta Curte a pronunțat o hotărâre ca instanță de recurs. De altfel, este greu de presupus că, la data formulării cererii, 2 noiembrie 2005, ar fi putut să se fi soluționat deja un recurs împotriva sentinței din 29 noiembrie 2005, astfel ca cererea să poată fi considerată ca o contestație în anulare împotriva hotărârii pronunțate în recurs.

În această idee, se impune a se menționa că recursul declarat de petent împotriva sentinței penale nr. 173 din 29 noiembrie 2005 a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia penală nr. 1082 din 20 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că o contestație în anulare împotriva acestei decizii, chiar greșit îndreptată, nu putea fi formulată decât ulterior acestei date. Nu în ultimul rând, se impune a se constata că, deși curtea de apel a pus în discuție excepția necompetenței materiale în raport de dispozițiile art. 389 alin. (1) C. proc. pen. și și-a declinat competența invocând drept temei acest articol de lege, în dispozitiv, motivarea este contradictorie deoarece face trimitere la art. 29 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., ce se referă la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel; în ceea ce privește obiectul cererii, în practicaua sentinței se face referire la o contestație la executare. Pe de altă parte, este discutabilă legalitatea sesizării având în vedere faptul că în practicaua sentinței nr. 187 din 20 decembrie 2005 figurează ca judecător al cauzei N.D. iar hotărârea este semnată de judecător F.M.V. Față de aceste considerente, Înalta Curte va dispune declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, urmând ca aceasta să califice corect obiectul cererii, în raport de cele precizate în scris și oral de petent și apoi să pronunțe o soluție corespunzătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul M.N. sentinței penale nr. 173 din 29 noiembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie penale, în dosarul nr. 3584/2005 și trimite dosarul la Curtea de Apel București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 martie 2006.