SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31385/02 prezentate de Mehmet Zülfi TAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 15 iunie 2006 într-o cameră compusă din domni C.L. Rozakis, președinte, L. Loucaide, F. Tulkens, R. Türmen, E. Steiner, dnii D. Spielmann, S.E. Jebens, judecători, și dnii S. Quesada; grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 iulie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Mehmet Zülfi Tan, este un resortisant turc, născut în 1972 și rezident în Konya. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 27 ianuarie 2000, la ora 19:00, reclamantul a fost arestat la domiciliul său și arestat la sediul secției de combatere a terorismului aproape de conducerea securității Gaziantep. În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de un medic, care a concluzionat că nu există urme de lovituri. La 29 ianuarie 2000 a fost întocmit procesul-verbal de luare în custodie a reclamantului, în temeiul căruia a recunoscut că face parte din organizația în litigiu și că a participat la activități în cadrul acesteia. La 31 ianuarie 2000, reclamantul a fost trimis în fața procurorului districtual al Republicii Gaziantep. Cu această ocazie, a negat conținutul depoziției sale de custodie, care, potrivit acestuia, a fost colectat sub presiunile polițienești. În aceeași zi, reclamantul a fost sesizat în fața judecătorului-șef în apropierea tribunalului corecțional din Gaziantep, care dispunea plasarea sa în detenție provizorie. În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de un medic aproape de spitalul public din Gaziantep, care a întocmit un raport care a conchis că nu există urme de lovituri și violență. La 4 februarie 2000, reclamantul a fost examinat de un medic care a întocmit un raport medical conform căruia s-a constatat o sensibilitate la glezna dreaptă și la umărul stâng. La 10 martie 2000, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului d.v. Adana l-a acuzat pe reclamant, împreună cu alte șapte persoane, de apartenența la Hizbullah. El a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La o dată nespecificată, reclamantul l-a sesizat pe procurorul Republicii Gaziantep cu privire la o plângere pentru maltratare. La 10 aprilie 2000, procurorul Republicii Gaziantep a adoptat o decizie de nejudiciare. La 20 iunie 2000, în cursul procedurii în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a prezentat audierea, în calitate de martori, a proprietarului locuinței sale și a directorului școlii la care lucra. Această cerere a fost respinsă în aceeași zi. La 20 februarie 2001, în memoriul său în apărare, reclamantul a susținut că a fost supus unor abuzuri în timpul custodiei sale și că a depus sub presiune și presiuni polițienești. În aceeași zi, avocatul său a cerut ca declarația sa să fie retrasă din dosarul cauzei, în timp ce aceaceasta a fost obținută ca urmare a maltratării. La 20 martie 2001, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de a-l condamna pe Hizbullah la o pedeapsă de 12 ani și 6 luni de închisoare, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. Aceasta s-a bazat pe elementele de probă ale dosarului, inclusiv depozițiile în concordanță ale co-inculpaților, rapoartele medicale întocmite în timpul detenției, procesele-verbale de percheziție și de identificare, precum și documentele organizației în cauză. La 11 decembrie 2001, hotărând în lumina avizului procurorului general care nu a fost comunicat reclamantului, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 23 ianuarie 2002, textul hotărârii de Casație a fost depus la dosarul cauzei în fața grefei instanței de primă instanță. La 4 februarie 2002, reclamantul a sesizat procurorul general în apropierea Curții de Casație cu privire la o acțiune în rejudecare. La 20 martie 2002, procurorul general a respins această acțiune. La o dată nespecificată, reclamantul a formulat o acțiune împotriva deciziei de nejudiciare a plângerii sale privind abuzul de tratament. La 2 mai 2001, după acceptarea acestei acțiuni, a fost inițiată o nouă procedură în fața judecătorului care se află în apropierea tribunalului din Gaziantep împotriva polițiștilor din secțiunea de luptă împotriva terorismului. La 29 mai 2002, instanța de asediare a polițiștilor acuzați. În lipsa recursului, această decizie a devenit definitivă. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor interne, având în vedere modul în care administrația probelor, refuzul audierii anumitor martori, precum și lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul declară că a fost supus unor abuzuri în timpul arestării sale. Pe baza articolului 5 din convenție, reclamantul se plânge că nu a fost imediat informat cu privire la motivele arestării sale și nici nu a fost adus imediat în fața unui judecător. De asemenea, a declarat o încălcare a dreptului său de a păstra tăcerea, de a nu fi beneficiat de asistență juridică în timpul custodiei sale și de o acțiune habeas corpus pentru a asigura controlul legalității acesteia. În cele din urmă, invocând art. 13 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă în ceea ce privește acuzațiile sale de abuz. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanțelor naționale, având în vedere lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație, modul de administrare a probelor și refuzul audierii anumitor martori. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din convenție. Invocând art. 3 din convenție, reclamantul susține că a fost supus unor tratamente abuzive. Curtea constată că o procedură penală a fost pronunțată împotriva polițiștilor acuzați de rele tratamente. La sfârșitul acestei proceduri, instanța de judecată din Gaziantep a pronunțat sentința împotriva polițiștilor urmăriți. Or, la citirea înscrisurilor din dosar, rezultă că reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Invocând art. 5 din convenție, reclamantul se plânge că nu a fost imediat informat cu privire la motivele arestării sale și nici nu a fost deferit imediat după arestarea sa în fața unui judecător. Curtea constată că reținerea reclamantului a luat sfârșit la 31 ianuarie 2000 cu plasarea sa în arest provizoriu. Or, aceasta reamintește că, în absența unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe de la actul incriminat în cerere (a se vedea Sakćk și alte c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VII § 53). Prezenta cerere a fost introdusă la 9 iulie 2002. În consecință, aceste obiecții sunt întârziate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă în ceea ce privește acuzațiile sale de maltratare. Având în vedere concluziile sale în ceea ce privește hotărârea pronunțată în temeiul articolului 3, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului formulate în temeiul articolului 6 din convenție; Declară Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
31385/02
présentée par Mehmet Zülfi TAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 juin 2006 en une chambre composée de
:
MM.
C.L. Rozakis,
président,
M
me
M.
M
me
MM.
S.E. Jebens,
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juillet 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mehmet Zülfi Tan, est un ressortissant turc, né en 1972 et résidant à Konya.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 27 janvier 2000, à 19 heures, le requérant fut arrêté à son domicile et placé en garde à vue dans les locaux de la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté de Gaziantep. Il lui était reproché d’être membre du Hizbullah.
Le jour même, le requérant fut examiné par un médecin, lequel conclut à l’absence de traces de coups.
Le 29 janvier 2000 fut dressé le procès-verbal de garde à vue du requérant, aux termes duquel il reconnut appartenir à l’organisation litigieuse et avoir participé à des activités en son sein.
Le 31 janvier 2000, le requérant fut déféré devant le procureur de la République de Gaziantep. A cette occasion, il nia le contenu de sa déposition de garde à vue, recueillie selon lui sous les pressions policières.
Le même jour, le requérant fut déféré devant le juge assesseur près le tribunal correctionnel de Gaziantep, lequel ordonna son placement en détention provisoire.
Au cours de la même journée, le requérant fut examiné par un médecin près l’hôpital public de Gaziantep, lequel rédigea un rapport concluant à l’absence de traces de coups et violences.
Le 4 février 2000, le requérant fut examiné par un médecin qui établit un rapport médical aux termes duquel fut constatée une sensibilité à la cheville droite et à l’épaule gauche.
Le 10 mars 2000, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Adana inculpa le requérant, ainsi que sept autres personnes, pour appartenance au Hizbullah. Il requit sa condamnation en vertu de l’article
168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
A une date non précisée, le requérant saisit le procureur de la République de Gaziantep d’une plainte pour mauvais traitements.
Le 10 avril 2000, le procureur de la République de Gaziantep adopta une décision de non-lieu.
Le requérant forma opposition contre cette décision, laquelle fut rejetée par la cour d’assises de Kilis le 29 septembre 2000.
Le 20 juin 2000, au cours de la procédure devant la cour de sûreté de l’État, le requérant demanda l’audition, à titre de témoins, du propriétaire de son logement et du directeur de l’école où il travaillait. Cette demande fut rejetée le jour même.
Le 20 février 2001, dans son mémoire en défense, le requérant soutint avoir été soumis à des mauvais traitements au cours de sa garde à vue et avoir déposé sous la contrainte et les pressions policières. Le même jour, son avocat demanda à ce que sa déposition fût retirée du dossier de l’affaire, soutenant qu’elle avait été obtenue par suite de mauvais traitements.
Le 20 mars 2001, la cour de sûreté de l’État reconnut le requérant coupable d’appartenance au Hizbullah et le condamna en conséquence à une peine de douze ans et six mois d’emprisonnement, en vertu de l’article
168 §
2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n
o
3713.Elle se fonda pour ce faire sur les éléments de preuve du dossier, notamment les dépositions concordantes des coaccusés, les rapports médicaux établis au cours de la garde à vue, les procès-verbaux de perquisition et d’identification ainsi que des documents de l’organisation en cause.
Le 11 décembre 2001, statuant à la lumière de l’avis du procureur général qui n’a pas été communiqué au requérant, la Cour de cassation confirma cet arrêt.
Le 23 janvier 2002, le texte de l’arrêt de cassation fut versé au dossier de l’affaire devant le greffe de la juridiction de première instance.
Le 4 février 2002, le requérant saisit le procureur général près la Cour de cassation d’un recours en révision.
Le 20 mars 2002, le procureur général rejeta ce recours.
A une date non précisée, le requérant forma un recours contre la décision de non-lieu à poursuivre concernant sa plainte pour mauvais traitements.
Le 2 mai 2001, après acceptation de ce recours, une nouvelle procédure fut ouverte devant le juge assesseur près la cour d’assises de Gaziantep contre les policiers relevant de la section de lutte contre le terrorisme.
Le 29 mai 2002, la cour d’assises prononça l’acquittement des policiers poursuivis.
Faute de pourvoi, cette décision devint définitive.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure devant les juridictions internes, eu égard au mode d’administration des preuves, au refus d’audition de certains témoins ainsi qu’à l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
2.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue avoir subi des mauvais traitements au cours de sa garde à vue.
3.
Se fondant sur l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été aussitôt informé des motifs de son arrestation ni traduit aussitôt devant un juge. Il allègue en outre une atteinte à son droit de garder le silence, ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue ni disposer d’un recours
habeas corpus
pour en faire contrôler la légalité.
4.
Enfin, invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant soutient ne pas avoir bénéficié de voies de recours effectives quant à ses allégations de mauvais traitements.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant les juridictions nationales eu égard à l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation, au mode d’administration des preuves et au refus d’audition de certains témoins.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54 § 2 b) de la Convention.
2.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient avoir subi des mauvais traitements.
La Cour constate qu’une procédure pénale a été diligentée contre les policiers accusés de mauvais traitements. Au terme de cette procédure, la cour d’assises de Gaziantep a prononcé l’acquittement des policiers poursuivis. Or, à la lecture des pièces du dossier, il résulte que le requérant n’a pas formé de pourvoi en cassation contre cette décision.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été aussitôt informé des motifs de son arrestation ni déféré aussitôt après son arrestation devant un juge. Il allègue également de pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat au cours de sa garde à vue ni disposer d’une voie de recours pour en faire contrôler la légalité.
La Cour observe que la garde à vue du requérant a pris fin le 31
janvier
2000 avec son placement en détention provisoire. Or, elle rappelle qu’en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir
Sakık et autres c. Turquie
, arrêt du 26
novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VII, § 53). La présente requête a été introduite le 9 juillet 2002.
Il s’ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant soutient ne pas avoir bénéficié d’une voie de recours efficace quant à ses allégations de mauvais traitements.
Eu égard à ses conclusions quant au grief tiré de l’article 3, la Cour estime que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 6 de la Convention ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président