TUDOR (N° 2) c. ROUMANIE

TUDOR (N° 2) c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 692/04 prezentate de Corneliu Vadim TUDOR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 15 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și judecători ai dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 noiembrie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Corneliu Vadim Tudor, este un resortisant român, născut în 1949 și rezident la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentul este redactorul-șef al Consiliului de opoziție din România-mare. A fost, la momentul potrivit, senator ales pe lista Partidului România-Marea, partidul de opoziție și al cărui președinte a fost. La 17 aprilie 1998, în cadrul unei conferințe de presă a PRM, și apoi la 1 mai 1998, într-un articol publicat în România-mare, intitulat "Avem dovezile" : [G.D.] (Cain) și-a predat fratele Securității [serviciul de informații înainte de 1989], iar în 1958 acesta a fost executat Toată lumea știe că ești un ticălos complexat, poate și din cauza păcatului inițial de a-l turna pe fratele tău la Securitate în anii '50, care a fost arestat mai târziu în munți și executat (cel puțin asta au spus locuitorii departamentului Sibiu) Toatã lumea artie ca esti un om rãu si complexat, poate si datorita pãcatului orininar de a-ti fi turnat securitatea fratele, printii anii Nu-ți cerem simpatia, pentru că ne dezgustă simpatia unui torționar care a lansat lacrimogene asupra muncitorilor și i-a alungat pe insurgenții de culoare pentru a înăbuși într-o baie de sânge revolta deținuților din Jilava. Tot ce ți s-a cerut, dacă ți-a mai rămas un pic de creier și de bun simț, este să răspunzi public (...) [ Nu cerem sã nu simpatizaþi fiindã nu este silã de simpatia unui torþionar care a tras cu gaz lacrimogene in muncitori șii a asmuțit luptători purtând cagule negre, pentru a inăbuși in sânge revolta deținuților de la Jilava. Tot ce-ți cerem noi, dacã mai ai buzeo farãmã de creier și bumã de rușinã, este sespunzi public (...)] Printr-o decizie din 23 martie 1999, Senatul a ridicat imunitatea parlamentară a reclamantului. La 23 aprilie 1998, victima a depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru insultă și calomnie, infracțiuni prevăzute la articolele 205 și 206 din Codul Penal. La 30 iunie 1999, Parchet lângă Curtea Supremă de Justiție l-a trimis pe reclamant în judecată la secțiunea penală a Curții Supreme de Justiție, care și-a dat hotărârea la decembrie 2001. Curtea Supremă a constatat că afirmațiile făcute de reclamant în cadrul conferinței de presă, precum și în articolul publicat în Cu toate acestea, Comisia a reținut că aceste afirmații fuseseră formulate în cadrul unei campanii de denigrare a G.D., inițiată de PNTCD pentru a scăpa de acesta. purtătorul de cuvânt al PNTCD Sibiu, astfel cum a fost constatat printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din Sibiu din 16 aprilie 1999. În al doilea rând, Curtea Supremă a constatat că părțile la această ultimă procedură au încheiat o soluționare amiabilă și că, în speță, concilierea a eșuat în fața ei din motive formale și nu pentru că părțile nu ar fi avut voința de a încheia un acord amiabil. Din aceste motive, Curtea Supremă a considerat că faptele nu erau suficient de grave pentru a constitui o încălcare și, în temeiul articolelor 18 și 91 din Codul penal, l-a relaxat pe solicitant, impunându-i în același timp o amendă administrativă de 10 000 000 de lei românești (ROL). Cu toate acestea, Curtea Supremă a amintit că, deși a preluat afirmațiile injurioase și calomniatoare ale altor persoane, chiar și pe un ton dubitativ, recurentul avea întotdeauna obligația de a verifica veridicitatea declarațiilor, ceea ce nu a făcut. Prin urmare, ea a considerat că Recurentul nu a respectat limitele libertății de exprimare stabilite de Constituție și de art. 10 alineatul (2) din convenție și, în ceea ce privește partea civilă a cauzei, l-a condamnat să plătească victimei 500 000 000 000 ROL pentru prejudicii morale. Părțile și procurorul au atacat această hotărâre. Curtea Supremă, într-o formare de judecată de nouă judecători, și-a dat hotărârea definitivă în iunie 2003. Ea a amintit că expresiile constituente ale lacuiului de culpă, fie în special mai mult decât un ticălos complexat . . ( . . . . . . . . . poliția privatizată de tine (poliția privatizată de matale) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ), au fost specifice reclamantului și nu au fost preluate din campania de denigrare împotriva G.D. În ceea ce privește aspectul de la În al doilea rând, Comisia a constatat că acesta din urmă nu a verificat veridicitatea imputărilor înainte de a le face publice și, prin urmare, faptul că a exprimat îndoieli nu a eliminat nici Curtea Supremă concluzionează că reclamantul și-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare într-un mod care nu corespunde cerințelor Constituției române, ale Rezoluției 1003 din 1 iunie 1993 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei și nici ale articolului 2 din convenție. În al doilea rând, Curtea Supremă a constatat că faptul că părțile și-au exprimat dorința de a ajunge la un acord nu a afectat gravitatea faptelor săvârșite și a constatat că art. 18 din Codul penal nu era aplicabil în speță, întrucât reclamantul nu putea fi revocat. Cu toate acestea, Curtea Supremă a constatat prescripția specială pentru răspunderea sa penală în ceea ce privește cuiul (adică mai mult de patru) în termen de șase luni de la 17 aprilie 1998, data conferinței de presă a PRM), în conformitate cu articolele 122 și 124 din Codul penal și, prin urmare, l-a eliberat pe reclamant de la șeful infracțiunii, apoi l-a condamnat pentru calomnie și i-a aplicat o amendă penală de 10 000 000 ROL, în timp ce a constatat că condamnatul era grațiat în temeiul Legii 543/2002. Pe baza aspectelor civile, pe baza criteriilor prevăzute la art. 41 din Convenție, în special a unei evaluări rezonabile și echitabile a despăgubirii corespunzătoare prejudiciului efectiv suferit, Curtea Supremă a redus valoarea daunelor aduse dobânzilor și i-a acordat G.D. 300 000 000 ROL pentru prejudicii morale. Dispozițiile relevante din Codul penal prevăd art. 18 □ Faptele care nu prezintă gravitatea unei infracțiuni (1) Nu constituie o încălcare a dreptului penal, în cazul în care nu prezintă gradul de gravitate necesar pentru existența unei infracțiuni și este în mod clar lipsit de importanță din cauza ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Procurorul sau instanța aplică unei astfel de acțiuni una dintre sancțiunile administrative prevăzute la art. 91. art. 205 - Lamâiul cu privire la o persoană sau la reputația unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau prin orice alt mijloc, sau prin expunerea acesteia la decădere este pedepsită cu o pedeapsă de închisoare de la o lună la doi ani sau de la o amendă (...) Parchetul poate fi sesizat printr-o plângere din partea victimei (...) Acest articol a fost modificat prin ordonanța de urgență n 58/2002, în măsura în care nu este mai mult pedepsită decât o amendă. art. 206 - calomnierea la adresa unei persoane sau la adresa unei persoane în public, fapt care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană la o pedeapsă penală, administrativă sau disciplinară, sau cu dispreț public, este pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea de trei luni la un an sau o amendă. art. 207 - Dovada adevărului Dovada adevărului declarațiilor sau a declarațiilor poate fi primită dacă declarația sau lacu au fost comise în apărarea unui interes legitim. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Articolele relevante din Codul civil sunt exprimate după cum urmează art. 998 Orice fapt de om care cauzează altora o pagubă îl obligă pe cel din vina căruia a reușit să îl repare. art. 999 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge de condamnarea sa pentru insultă și calomnie la plata despăgubirilor, susținând, pe de o parte, că nu este autorul informației și, pe de altă parte, că există un interes legitim în publicarea informațiilor în litigiu. Reclamantul consideră că a fost victima unei încălcări a articolului 10 din convenție din cauza hotărârilor Curții Supreme de Justiție împotriva sa. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Curtea consideră că condamnarea reclamantului la plata despăgubirilor ca urmare a conferinței de presă a PRM și a articolului publicat în limba engleză România măre sare analiza într-o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare. Această ingerință a fost fără îndoială prevăzută prin lege, și anume articolele 998 și 999 din Codul civil, și a urmărit un scop legitim, și anume: protecția reputației sau a drepturilor de care are nevoie. Prin urmare, rămâne să se stabilească dacă această interferență era necesară într-o societate democratică Condiția de a fi necesară într-o societate democratică Cu toate acestea, în exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința în litigiu în lumina întregii cauze, inclusiv conținutul cuvintelor reproșate reclamantului și contextul în care acesta le-a ținut. În special, îi revine sarcina de a stabili dacă restricția privind libertatea de exprimare a reclamantului era Perna c. Italia [GC], 48898/99, § 39, CEDH 2003-V și Cumpǎnǎǎ și Mazǎre c. România [GC], n 33348/96, § 89-90, 17 decembrie 2004. În cele din urmă, aceasta reamintește că libertatea de exprimare nu este valabilă numai pentru informațiile , Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A n 103, p. 26, § 41) În speță, Curtea ia notă mai întâi de faptul că reclamantul era, în momentul faptelor, parlamentar și că victima era ministru al lapei și reamintește că liberul joc al dezbaterii politice se află chiar în centrul noțiunii de societate democratică. Prin urmare, ingerința în libertatea de exprimare a unui parlamentar al opoziției, așa cum a fost cazul reclamantului, ordonă Curții să se dea la un control cel mai strict, chiar dacă, așa cum este cazul în speță, reclamantul nu este pronunțat la tribuna Senatului, așa cum ar fi putut face fără risc de sancțiuni, ci printr-o conferință de presă a partidului pe care îl reprezintă și într-un săptămânal ( Castells c. Spania , Hotărârea din 23 aprilie 1992, seria A n 236, pp. 22-23, § 42-43. Curtea trebuie să țină seama și de rolul indispensabil al câinelui de pază mai mare decât presa într-o societate democratică (Goodwin Regatul Unit, Hotărârea din 27 martie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 II, p. 500, § 39, și Bladet Tromsø și Stensaas Norvegia [GC], n 2180/93, § 59, CEDO 1999-III. În cazul în care presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor da . Cu toate acestea, este responsabilitatea sa să comunice, în conformitate cu îndatoririle și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la chestiuni politice și la alte teme de interes general (a se vedea, printre altele, De Haes și Gijsels c. Belgia, Hotărârea din 24 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 233-234, § 37, Thoma Luxemburg, n 38432/97, § 45, CEDH 2001 III, și Colombani și alții c. Franța, nr. 51279/99, § 55, CEDO 2002-V. Cu toate acestea, nici libertatea de discuție politică nu are cu siguranță un caracter absolut ( Castells citată anterior, § 46). Presupunând că, în speță, afirmațiile reclamantului au fost formulate în cadrul unei dezbateri politice de interes general, Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a demonstrat veridicitatea afirmațiilor sale. Este într-adevăr adevărat că: În scopul de a justifica ingerința în libertatea de exprimare, este necesar să se facă distincție cu atenție între fapte și judecăți de valoare și că, în cazul în care materia primelor se poate dovedi, al doilea nu este potrivit pentru o demonstrare a exactității lor (Ivanciuc România (dec.), n 18624/03, 8 septembrie 2005 și ð ï . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46). Nu mai puțin de atât, faptul de a pune în discuție direct persoane determinate implică obligația de a furniza o bază de fapt suficientă, și că chiar și o hotărâre de valoare se poate dovedi excesivă, dacă este total lipsită de temei de fapt (Ivanciuc menționat anterior și Cumpă și Mazăre menționat anterior §§ 98-101). Or, în speță, Curtea constată că Reclamantul viza mai degrabă persoana G.D. și nu capacitatea sa profesională (a se vedea a contrario mutatis mutandis Nikula Finlanda, n 31611/96, § 52, CEDO 2002 II). Curtea nu poate accepta apărarea reclamantului potrivit căreia condamnarea sa este ilegală în măsura în care nu a făcut decât să reia informații deja publice despre victimă. Cu toate că nu se poate cere în general ca jurnaliștii să se detașeze sistematic și formal de conținutul unui citat care ar putea insulta terți (Abeberry c. Franța (dec.), 52729/00, 21 septembrie 2004 și Thoma, citată anterior, §§ 62-64), atunci când reclamantul a preluat declarațiile atribuite unor terți, acesta ar fi trebuit să dea dovadă de o mai mare rigurozitate și de o măsură specială (Stangu România (dec.), n 57551/00, 9 noiembrie 2004). Curtea este, de asemenea, convinsă de concluzia instanțelor interne potrivit căreia prin neverificarea veridicitatea informațiilor înainte de publicarea acestora, reclamantul și-a încălcat obligațiile, simpla adăugare a unui ton dubitativ la sfârșitul afirmațiilor sale care nu-i pot face să dispară răspunderea (a se vedea mutatis mutandis Abeberry Castells menționat anterior §§ 48-49). În plus, Curtea consideră că termenii utilizați de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său. Desigur, într-o primă etapă, este vorba despre aluzii orale pronunțate cu ocazia unei conferințe de presă, ceea ce a scos posibilitatea reclamantului de a le reformula (Fuentes Bobo c. Spania, nr 3929/93/98, § 46, 29 februarie) 2000).Cu toate acestea, deși nu este de competența Curții, nici a instanțelor naționale, să se substituie presei pentru a spune ce tehnică de raportare trebuie să adopte jurnaliștii (Bergens Tidende alte Norvegia, nr. 26132/95, § 57 CEDH 2000 IV, și Jersild Danemarca, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A n 298, p. 23 § 31), Curtea nu poate decât să constate că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49-50, CEDO 1999 VI). În aceste condiții, Curtea judecă În ceea ce privește proporționalitatea dreptului la libertatea de exprimare, Curtea amintește că natura și povara pedepselor sunt elemente care trebuie luate în considerare. Or, în speță, reclamantul a fost condamnat să plătească 300 000 000 ROL de despăgubiri. Deși o asemenea sumă nu este neglijabilă, în special pentru România, Curtea trebuie să ia în considerare circumstanțele speciale ale cazului, în special gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului (Metzger c. Germania (dec.), nr. 56720/00, 17 noiembrie 2005). Cu toate acestea, Comisia reamintește gravitatea termenilor utilizați și a faptelor imputate de solicitant victimei și faptul că nu a încercat nici măcar să verifice veridicitatea afirmațiilor sale. În plus, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că situația financiară a reclamantului a fost bună și că nu este vorba despre un simplu jurnalist, ci despre un parlamentar care, în plus, a ales să părăsească forumul Senatului pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la victimă. În acest context, Curtea consideră că măsurile luate împotriva reclamantului nu au fost disproporționate la scopul legitim urmărit. Având în vedere cele de mai sus, ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului poate trece drept "necesită" într-o societate democratică. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bo šjan M. Zupančič Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

6929/04

présentée par Corneliu Vadim TUDOR

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 juin 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 13 novembre 2003,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Corneliu Vadim Tudor, est un ressortissant roumain, né en 1949 et résidant à Bucarest.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est le rédacteur en chef de l’hebdomadaire

România mare.

Il était, à l’époque des faits, sénateur élu sur la liste du Parti România Mare («

PRM

»), parti d’opposition et dont il était le président.

Le 17 avril 1998, dans le cadre d’une conférence de presse du PRM, et ensuite le 1

er

mai 1998, dans un article publié dans

România mare

, intitulé «

Nous avons les preuves

: [G.D.] (Cain) a livré son frère à la Securitate [le service de renseignements avant 1989], et en 1958 celui-ci a été exécuté

!

» (

Avem dovezile

: [G. D.] (Cain) si-a tradat fratele la Securitate, iar in 1958 acesta a fost executat

!

), le requérant affirma ce qui suit sur G.D., membre du Parti national agraire («

le PNȚCD

») et ministre de l’Intérieur à l’époque des faits

:

«

(...) tout le monde sait que tu es un salaud complexé, peut-être aussi à cause du péché originel d’avoir mouchardé ton frère à la Securitate dans les années 50, celui-ci ayant été par la suite arrêté dans les montagnes et exécuté (au moins c’est ce que les habitants du département de Sibiu ont déclaré) – nous ne savons pas encore si c’est vrai, reste à vérifier.

» [

toată lumea știe că ești un om rău și complexat, poate și datorită păcatului originar de a-ți fi turnat la securitate fratele, prin anii ‘50, acesta fiind arestat în munți și executat (cel putin așa au declarat unii locuitori ai județului Sibiu) – nu știm dacă e adevărat, rămane de verificat

.]

»

Il s’adressa à G.D. en disant «

la police privatisée par toi

» et affirma enfin

:

«

On ne te demande pas la sympathie, car cela nous dégoûte, la sympathie d’un tortionnaire qui a lancé des lacrymogènes sur les ouvriers et ameuté des insurgés cagoulés de noir pour étouffer dans un bain de sang la révolte des détenus de Jilava. Tout ce qu’on te demande, s’il te reste encore un peu de cerveau et de bon sens, est de répondre publiquement (...)

» [

Nu cerem să ne simpatizați fiindcă ne este silă de simpatia unui torționar care a tras cu gaze lacrimogene în muncitori și a asmuțit luptători purtând cagule negre, pentru a înăbuși în sânge revolta deținuților de la Jilava. Tot ce-ți cerem noi, dacă mai ai vreo fărâmă de creier și vreo brumă de rușine, este să răspunzi public

(...)]

»

Par une décision du 23 mars 1999, le Sénat leva l’immunité parlementaire du requérant. Le 23 avril 1998, la victime déposa une plainte pénale contre le requérant pour insulte et diffamation, infractions prévues respectivement par les articles 205 et 206 du code pénal. Le 30 juin 1999, le

parquet près la Cour suprême de justice renvoya le requérant en jugement devant la section pénale de la Cour suprême de justice qui rendit son arrêt le

18

décembre

2001.

La Cour suprême constata que les affirmations faites par le requérant dans le cadre de la conférence de presse ainsi que dans l’article publié dans l’hebdomadaire portaient atteinte à l’honneur et à la réputation de la victime et l’exposaient au mépris du public, et que les infractions d’insulte et de diffamation étaient ainsi constituées.

Elle retint, toutefois, que ces affirmations avaient été proférées dans le

cadre d’une campagne de dénigrement de G.D., engagée par le PNȚCD afin de se débarrasser de celui-ci. Elle nota, ainsi, que des propos similaires à ceux du requérant avaient été proférés par le président des jeunes et par le

porte-parole du PNȚCD – Sibiu, comme cela avait été constaté par un jugement définitif du tribunal de première instance de Sibiu du 16

avril

Pour toutes ces raisons, la Cour suprême estimait que les faits ne présentaient pas une gravité suffisante pour constituer une infraction et, sur le fondement des articles 18

1

et 91 du code pénal, relaxa le requérant, tout en lui infligeant une amende administrative de 10

000

000 lei roumains (ROL).

Cependant, la Cour suprême rappela que, bien qu’il ait repris les affirmations injurieuses et diffamatoires d’autres personnes, même sur un ton dubitatif, le requérant avait toujours l’obligation de vérifier la véracité des imputations, ce qu’il n’avait pas fait. Dès lors, elle estima que le

requérant avait méconnu les limites de la liberté d’expression établie pas la Constitution et par l’article 10 § 2 de la Convention et, sur le volet civil de l’affaire, elle le condamna à verser à la victime 500

000

000 ROL pour préjudice moral.

Les parties et le procureur attaquèrent cet arrêt. La Cour suprême, dans une formation de jugement de neuf juges, rendit son arrêt définitif le

9

juin

salaud complexé

» (

om rău și complexat

), «

tortionnaire

» (

torționar

), «

la police privatisée par toi

» (

poliția privatizată de matale

) et «

s’il te reste encore un peu de cerveau et de bon sens

» (

dacă mai ai vreo fărâmă de creier și vreo brumă de rușine

), étaient propres au requérant et non pas reprises de la campagne de dénigrement contre G.D. S’agissant de l’imputation «

d’avoir mouchardé son frère

», examinée sous l’angle de l’article 206 du code pénal régissant la diffamation, la Cour suprême rappela que le fait qu’une autre personne ait auparavant commis la même infraction ne supprimait pas la responsabilité pénale du requérant. Ensuite, elle constata que ce dernier n’avait pas vérifié la véracité des imputations avant de les rendre publiques et que, par conséquent, le fait d’avoir exprimé des doutes n’enlevait pas non plus le

caractère pénal à ces faits. La Cour suprême conclut que le requérant avait exercé son droit à la liberté d’expression d’une manière qui ne correspondait pas aux exigences de la Constitution roumaine, de la Résolution

n

o

1003 du 1

er

juin

1993 de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe ni de l’article

10

§

2 de la Convention.

La Cour suprême estima, ensuite, que le fait que les parties aient manifesté le souhait d’un règlement amiable n’influait pas sur la gravité des faits commis et constata que l’article 18

1

du code pénal n’était pas applicable en l’espèce, le requérant ne pouvant être relaxé.

La Cour suprême constata, toutefois, la prescription spéciale pour sa responsabilité pénale en ce qui concernait l’insulte (à savoir plus de quatre

ans et six mois depuis le 17 avril 1998, date de la conférence de presse du PRM), conformément aux articles 122 et 124 du code pénal et, de ce fait, elle relaxa le requérant du chef de cette infraction. Ensuite, elle le condamna pour diffamation et lui infligea une amende pénale de 10

000

000

ROL, tout en constatant que le condamné était gracié en vertu de la loi

n

o

543/2002.

Sur le volet civil, se fondant sur les critères ressortant de l’article

41 de la Convention, notamment une appréciation raisonnable et équitable de la réparation correspondant au préjudice réellement encouru, la Cour suprême diminua le montant des dommages

‑

intérêts, et octroya à G.D. 300

000

000

ROL pour préjudice moral.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le code pénal

Les dispositions pertinentes du code pénal prévoient

:

Article 18

1

– Les faits qui ne présentent pas la gravité d’une infraction

«

(1)

Ne constitue pas une infraction l’acte réprimé par la loi pénale, s’il ne présente pas le degré de gravité requis pour l’existence d’une infraction, et est manifestement dépourvu d’importance en raison de l’atteinte minimale à l’une des valeurs protégées par la loi pénale, et de son contenu concret (...)

(3)

Le procureur ou le tribunal applique à un tel acte l’une des sanctions administratives prévues par l’article 91.

»

Article 91 – Les sanctions administratives

«

Lorsque le tribunal estime [que les faits ne présentent pas le degré de gravité requis pour l’existence d’une infraction], il inflige l’une des sanctions administratives qui suivent

:

(...)

c)

une amende d’un montant de 100

000 ROL à 10

000

000 ROL.

»

Article 205 - L’insulte

« L’atteinte à l’honneur ou à la réputation d’une personne, par des mots, gestes ou tout autre moyen, ou par l’exposition de celle-ci à la moquerie est punie d’une peine d’emprisonnement d’un mois à deux ans ou d’une amende (...)

Le parquet peut être saisi par une plainte émanant de la victime (...)

»

Cet article a été modifié par l’ordonnance d’urgence n

o

58/2002, en ce que l’insulte n’est plus punie que d’une amende.

Article 206 - La diffamation

«

L’affirmation ou l’imputation en public d’un certain fait concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, est punie d’une peine d’emprisonnement de trois

mois à un an ou d’une amende.

»

Article 207 - La preuve de la vérité

«

La preuve de la vérité des affirmations ou des imputations peut être accueillie si l’affirmation ou l’imputation ont été commises pour la défense d’un intérêt légitime. Les agissements au sujet desquels la preuve de la vérité a été faite ne constituent pas l’infraction d’insulte ou de diffamation.

»

2.

Le code civil

Les articles pertinents du code civil sont libellés comme suit

:

Article 998

«

Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer.

»

Article 999

«

Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.

»

GRIEFS

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint de l’illégalité de sa condamnation pour insulte et diffamation au paiement de dommages et intérêts, en faisant valoir, d’une part qu’il n’était pas l’auteur de l’information, et d’autre part qu’il existait un intérêt légitime à la publication des informations litigieuses.

EN DROIT

Le requérant s’estime victime d’une violation de l’article 10 de la Convention en raison des décisions rendues par la Cour suprême de justice à son encontre. L’article 10 prévoit

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

La Cour estime que la condamnation du requérant au paiement de dommages et intérêts en raison de la conférence de presse du PRM et de l’article publié dans l’hebdomadaire

România mare

s’analyse en une ingérence dans son droit à la liberté d’expression. Cette ingérence était sans aucun doute prévue par loi, à savoir les articles 998 et 999 du code civil, et poursuivait un but légitime, à savoir «

la protection de la réputation ou des droits d’autrui

». Reste, donc, à établir si cette ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

».

La condition de «

nécessité dans une société démocratique

» commande à la Cour de déterminer si l’ingérence litigieuse correspondait à un «

besoin social impérieux

». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen.

Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la

teneur des propos reprochés au requérant et le contexte dans lequel celui-ci les a tenus. En particulier, il lui incombe de déterminer si la restriction apportée à la liberté d’expression du requérant était «

proportionnée au but légitime poursuivi

» et si les motifs invoqués par la Cour suprême de justice pour la justifier étaient «

pertinents et suffisants

» (voir, parmi beaucoup d’autres,

Perna c. Italie

[GC],

n

o

48898/99, § 39, CEDH 2003-V, et

Cumpǎnǎ et Mazǎre c.

Roumanie

[GC], n

o

33348/96, §§

89-90, 17

décembre 2004).

Elle rappelle enfin que la liberté d’expression vaut non seulement pour les «

informations

» ou «

idées

» accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent (

Lingens c. Autriche

, arrêt du 8 juillet 1986, série

A n

o

103, p. 26, §

41)

En l’espèce, la Cour note d’abord que le requérant était, au moment des faits, parlementaire et que la victime était ministre de l’Intérieur, et rappelle que le libre jeu du débat politique se trouve au cœur même de la notion de société démocratique. Par conséquent, l’ingérence dans la liberté d’expression d’un parlementaire de l’opposition, comme c’était le cas du requérant, commande à la Cour de se livrer à un contrôle des plus stricts même si, comme c’est le cas en l’espèce, le requérant ne s’est pas prononcé à la tribune du Sénat, ainsi qu’il aurait pu le faire sans risque de sanctions, mais par le biais d’une conférence de presse du parti qu’il représentait et dans un hebdomadaire (

Castells c. Espagne

, arrêt du 23 avril 1992, série

A n

o

236, pp. 22-23, §§

42-43).

La Cour doit aussi tenir compte du rôle indispensable de «

chien de garde

» que joue la presse dans une société démocratique (

Goodwin

c.

Royaume-Uni

, arrêt du 27

mars 1996,

Recueil

des arrêts et décisions

1996

‑

II, p. 500, §

39, et

Bladet Tromsø et Stensaas

c.

Norvège

[GC], n

o

21980/93, § 59, CEDH 1999-III). Si la presse ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur les questions politiques ainsi que sur les autres thèmes d’intérêt général (voir, parmi beaucoup d’autres,

De Haes et Gijsels c.

Belgique

, arrêt du 24

février

1997,

Recueil

1997-I, pp. 233-234, § 37,

Thoma

c.

Luxembourg

, n

o

38432/97, §

45, CEDH

2001

‑

III, et

Colombani et autres c. France

, n

o

51279/99, §

55, CEDH 2002-V). Toutefois, même la liberté de discussion politique ne revêt assurément pas un caractère absolu (

Castells

précité, §

46).

A supposer qu’en l’espèce les propos du requérant s’inscrivaient dans le

cadre d’un débat politique d’intérêt général, la Cour note que le requérant n’a pas prouvé la véracité de ses assertions. Il est vrai qu’afin d’apprécier l’existence d’un «

besoin social impérieux

» propre à justifier l’ingérence dans la liberté d’expression, il y a lieu de distinguer avec soin entre faits et jugements de valeur et que si la matérialité des premiers peut se prouver, les seconds ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude (

Ivanciuc

c.

Roumanie

(déc.), n

o

18624/03, 8 septembre 2005, et

Lingens

, précité, §

46). Il n’en demeure pas moins que le fait de mettre directement en cause des personnes déterminées implique l’obligation de fournir une base factuelle suffisante, et que même un jugement de valeur peut se révéler excessif s’il est totalement dépourvu de base factuelle (

Ivanciuc

précité et

Cumpănă et Mazăre

précité

§§ 98-101). Or, en l’espèce, la Cour note que le

requérant visait par les propos litigieux plutôt la personne de G.D. et non pas ses capacités professionnelles (voir

a contrario

et

mutatis mutandis

Nikula

c.

Finlande

, n

o

31611/96, §§

51

‑

52, CEDH 2002

‑

II).

La Cour ne peut accepter la défense du requérant selon laquelle sa condamnation est illégale dans la mesure où il n’a fait que reprendre des informations déjà publiques concernant la victime. Bien que l’on ne puisse exiger de manière générale que les journalistes se distancient systématiquement et formellement du contenu d’une citation qui pourrait

insulter des tiers (

Abeberry c. France

(déc.), n

o

58729/00, 21

septembre

2004 et

Thoma

, précité, §§

62-64), lorsque le requérant a repris les déclarations attribuées à des tiers, il aurait dû faire preuve d’une plus grande rigueur et d’une particulière mesure (

Stângu

c.

Roumanie

(déc.), n

o

57551/00, 9

novembre 2004). La Cour est, de même, convaincue par la

conclusion des tribunaux internes selon laquelle en n’ayant pas vérifié la

véracité des informations avant leur publication, le requérant a manqué à ses devoirs, le simple fait d’ajouter un ton dubitatif à la fin de ses propos ne pouvant pas faire disparaître sa responsabilité (voir,

mutatis mutandis

,

Abeberry

et

Castells

précité §§ 48-49).

En outre, la Cour estime que les termes employés par le requérant n’étaient pas indispensables pour la communication de son message. Certes, dans une première phase, il s’agissait d’assertions orales prononcées lors d’une conférence de presse, ce qui a ôté la possibilité au requérant de les reformuler (

Fuentes Bobo c. Espagne

, n

o

39293/98, §

46, 29

février

2000). Cependant, bien qu’il n’appartienne pas à la Cour, ni aux juridictions nationales d’ailleurs, de se substituer à la presse pour dire quelle technique

de compte rendu les journalistes doivent adopter (

Bergens

Tidende

et

autres

c.

Norvège

, n

o

26132/95, §

57, CEDH 2000

‑

IV, et

Jersild

c.

Danemark

, arrêt du 23 septembre 1994, série

A n

o

298, p.

23, §

31), la Cour ne peut que constater qu’après la conférence de presse le

requérant a repris les termes litigieux dans son hebdomadaire sans aucune altération majeure.

Or, en l’absence de base factuelle et de bonne foi du requérant, la Cour ne peut pas admettre que ses propos ne dépassaient pas la dose d’exagération et provocation admise (voir,

mutatis mutandis, Dalban

c.

Roumanie

[GC], n

o

28114/95, §§

49-50, CEDH

1999

‑

VI).

Dans ces conditions, la Cour juge «

pertinents et suffisants

» les motifs retenus par les juridictions internes pour conclure que le requérant avait porté atteinte à la réputation de G.D.

S’agissant de la proportionnalité de l’atteinte au droit à la liberté d’expression, la Cour rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération. Or, en l’espèce le

requérant a été condamné à verser 300

000

000 ROL de dommages et intérêts. Bien qu’une telle somme ne soit pas négligeable, surtout pour la Roumanie, la Cour doit prendre en considération les circonstances particulières de l’espèce, notamment le sérieux des accusations contre le requérant (

Metzger c. Allemagne

(déc.), n

o

56720/00, 17

novembre

2005). Or, elle rappelle la gravité des termes utilisés et des faits imputés par le requérant à la victime et le fait qu’il n’ait même pas tenté de vérifier la véracité de ses allégations. En outre, la Cour doit tenir compte du fait que la situation financière du requérant était bonne et qu’il ne s’agissait pas en l’espèce d’un simple journaliste, mais d’un parlementaire qui, de plus, a choisi de quitter le forum du Sénat pour émettre ses propos au sujet de la victime.

Dans ce contexte, la Cour estime que les mesures prises à l’encontre du requérant n’étaient pas disproportionnées au but légitime poursuivi.

Eu égard à ce qui précède, l’ingérence dans la liberté d’expression du requérant peut passer pour «

nécessaire

» dans une société démocratique.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président