TUDOR (N° 1) c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

15.06.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

TUDOR (N° 1) c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6928/04 prezentate de Corneliu Vadim TUDOR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 15 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și judecători ai dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 noiembrie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Corneliu Vadim Tudor, este un resortisant român, născut în 1949 și rezident la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentul este redactorul-șef al orașului România-mare . A fost, la momentul faptei, senator ales pe lista Partidului România-Mare (inclusiv PRM-ul), partidul da opoziție și al cărui președinte a fost. La 16 mai 1997, el a publicat în anunțul săptămânal un articol intitulat: Cornelui Vadim Tudor, senator PRM din București Năpăstui, Gâgă, isteric, apucat, bolnav primejdios, napârstoc, cu capul nacleit in uli de nucă, acest n Avem dovezi oficiale: [C.] T.D. a turnat Securității din 1949 și agrarienii și legionarii Roagă-te să ordone ca A.C. și C.[T.]D., identificați în grupul legionarilor, să nu fie arestați, deoarece ei constituie un obiectiv în acțiunea informativă a PNT la 25 iunie 1997, C.T.D. a depus o plângere penală pentru insultă împotriva reclamantului a cărui imunitate parlamentară a fost ridicată, printr-o decizie a Senatului, la 23 iunie 1997 Martie 1999. Plângerea a fost judecată astfel de către secția penală a Curții Supreme de Justiție care a pronunțat hotărârea sa la 22 februarie 2001. Curtea Supremă a reținut În speță, acuzatul a folosit, referindu-se la partea vătămată, epitetete injurii, ca un mic idiot, prost, isteric, nebun, nebun de legat, nemernic, bătrân retardat [ natărău, Gâgă, asteric, apucat, bolnav primejdios, napârstoc, flecău batran cu mintea vătămată ], atribuindu-i, astfel, defecte și infirmități fizice și psihice care ar putea duce la umilință și dispreț și, în cele din urmă, ar dăuna onoarei și reputației sale. În plus, potrivit afirmațiilor făcute de către persoana acuzată în articolul [din 16 mai 1997] și în titlul [din 6 iunie 1997] publicate în provincia Bruxelles, partea vătămată ar fi fost informatoare a Securității, colaboratorul poliției politice. Având în vedere caracterul comun și nivelul cerințelor morale și sociale actuale, afirmația conform căreia o persoană a colaborat cu poliția politică reprezintă, fără îndoială, o încălcare a onoarei și a reputației persoanei respective și, prin urmare, o insultă. Curtea Supremă a constatat apoi că reclamantul și-a exprimat pledoaria invocând interesul legitim de a scrie pe C.T.D., în măsura în care amândoi erau politicieni, cu viziuni divergente, și că victima reprezenta, la momentul respectiv, coaliția la putere. Cu toate acestea, instanța a considerat că acest fapt nu justifică termenii utilizați de reclamant și a reamintit că Dezbaterea politică, care este un exercițiu normal într-o societate democratică, trebuie să se limiteze la un limbaj civilizat, inofensiv, mai ales atunci când acesta are loc în afara tribunei Parlamentului. Or, epitetele folosite de acuzații nu se justifică printr-un interes legitim și expun partea vătămată la batjocură. În plus, din [articolele incriminate] rezultă că persoana acuzată a atribuit părții vătămate calitatea de "mușcator" [turnător] al Securității (...) Or, rezultă din scrisoarea nr. 1206 din 14 decembrie 2000 a Consiliului Național pentru studierea arhivelor Securității [ 187/1999 privind demascarea caracterului de poliție politică al Securității, pe care partea a declarat-o nu a avut nici o activitate de poliție politică. Curtea Supremă concluzionează, astfel, că reclamantul a putut demonstra Mai mult decât atât, Comisia a considerat că martorii audiați nu au confirmat nici faptul că victima ar fi fost un informator, respondențele lor fiind simple speculații, infirmate de scrisoarea CNSAS din 14 decembrie 2000, referindu-se la Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Curtea Supremă concluzionează că informația publicată la 16 decembrie 2000 mai 1997 nu a fost dovedită și că zvonurile că victima ar fi fost informator al Securității n mai au fost verificate de solicitant Martorul G.V. a declarat în fața Curții că atât el, cât și reclamantul au aflat despre existența notei din 26 octombrie 1949 prin intermediul R.C. (...) Pentru a înlătura orice îndoială, martorul a făcut demersuri în cadrul Serviciului de informații românesc (...) Or, dacă un particular ar fi putut face astfel de demersuri, redactorul șef al unui săptămînal decis să clarifice o problemă atât de serioasă pentru reputația părții vătămate, ar fi trebuit să facă cu atât mai mult verificările necesare, ceea ce nu a făcut. Prin urmare, Curtea Supremă l-a recunoscut pe reclamantul vinovat cu culpă, i-a aplicat o amendă penală de 15 000 000 de lei românești (ROL) și l-a condamnat să plătească victimei o despăgubire de 75 000 000 000 ROL pentru prejudicii morale și la .. 1 000 000 ROL pentru cheltuieli de judecată. Reclamantul a introdus o cale de atac împotriva acestei hotărâri, susținând, printre altele, că nu a fost constituită în măsura în care nu a făcut decât să reproducă informațiile care fuseseră deja publicate în alte ziare. De asemenea, a contestat respingerea dovezii de Adevărul și, în cele din urmă, considera că articolele satisfac recomandările Consiliului Europei în această privință. Curtea Supremă de Justiție, într-o formare de judecată de nouă judecători, a examinat motivele invocate de solicitant și și-a dat hotărârea definitivă la 9 iulie 2003. În ceea ce privește publicarea anterioară a acelorași informații de către alte ziare, Curtea Supremă a reamintit că răspunderea penală nu dispărea din simplul fapt că alte persoane comiseseră anterior aceeași infracțiune. În al doilea rând, Comisia reține că scrisoarea CNSAS deja depusă la dosar era legală și că era suficientă pentru a dovedi calitatea părții vătămate în raport cu Securitatea, dovada adevărului nemaiputând fi adusă. În sfârșit, a considerat că articolele publicate nu satisfac Rezoluția nr. 1003 sau art. 10 din Convenție, care solicitau, printre altele, buna credință a jurnalistului, respectarea normelor de dejivrare, publicarea de informații care prezintă interes pentru public și care au fost verificate în prealabil; în plus, consideră că expresiile folosite de solicitant au afectat demnitatea părții vătămate, depășind astfel o utilizare normală. Cu toate acestea, Curtea Supremă a constatat prescrierea specială pentru răspunderea penală a reclamantului (adică mai mult de patru ani și șase luni de la faptele incriminate), în conformitate cu articolele 122 și 124 din Codul penal. Prin urmare, aceasta l-a relaxat pe solicitant. Curtea Supremă menține celelalte dispoziții ale hotărârii, în special condamnarea la plata daunelor-interese. Dreptul intern relevant Codul penal Dispozițiile relevante din Codul penal prevăd art. 205 - L Procuratura poate fi sesizată printr-o plângere din partea victimei (...) Acest articol a fost modificat prin ordonanța de urgență nr. 58/2002, în măsura în care persoana în cauză este mai mult pedepsită decât o amendă. art. 207 - Dovada adevărului Dovada adevărului afirmațiilor sau a declarațiilor poate fi primită dacă declarația sau litigioasele au fost comise în apărarea unui interes legitim. În legătură cu care s-a făcut dovada adevărului, nu se face nici o declarație de denigrare sau de denigrare. Codul civil Articolele relevante din Codul civil sunt menționate după cum urmează art. 998 Orice fapt al unui om care le face rău altora îl obligă pe cel din cauza căruia a reușit să-l repare. 999 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai din cauza faptului său, ci și din cauza neglijenței sale sau a nesăbuinței sale. GRIEF Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plângea de condamnarea sa pentru insultarea plății prejudiciilor, în mai puțin, pe de o parte, pe de altă parte, pe de altă parte, că nu era autorul informației pe care o reținea din alte ziare și, pe de altă parte, că exista un interes legitim în publicarea informațiilor în litigiu. Reclamantul consideră că a fost victima unei încălcări a articolului 10 din convenție din cauza hotărârilor Curții Supreme de Justiție împotriva sa. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. În cazul în care un stat membru nu poate adopta o decizie în acest sens, statul membru în cauză nu poate adopta o decizie în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (1) din prezentul articol. prevenirea infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, protecției reputației sau a drepturilor de a nu divulga informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și confidențialitatea autorității judiciare. Curtea consideră că condamnarea reclamantului la plata prejudiciilor ca urmare a articolelor publicate în provincia România mare Această interferență a fost, fără îndoială, prevăzută prin lege, și anume articolele 998 și 999 din Codul civil, și a avut un scop legitim, fie protecția reputației sau a drepturilor de la. Rămâne, așadar, să se stabilească dacă această interferență era necesară într-o societate democratică Condiția de: necesitatea ca într-o societate democratică să solicite Curții să determine dacă intervenția în litigiu corespunde unei nevoi sociale impetuoase. Statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei astfel de nevoi, dar această marjă merge mână în mână cu un control european. În exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința în litigiu în lumina întregii cauze, inclusiv conținutul cuvintelor reproșate reclamantului și contextul în care acesta le-a ținut. În special, îi revine sarcina de a stabili dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamantului era În cele din urmă, aceasta reamintește că libertatea de exprimare nu este valabilă numai pentru informațiile din România [GC], nr. 33348/96, § 89-90, 17 decembrie 2004 și dacă motivele invocate de Curtea Supremă de Justiție pentru a o justifica erau relevante și suficiente (a se vedea, printre multe altele, Perna c. Italia [GC], § 39, CEDH 2003-V și Cumpǎǎnǎǎǎ, și Mazǎǎre c. România [GC], nr. 33348/96, §§ 89-90, 17 decembrie 2004). Cu amabilitate sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pentru cele care se ciocnesc, șocează sau îngrijorează (cf. Austria, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A n 103, p. 26, § 41) În speță, Curtea observă în primul rând că reclamantul și victima erau ambii parlamentari și reamintește că liberul joc al dezbaterii politice se află în centrul noțiunii de societate democratică și că, prin urmare, ingerința în libertatea de exprimare a unui parlamentar al opoziției, așa cum era cazul reclamantului, solicită Curții să se dea la un control cel mai strict, chiar dacă, așa cum este cazul în speță, reclamantul nu s-a pronunțat la tribuna Senatului, așa cum ar fi putut face fără risc de sancțiuni, dar într-un săptămînal ( Castells Spania, Hotărârea din 23 aprilie 1992, seria A n 236, pp. 22-23, §§ 42-43. Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare rolul indispensabil de câine de pază mai mare decât presa într-o societate democratică (Goodwin Regatul Unit, Hotărârea din 27 martie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 II, p. 500, § 39, și Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [GC], n 2190/93, § 59, CEDH 1999-III). Deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor de autor, este totuși responsabilitatea sa de a comunica, respectând obligațiile și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la chestiuni politice, precum și la alte teme de interes general (a se vedea, printre altele, De Haes și Gijsels c. Belgia, Hotărârea din 24 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 233-234, § 37 Thoma c. Luxemburg, n 38432/97, § 45, CEDO 2001 III, și Colombani și alții c. Franța, nr 51279/99, § 55, CEDO 2002-V. Cu toate acestea, nici libertatea de discuție politică nu are cu siguranță un caracter absolut ( Castells citată anterior, § 46). Într-adevăr, în acest caz, afirmațiile reclamantului au fost incluse într-o dezbatere politică de interes general. Colaborarea politicienilor cu Securitatea a fost, după cum au subliniat instanțele interne, o chestiune socială și morală foarte sensibilă în contextul istoric specific al României. Este adevărat că este adevărat că . Nevoia socială impetuoasă mai degrabă de a justifica ingerința în libertatea de exprimare, este necesar să se facă distincție cu atenție între fapte și judecăți de valoare și că, în cazul în care materialul primilor se poate dovedi, al doilea nu este potrivit pentru o demonstrare a exactității lor (Ivanciuc c. România (dec.), n 18624/03, 8 septembrie 2005 și Öns , citată anterior, § 46. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că faptul de a pune în discuție direct persoane determinate implică obligația de a furniza o bază de fapte suficientă și că chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este complet lipsită de temei (Ivanciuc menționat anterior și Cumpănă și Mazăre menționat anterior) 101. Or, în speță, Curtea constată că reclamantul viza mai degrabă persoana în litigiu, și nu capacitatea sa profesională (a se vedea a contrario mutatis mutandis Nikula Finlanda, n 31611/96, § 52, CEDH 2002 II). În plus, spre deosebire de cauza Castells, (§§ 48-49) în care Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 10 din faptul că instanțele nu au permis reclamantului să demonstreze adevărul declarațiilor sale, Curtea ia notă în speță, cu instanțele interne, că reclamantul nu a putut dovedi afirmații privind colaborarea victimei cu poliția politică și faptul că, de altfel, documentele oficiale depuse la dosar au dezmințit o astfel de colaborare. În cele din urmă, reclamantul nu a menționat nici o acțiune în vederea interogării protagoniștilor cauzei, precum și Curtea Supremă de Justiție a constatat în hotărârea sa din 22 februarie 2001 (a se vedea, mutatis mutandis Abeberry c. Franța (dec.), n 57729/00, 21 septembrie 2004). Curtea nu poate accepta apărarea reclamantului conform căreia condamnarea sa este ilegală în măsura în care nu a făcut decât să reia informații despre victima deja publicată de alte ziare. Cu toate acestea, nu se poate cere în general ca jurnaliștii să se distanțeze sistematic și formal de conținutul unui citat care ar putea insulta terți (Abeberry) menționat anterior și Thoma menționat anterior 62-64), atunci când reclamantul a preluat declarațiile atribuite terților, acesta ar fi trebuit să dea dovadă de o mai mare rigurozitate și de o anumită măsură (Stângu România (dec.), 57551/00, 9 noiembrie 2004).În orice caz, Curtea constată că tribunalele interne au considerat injurios termenii utilizați de reclamant în afara citatelor, ceea ce duce fără îndoială la răspunderea sa (a se vedea mutatis mutandis Radio France și alții c. Franța, nr 53984/00, § 38). În plus, Curtea consideră că termenii utilizați de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său. Curtea se aliniază concluziilor instanțelor interne conform cărora acești termeni dezvăluiau intenția reclamantului de a-i ofensa victima. Or, în lipsa unei baze de fapt și de bună-credință a reclamantului, Curtea nu poate admite că cuvintele sale nu depășeau doza de extaz și de provocare admisă de către În acest caz, reclamantul a fost obligat să plătească 75 000 de euro. 000 ROL de despăgubiri. Deși o astfel de sumă nu este neglijabilă, în special pentru România, Curtea trebuie să ia în considerare circumstanțele speciale ale cazului, în special gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului (Metzger c. Germania (dec.), nr. 56720/00, 17 noiembrie 2005). Cu toate acestea, Comisia reamintește gravitatea termenilor utilizați și a faptelor imputate de solicitant victimei și faptul că nu a încercat nici să verifice, nici apoi să dovedească veridicitatea afirmațiilor sale. În plus, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că situația financiară a reclamantului a fost bună și că nu este vorba despre un simplu jurnalist, reclamantul fiind, de asemenea, un parlamentar, care a ales să părăsească Forumul Senatului pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la CT.D. În acest context, Curtea consideră că măsurile luate împotriva reclamantului nu au fost disproporționate la scopul legitim urmărit. Având în vedere cele de mai sus, ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului poate trece drept "necesită" într-o societate democratică. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bo šjan M. Zupančič Modulul Președinte