Gaina împotriva României

La originea cazului se găsește o cerere (nr. 16707/03) direcționată împotriva României și pe care o cetățeană a acestui stat, doamna Cătălina Laura Găină ("reclamanta"), a sesizat Curtea pe 25 aprilie 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de doamna avocată M. Popa, avocat în Bacău. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 8 iunie 2007, președintele a treia secțiune a hotărât să comunice petiția Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a fost, de altfel, hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. FAPTE

În 1949, un teren de 50 ha situat în comuna Plopana și aparținând bunicii reclamantei a fost supus unei expropieri. Parcele din acest teren au fost ulterior atribuite terților și, în 1994, treizeci și trei titluri de proprietate au fost emise pe acest teren. 1. Procedură în reconstrucția dreptului de proprietate în baza legii nr. 18/1991

În 1991, comisia județeană din Bacău pentru aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul fonciar ("comisia județeană") a stabilit dreptul de proprietate al reclamantei și al fratelui său pentru o suprafață de 10 ha teren fiecare și le-a acordat o sumă de bani reprezentând acțiuni ale unei societăți comerciale ("societatea") pentru echivalentul arabil al acestei suprafețe, care era administrată de acea societate.

Prin decizie din 21 octombrie 1996, comisia județeană a preluat mai multe terenuri de la societate pentru a le restituii acționarilor societății, dintre care 10 ha pentru reclamanta ca moștenitoare a bunicii sale.

Reclamanta a solicitat de mai multe ori comisia locală pentru aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul fonciar din Plopana ("comisia locală") să întreprindă demersurile necesare pentru a-i emite titlul de proprietate pentru cei 10 ha. Pe 20 septembrie 1999, a contestat în justiție refuzul comisiei locale.

Prin decizie din 8 martie 2000, comisia județeană a preluat alte terenuri de la societate pentru a le atribui altor acționari, dintre care 10 ha pentru reclamanta ca unică moștenitoare a fratelui său, decedat în 1997. Prin aceeași decizie, comisia a validat amplasamentul terenurilor pentru care dreptul de proprietate al reclamantei fusese reconstruit.

Printr-o sentință din 22 decembrie 2000, tribunalul de primă instanță din Bacău a admis acțiunea reclamantei și a ordonat comisiei locale să întreprindă demersurile necesare pentru a-i emite ca moștenitoare a bunicii sale titlul de proprietate pentru un teren de 10 ha în comuna Plopana, cum era prevăzut de decizia comisiei județene din 8 martie 2000, pe amplasamentul vechi. Tribunalul a constatat că comisia locală a acționat cu rea credință și că atitudinea sa a lezat grav dreptul reclamantei de a se vedea atribuit terenul pe amplasamentul vechi. A considerat nejustificată motivarea comisiei privind existența cererilor de către foștii proprietari în baza legii nr. 1/2000 pentru amplasamentele stabilite de decizia din 8 martie 2000.

Printr-o sentință din 11 mai 2001, tribunalul județean din Bacău a respins apelul comisiei locale, pe motiv că nu rezulta din dovezile produse imposibilitatea atribuirii acelui teren pe amplasamentul vechi.

Sentința din 22 decembrie 2000 a devenit definitivă și a fost învestită cu formula executoriu. 2. Contentiosul administrativ

Pe 18 septembrie 2001, reclamanta a introdus o acțiune împotriva primarului Plopana, în calitate de președinte al comisiei locale, pentru a-l condamna la versarea unei penalități cu dobândă pe zi de retard până la execuția sentinței din 22 decembrie 2000.

Pe 15 octombrie 2001, comisia locală a întocmit un proces-verbal indicând imposibilitatea de a pune reclamanta în posesiune a amplasamentului vechi, care era ocupat, precum și refuzul acesteia de a prelua alt amplasament disponibil și propunerea de a fi despăgubită pentru terenul său.

Printr-o sentință din 22 februarie 2002, tribunalul de primă instanță a respins acțiunea reclamantei pe motiv că, chiar dacă sentința a rămas ineficace, primarul nu a acționat cu rea credință.

Printr-o sentință din 16 iulie 2002, tribunalul județean a admis apelul reclamantei și a condamnat primarul la versarea unei penalități cu dobândă pe zi de retard până la execuția sentinței din 22 decembrie 2000. Tribunalul a considerat, conform principiului execuției sentințelor, că comisia locală era obligată să întreprindă demersurile necesare pentru a-i emite un titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât prin decizia din 8 martie 2000, comisia județeană validase și amplasamentul terenurilor reclamantei. De altfel, tribunalul a reținut că titlurile terților fusesera deja emise la data pronunțării sentinței din 22 decembrie 2000 și că presupusa imposibilitate de execuție din partea primarului fusese ridicată în procedură, dar că curtea o respinsese prin acea sentință.

Recursul formalizat de primar a fost admis pe 28 octombrie 2002 printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din Bacău. Aceasta a constatat imposibilitatea obiectivă de execuție pe amplasamentul vechi din cauza emiterii, de la 1994, altor titluri de proprietate pe amplasamentul vechi, care nu fusesera anulate. 3. Acțiune în anularea titlurilor de proprietate

Pe 13 august 2002, comisia locală a invitat reclamanta pentru a-i acorda o suprafață totală de 20 ha, sub propriul nume și ca moștenitoare a fratelui său, pe alte amplasamente disponibile.

Pe 31 august 2002, comisia județeană a emis un titlu de proprietate în favoarea reclamantei și altul în favoarea fratelui său, fiecare pentru 10 ha teren în afara perimetrului comunei.

Pe 16 ianuarie 2003, reclamanta a introdus o acțiune împotriva comisiilor locală și județeană, în anularea celor două titluri de proprietate. Comisia locală a invocat o imposibilitate obiectivă de atribuire a terenului pe amplasamentul vechi din cauza celor treizeci și trei titluri de proprietate emise pe aceluia, și a afirmat că pentru terenurile luate de la societate, existau cereri formalizate de foștii proprietari în baza legii nr. 1/2000.

Printr-o sentință din 9 aprilie 2003, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea și a anulat cele două titluri. A constatat că terenurile nu fusesera atribuite nici pe amplasamentul vechi, nici pe terenurile transferate comisiei în 1996 și 2000, și a considerat că comisia locală avea obligația de a reconstrui dreptul de proprietate al reclamantei cel puțin pe amplasamentele terenurilor luate de la societate.

Pe apel al comisiei locale, printr-o decizie din 19 noiembrie 2003, după o casație fără renvoi, tribunalul județean a admis acțiunea reclamantei și a constatat nulitatea absolută a acestor titluri. A notat că cele două titluri nu includeau terenul atribuit prin sentința din 22 decembrie 2000 și prin deciziile administrative din 1996 și 2000. Tribunalul a adăugat că titlurile emise în acest fel nu respectau autoritatea de care se bucurau deciziile pronunțate de curți și de autoritățile administrative competente. A considerat, de altfel, că comisia locală nu justificase faptul că preferință fusese dată cererilor formalizate de persoane terțe, în detrimentul reclamantei. Această sentință a fost confirmată pe 13 decembrie 2004 printr-o hotărâre definitivă a curții de apel. Curtea a notat diferența dintre amplasamentul vechi și amplasamentele prevăzute de deciziile din 1996 și 2000, considerând că reclamanta trebuia să obțină titluri de proprietate pe aceste din urmă. 4. Alte demersuri

Pe 22 decembrie 2006, primarul, în calitate de președinte al comisiei locale, a formalizat mai multe acțiuni împotriva comisiei județene și împotriva unei treizeci de persoane, în anularea titlurilor de proprietate emise în 1994 pe amplasamentul vechi.

Prin sentințe din 21 martie, 4 aprilie și 30 mai 2007, tribunalul de primă instanță a respins aceste acțiuni. A constatat că titlurile de proprietate fusesera legal emise. De altfel, a considerat că sentința din 22 decembrie 2000 nu avea forță de lucru judecat în cauza de față, ținând seama că la data pronunțării, tribunalul se bazase pe o altă situație de fapt: existența cererilor de restittuire în baza legii nr. 1/2000, în timp ce la acel moment, titluri de proprietate fusesera emise de la 1994, în baza legii nr. 18/1991, situație pe care comisia locală o știa și ar fi trebuit să informeze tribunalul. Nu rezultă din piesele dosarului dacă primarul a sau nu a formalizat un recurs împotriva acestor sentințe.

Pe 9 mai și 15 iunie 2007, comisia locală a informat reclamanta de imposibilitatea de a-i atribui terenul pe amplasamentul vechi, ca rezultat al respingerii cererilor de anulare a titlurilor terților și a invitat-o, pentru a-i atribui alte amplasamente sau pentru a-i oferi despăgubiri în cazul în care ar refuza. Comisia a informat-o, de altfel, că terenurile disponibile erau dispersate și de calitate inferioară celei a amplasamentului vechi. Reclamanta a refuzat, insistând pentru atribuirea terenului pe amplasamentul vechi.

Printr-o scrisoare din 18 iulie 2007, Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară din Bacău a informat agentul Guvernului, la cererea acestuia, că comisia județeană avea intenția de a atribui reclamantei un teren pe alt amplasament, în comuna Tătărăști, și că în caz de refuz al reclamantei, comisia ar proceda la acordarea de despăgubiri.

Printr-o scrisoare din 7 septembrie 2007, comisia locală a invitat reclamanta pentru a-i acorda o parcelă de 0,59 ha situată în Ițcani, pe amplasamentul vechi deținut de bunica sa, precum și diferența până la 20 ha pe alte amplasamente. Prin decizie din 26 august 2008, comisia județeană a validat propunerea comisiei locale pentru parcela de 0,59 ha. A constatat, de altfel, că reclamanta ceruse, pe 22 septembrie 2005, reconstrucția dreptului de proprietate pe 44,70 ha din terenul moștenit de bunica sa și că, pentru suprafață de 44,11 ha, ar primi despăgubiri, în timp ce pentru o parcelă de 5,30 ha primise deja despăgubiri în baza legii nr. 10/2001.

Informațiile furnizate de părți indică că reclamanta n-a primit încă niciun titlu nou de proprietate, nici despăgubiri.

Reclamanta susține că neexecutarea hotărârii din 22 decembrie 2000 a încălcat dreptul său la acces la tribunal, cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, precum și dreptul său la respectarea bunurilor, cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Susține, de altfel, o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, cu privire la terenul de 10 ha moștenit de fratelul său. Articolele invocate sunt redactate în felul următor: art. 6 § 1 "Toată persoană are dreptul să-i fie judecată cauza (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) ale contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 "Toată persoană fizică și juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Niciun bun nu poate fi luat decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu îngrădesc dreptul pe care-l au statele de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau a amenzilor." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că petiția nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de altfel, că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și o declară, deci, admisibilă. B. Pe fond 1. Privind presupusa încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutării hotărârii din 22 decembrie 2000

Guvernul consideră că neexecutarea sentinței care recunoaște dreptul reclamantei nu este imputabilă autorităților, ci rezultă dintr-o imposibilitate obiectivă de execuție ad litteram. De altfel, primarul a solicitat anularea titlurilor de proprietate emise terților pe amplasamentul vechi și autoritățile au, de altfel, încercat să găsească soluții alternative, fie prin atribuirea altor amplasamente, fie prin acordarea unei indemnizații în baza legii nr. 10/2001. Guvernul consideră, de altfel, că nu a fost o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei, dar că dacă Curtea ar ajunge la concluzie contrară, o asemenea ingerință ar fi justificată și proporțională.

Reclamanta se opune acestor teze.

Curtea reamintește că, în cauza de față, deși reclamanta a obținut, pe 22 decembrie 2000, o sentință definitivă care condamna comisia locală să-i emită un titlu de proprietate pentru un teren specific, această decizie n-a fost executată, nici anulată sau modificată ca rezultat al exercitării unui recurs prevăzut de lege. Se poate pune capăt situației continue de neexecuție doar printr-o asemenea anulare sau prin substituirea de către tribunal a obligației datorate în baza sentinței în cauză de o altă obligație echivalentă (a se vedea Sabin Popescu, citat mai sus, § 54).

Curtea constată că autoritățile administrative au invocat înaintea instanțelor judiciare motive pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de atribuire reclamantei a terenului pe amplasamentul vechi sau pe amplasamentul prevăzut în deciziile administrative din 1996 și 2000. Aceste motive au fost inițial respinse (paragrafele 10 și 11 mai sus) și, doar apoi, imposibilitatea de execuție pe amplasamentul vechi a fost constatată (paragrafele 17 și 22 mai sus), chiar dacă titlurile de proprietate care justificau presupusa imposibilitate de execuție pe amplasamentul vechi fusesera emise în 1994, înainte de sentințele în cauza de față.

Deși nu aparține Curții să judece dacă amplasamentul terenului care trebuia atribuit reclamantei a fost determinat corect, consideră că aparținea autorităților să întreprindă demersuri pentru a evita existența de decizii concurente pe care trebuiau să le execute sau cel puțin să clarifice situația în acest fel creată (Popescu și Dașoveanu c. România, nr. 24681/03, § 36, 19 iulie 2007). Curtea constată în cauza de față că instanțele judiciare au anulat titlul de proprietate emis reclamantei pe alt amplasament, în timp ce considerau că execuția sentinței din 22 decembrie 2000 era posibilă cel puțin pe amplasamentul terenurilor luate de la societate (§21 mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a agitat, în cauza de față, de o imposibilitate obiectivă de a face executată acea hotărâre.

Curtea a tratat de multă ori cazuri ridicând întrebări similare cu ale cazului de față și a constatat încălcarea articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea printre multe altele, Sabin Popescu, citat mai sus; Dragne și alții c. România, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cauza de față statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a face executate deciziile judiciare favorabile reclamantei și pentru a respecta dreptul ei de proprietate. Deci, a fost o încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. 2. Privind presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la terenul de 10 ha moștenit de fratelul ei

Guvernul consideră că nu a fost o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei, deoarece autoritățile i-au oferit teren pe alt amplasament, dar dacă Curtea ar ajunge la concluzie contrară, o asemenea ingerință ar fi justificată și proporțională. Consideră că autoritățile nu pot fi ținute responsabile pentru neexecutarea unei hotărâri definitive deoarece nu existe, în cauza de față, o asemenea sentință care să le ordone să acorde reclamantei dreptul de proprietate pe amplasamentul vechi, ca moștenitoare a fratelui ei.

Reclamanta combate această teză.

Curtea constată că reclamanta se plânge nu de o acțiune determinată, ci mai degrabă de inacțiunea autorităților române și de refuzul lor de a lua măsuri pentru a-i garanta restittuirea efectivă a terenului moștenit de fratelul ei. Observă, de altfel, că aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu dă naștere la controversă între părți. În sensul acesta, Curtea reamintește că a deja judecat că o decizie administrativă care recunoaște reclamanta ca titulară a unui drept de proprietate pe un bun imobil se analizează ca o creanță împotriva statului român putând fi considerată suficient de stabilită pentru a fi calificată de "valoare patrimoniază" și pentru a chema protecția articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Manoilescu și Dobrescu c. România și Rusia (decizie), nr. 60861/00, § 88, CEDO 2005-VI și Drăculeț c. România, nr. 20294/02, § 40, 6 decembrie 2007).

Curtea va căuta, la lumina principiului general al respectării proprietății consacrat de prima frază din primul paragraf al articolului 1 sus-menționat, dacă autoritățile române, prin abstinerea de a acționa în sensul dorit de reclamantă, au menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre multe altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A nr. 52).

În cauza de față, observă că titlul de proprietate emis de autoritățile administrative a fost anulat de instanțele judiciare naționale pe motiv că comisia locală nu justificase o imposibilitate obiectivă de atribuire a unui anumit teren nici preferința pentru persoane terțe în detrimentul reclamantei (§22 mai sus).

Consideră, deci, că anularea titlului de proprietate pe terenul moștenit de reclamanta de fratelul ei a fost exclusiv justificată de demersurile neadecvate pe care autoritățile le întreprinsesera în cauza de față. De altfel, reclamanta nu primise vreo indemnizație nici nu-i fusese oferit un teren pe care să-l poată accepta. La acest privitor, Curtea constată, pe de o parte, că curtea de apel din Bacău considerase că autoritățile locale ar trebui să atribuie reclamantei terenul prevăzut de decizia administrativă din 8 martie 2000 și, pe de altă parte, că nu este dovedit în cauza de față că autoritățile locale să fi făcut tentative pentru a oferi reclamantei teren pe acest amplasament.

Deci, chiar dacă s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit o cauză de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că reclamanta a suportat o sarcină specială și exorbitantă din faptul de a fi fost privată nu doar a dreptului de a se bucura de terenul moștenit de fratelul ei, ci și de orice indemnizație sau măsură reparatoare la acest privitor.

Curtea estimează, deci, că a fost o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la terenul de 10 ha moștenit de fratelul ei.

Reclamanta a cerut, inițial, cu titlu de prejudiciu material, 71.702,94 euro (EUR) reprezentând valoarea a 20 ha teren, pe baza unui raport de expertiză, precum și 34.386,29 EUR pentru pierdere de venit de la 2000. Ulterior, a relevant că prețul pe metru pătrat de teren se ridica la aproape 1 EUR. Cere, de altfel, 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul avansează că valoarea terenului de 20 ha este de 63.321 EUR și prezintă o expertiză în sensul acesta. Se opune acordării unei sume cu titlu de pierdere de venit și consideră că constatarea eventuală a unei încălcări constituie o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral susținut.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică în raport cu Convenția de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele. Dacă dreptul intern permite ștergerea doar incompletă a consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție îi conferă Curții puterea de a acorda o reparare părții prejudiciate de actul sau omisiunea privind care a fost constatată o încălcare a Convenției.

Printre elementele luate în considerare de Curte când hotărăște în materie figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite în consecință directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, adică repararea stării de anxietate, dezagrement și incertitudini rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

Curtea hotărăște, în circumstanțele cauzei de față și ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieții imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, că statul pârât va trebui să verseze reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului, și anume 71.000 EUR.

Cu toate acestea, cu privire la pierderea de venit cauzată de imposibilitatea de a se bucura de teren, Curtea observă că reclamanta nu a însoțit prețurile acesteia cu documente justificative relevante care ar fi permis Curții să stabilească valoarea prejudiciului. În felul acesta, nu a trimis nici expertiză nici, eventual, decizie judiciară atestând suma prejudiciului. Deci, în absența documentelor justificative relevante, Curtea nu ar putea specula cu privire la valoarea pierderii de venit. Deci nu este cazul să se acorde reclamantei o indemnizație la acest titlu (Luca c. România, nr. 1204/03, § 40, 13 mai 2008).

Curtea estimează, cu toate acestea, că reclamanta a suferit prejudiciu moral din faptul, în special, a frustrării provenite de imposibilitatea de a vedea executată hotărârea pronunțată în favoarea sa, precum și de imposibilitatea de a lua posesie a terenului moștenit de fratelul ei, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea unei încălcări.

În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblu elementelor situate în posesia sa și hotărând în echitate, cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantei 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, de altfel, 2.800 EUR cu titlu de cheltuieli și costuri. Ea versează la dosar anumite documente justificative.

Guvernul nu se opune ca reclamanta să se vadă rambursată o sumă corespunzând cheltuielilor și costurilor legate de procedura internă și cea înaintea Curții, cu condiția ca acestea să fie dovedite, dar constată că reclamanta nu a prezentat toate documentele justificative în sprijinul cererii sale.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al valorii acestora. În cauza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 600 EUR, toate cheltuielile cuprinse, și o acordă reclamantei. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră oportun să calchez valoarea dobânzilor penalizatoare pe valoarea dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Spune că a fost o încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza non-execuției hotărârii din 22 decembrie 2000; 3. Spune că a fost o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza imposibilității pentru reclamanta de a dispune de terenul moștenit de fratelul ei; 4. Spune a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume de convertit în moneda statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării: i. 71.000 EUR (șaptezeci și unu de mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material; ii. 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; iii. 600 EUR (șase sute euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamanta, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o valoare egală cu a dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris pe 24 februarie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Secretar Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 16707/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Cătălina Laura Găină (« la requérante »), a saisi la Cour le 25 avril 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e M. Popa, avocate à Bacău. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du Ministère des Affaires Étrangères.

Le 8 juin 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

En 1949, un terrain de 50 ha sis dans la commune de Plopana et ayant appartenu à la grand-mère de la requérante fit l’objet d’une expropriation. Des parcelles de ce terrain furent ensuite attribuées à des tiers et, en 1994, trente-trois titres de propriété furent délivrés sur ce terrain. 1. Procédure en reconstitution du droit de propriété en vertu de la loi n o 18/1991

En 1991, la commission départementale de Bacău pour l’application de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier (« la commission départementale ») établit le droit de propriété de la requérante et de son frère pour une surface de 10 ha de terrain chacun et leur octroya une somme d’argent représentant des actions d’une société commerciale (« la société ») pour l’équivalent arable de cette surface, qui était administrée par ladite société.

Par une décision du 21 octobre 1996, la commission départementale prit possession de plusieurs terrains de la société afin de les restituer aux actionnaires de la société, parmi lesquels 10 ha à la requérante en tant qu’héritière de sa grand-mère.

La requérante sollicita plusieurs fois la commission locale pour l’application de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier de Plopana (« la commission locale ») pour que soient entreprises les démarches nécessaires afin de lui délivrer le titre de propriété pour les 10 ha. Le 20 septembre 1999, elle contesta en justice le refus de la commission locale.

Par une décision du 8 mars 2000, la commission départementale prit d’autres terrains de la société pour les attribuer à d’autres actionnaires, dont 10 ha pour la requérante en tant qu’unique héritière de son frère, décédé en 1997. Par la même décision, la commission valida l’emplacement des terrains pour lesquels le droit de propriété de la requérante avait été reconstitué.

Par un jugement du 22 décembre 2000, le tribunal de première instance de Bacău fit droit à l’action de la requérante et ordonna à la commission locale de faire les démarches nécessaires pour lui délivrer en tant qu’héritière de sa grand-mère le titre de propriété d’un terrain de 10 ha dans la commune de Plopana, tel que prévu par la décision de la commission départementale du 8 mars 2000, sur l’ancien emplacement. Le tribunal constata que la commission locale était de mauvaise foi et que son attitude empiétait grièvement sur le droit de la requérante de se voir attribuer le terrain sur l’ancien emplacement. Il considéra comme non justifiée la motivation de la commission concernant l’existence des demandes par les anciens propriétaires en vertu de la loi n o 1/2000 pour les emplacements établis par la décision du 8 mars 2000.

Par un jugement du 11 mai 2001, le tribunal départemental de Bacău rejeta l’appel de la commission locale, au motif que ne ressortait pas des preuves produites l’impossibilité de l’attribution dudit terrain sur l’ancien emplacement.

Le jugement du 22 décembre 2000 devint définitif et fut revêtu de la formule exécutoire. 2. Le contentieux administratif

Le 18 septembre 2001, la requérante introduisit une action à l’encontre du maire de Plopana, en sa qualité de président de la commission locale, afin de le faire condamner au versement d’une astreinte par jour de retard jusqu’à l’exécution du jugement du 22 décembre 2000.

Le 15 octobre 2001, la commission locale dressa un procès-verbal indiquant l’impossibilité de mettre la requérante en possession de l’ancien emplacement, lequel était occupé, ainsi que son refus de prendre possession d’un autre emplacement disponible et la proposition d’être dédommagée pour son terrain.

Par un jugement du 22 février 2002, le tribunal de première instance rejeta l’action de la requérante au motif que, même si le jugement était resté inefficace, le maire n’était pas de mauvaise foi.

Par un jugement du 16 juillet 2002, le tribunal départemental accueillit l’appel de la requérante et condamna le maire à verser une astreinte par jour de retard jusqu’à l’exécution du jugement du 22 décembre 2000. Le tribunal considéra, en vertu du principe d’exécution des jugements, que la commission locale était obligée d’entreprendre les démarches nécessaires afin de lui délivrer un titre de propriété, d’autant plus que par la décision du 8 mars 2000, la commission départementale avait validé aussi l’emplacement des terrains de la requérante. En outre, le tribunal retint que les titres des tiers avaient déjà été délivrés au moment du prononcé du jugement du 22 décembre 2000 et que la prétendue impossibilité d’exécution de la part du maire avait été soulevée dans la procédure, mais que la cour l’avait écartée par ledit jugement.

Le recours formé par le maire fut accueilli le 28 octobre 2002 par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bacău. Celle-ci constata l’impossibilité objective d’exécution sur l’ancien emplacement en raison de l’émission, depuis 1994, d’autres titres de propriété sur l’ancien emplacement, lesquels n’avaient pas été annulés. 3. Action en annulation des titres de propriété

Le 13 août 2002, la commission locale invita la requérante pour lui octroyer une surface totale de 20 ha, à son propre nom et en tant qu’héritière de son frère, sur d’autres emplacements disponibles.

Le 31 août 2002, la commission départementale dressa un titre de propriété en faveur de la requérante et un autre en faveur de son frère, chacun pour 10 ha de terrain à l’extérieur du périmètre de la commune.

Le 16 janvier 2003, la requérante introduisit une action contre les commissions locale et départementale, en annulation des deux titres de propriété. La commission locale invoqua une impossibilité objective d’attribuer le terrain sur l’ancien emplacement en raison des trente ‑ trois titres de propriété délivrés sur celui-ci, et affirma que pour les terrains pris de la société, il y avait des demandes faites par les anciens propriétaires en vertu de la loi n o 1/2000.

Par un jugement du 9 avril 2003, le tribunal de première instance fit droit à l’action et annula les deux titres. Il constata que les terrains n’avaient été attribués ni sur l’ancien emplacement, ni sur les terrains transférés à la commission en 1996 et 2000, et considéra que la commission locale avait l’obligation de reconstituer le droit de propriété de la requérante au moins sur les emplacements des terrains pris de la société.

Sur un appel de la commission locale, par une décision du 19 novembre 2003, après une cassation sans renvoi, le tribunal départemental accueillit l’action de la requérante et constata la nullité absolue de ces titres. Il nota que les deux titres n’incluaient pas le terrain attribué par le jugement du 22 décembre 2000 et par les décisions administratives de 1996 et 2000. Le tribunal ajouta que les titres ainsi délivrés méconnaissaient l’autorité dont bénéficiaient les décisions prononcées par les cours et par les autorités administratives compétentes. Il considéra également que la commission locale n’avait pas justifié le fait que la préférence avait été donnée aux demandes formulées par des tierces personnes, au détriment de la requérante. Ce jugement fut confirmé le 13 décembre 2004 par un arrêt définitif de la cour d’appel. La cour nota la différence entre l’ancien emplacement et les emplacements prévus par les décisions de 1996 et 2000, en considérant que la requérante devait obtenir des titres de propriété sur ces derniers. 4. Autres démarches

Le 22 décembre 2006, le maire, en sa qualité de président de la commission locale, forma plusieurs actions contre la commission départementale et contre une trentaine de personnes, en annulation des titres de propriété délivrés en 1994 sur l’ancien emplacement.

Par des jugements des 21 mars, 4 avril et 30 mai 2007, le tribunal de première instance rejeta ces actions. Il constata que les titres de propriété avaient été légalement délivrés. En outre, il considéra que le jugement du 22 décembre 2000 n’avait pas force de chose jugée dans le cas d’espèce, compte tenu de ce qu’au moment du prononcé, le tribunal s’était appuyé sur une autre situation de fait : l’existence des demandes de restitution en vertu de la loi n o 1/2000, alors qu’à ce moment-là, des titres de propriété avaient été délivrés depuis 1994, en vertu de la loi n o 18/1991, situation dont la commission locale avait connaissance et aurait dû informer le tribunal. Il ne ressort pas des pièces du dossier que le maire ait ou non formé un recours contre ces jugements.

Les 9 mai et 15 juin 2007, la commission locale informa la requérante de l’impossibilité de lui attribuer le terrain sur l’ancien emplacement, à la suite du rejet des demandes d’annulation des titres des tiers et l’invita, afin de lui attribuer d’autres emplacements ou de lui offrir des dédommagements au cas où elle refuserait. La commission l’informa également de ce que les terrains disponibles étaient dispersés et de qualité inférieure à celle de l’ancien emplacement. La requérante refusa, en insistant pour l’attribution du terrain sur l’ancien emplacement.

Par une lettre du 18 juillet 2007, l’Office de cadastre et publicité immobilière de Bacău informa l’agent du Gouvernement, à la demande de ce dernier, que la commission départementale avait l’intention d’attribuer à la requérante un terrain sur un autre emplacement, dans la commune de Tătărăști, et qu’en cas de refus de la requérante, la commission procéderait à l’octroi de dédommagements.

Par une lettre du 7 septembre 2007, la commission locale invita la requérante pour lui octroyer une parcelle de 0,59 ha sise à Ițcani, sur l’ancien emplacement détenu par sa grand-mère, ainsi que de la différence jusqu’à 20 ha sur d’autres emplacements. Par une décision du 26 août 2008, la commission départementale valida la proposition de la commission locale pour la parcelle de 0,59 ha. Elle constata également que la requérante avait demandé, le 22 septembre 2005, la reconstitution de son droit de propriété sur 44,70 ha du terrain hérité de sa grand-mère et que, pour la surface de 44,11 ha, elle recevrait des dédommagements, alors que pour une parcelle de 5,30 ha elle avait reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 10/2001.

Les informations fournies par les parties indiquent que la requérante n’a toujours pas reçu de nouveau titre de propriété, ni de dédommagements. II.

La requérante allègue que l’inexécution de l’arrêt du 22 décembre 2000 a enfreint son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Elle allègue également une atteinte à son droit au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, en ce qui concerne le terrain de 10 ha hérité de son frère. Les articles invoqués sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et la déclare donc recevable. B. Sur le fond 1. Sur la violation alléguée des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 en raison de l’inexécution de l’arrêt du 22 décembre 2000

Le Gouvernement estime que la non-exécution du jugement reconnaissant le droit de la requérante n’est pas imputable aux autorités, mais résulte d’une impossibilité objective d’exécution ad litteram . De plus, le maire a demandé l’annulation des titres de propriété délivrés aux tiers sur l’ancien emplacement et les autorités ont aussi essayé de trouver des solutions alternatives, soit par l’attribution d’autres emplacements, soit par l’octroi d’une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001. Le Gouvernement estime également qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante, mais que si la Cour arrivait toutefois à la conclusion contraire, une telle ingérence serait justifiée et proportionnelle.

La requérante s’oppose à ces thèses.

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, bien que la requérante ait obtenu, le 22 décembre 2000, un jugement définitif condamnant la commission locale à lui délivrer un titre de propriété pour un terrain précis, cette décision n’a pas été exécutée, ni annulée ou modifiée à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par la loi. Ce n’est que par une telle annulation ou par la substitution par le tribunal de l’obligation due en vertu du jugement en cause par une autre obligation équivalente que la situation continue de non-exécution pourrait cesser (voir Sabin Popescu , précité, § 54).

La Cour note que les autorités administratives ont invoqué devant les juridictions des motifs afin de justifier une impossibilité objective d’attribuer à la requérante le terrain sur l’ancien emplacement ou sur l’emplacement prévu dans les décisions administratives du 1996 et 2000. Ces motifs ont été rejetés dans un premier temps (paragraphes 10 et 11 ci ‑ dessus) et, ensuite seulement, l’impossibilité d’exécution sur l’ancien emplacement a été constatée (paragraphes 17 et 22 ci-dessus), même si les titres de propriété justifiant la prétendue impossibilité d’exécution sur l’ancien emplacement avaient été délivrés en 1994, avant les jugements dans le cas d’espèce.

Bien qu’il n’appartienne pas à la Cour de juger si l’emplacement du terrain qui devait être attribué à la requérante a été déterminé correctement, elle estime qu’il appartenait aux autorités de faire des démarches afin d’éviter l’existence de décisions concurrentes qu’elles devaient exécuter ou au moins d’éclaircir la situation ainsi créée ( Popescu et Dașoveanu c. Roumanie , n o 24681/03, § 36, 19 juillet 2007). La Cour note dans la présente affaire que les juridictions ont annulé le titre de propriété délivré à la requérante sur un autre emplacement, tout en considérant que l’exécution du jugement du 22 décembre 2000 était possible au moins sur l’emplacement des terrains pris de la société (paragraphe 21 ci-dessus). Par conséquent, la Cour estime qu’il ne s’agissait pas, en l’espèce, d’une impossibilité objective de faire exécuter ledit arrêt.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir parmi beaucoup d’autres, Sabin Popescu , précité ; Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, 7 avril 2005).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’État, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les décisions judiciaires favorables à la requérante et de respecter son droit de propriété. Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. 2. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1 en ce qui concerne le terrain de 10 ha hérité de son frère

Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas eu une ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante, parce que les autorités lui ont offert du terrain sur un autre emplacement, mais si la Cour arrivait toutefois à la conclusion contraire, une telle ingérence serait justifiée et proportionnelle. Il considère que les autorités ne sauraient être tenues responsables de l’inexécution d’un arrêt définitif parce qu’il n’y a pas, en l’espèce, un tel jugement leur ordonnant d’accorder à la requérante un droit de propriété sur l’ancien emplacement, en tant qu’héritière de son frère.

La requérante combat cette thèse.

La Cour note que la requérante se plaint non pas d’un acte déterminé, mais plutôt de l’inaction des autorités roumaines et de leur refus de prendre des mesures afin de lui garantir la restitution effective du terrain hérité de son frère. Elle observe également que l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n o 1 ne prête pas à controverse entre les parties. Dans ce sens, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé qu’une décision administrative reconnaissant la requérante comme titulaire d’un droit de propriété sur un bien immobilier s’analysait en une créance à l’encontre de l’État roumain pouvant être réputée suffisamment établie pour être qualifiée de « valeur patrimoniale » et appeler la protection de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Manoilescu et Dobrescu c. Roumanie et Russie (déc.), n o 60861/00, § 88, CEDH 2005 ‑ VI et Drăculeț c. Roumanie , n o 20294/02, § 40, 6 décembre 2007).

La Cour recherchera, à la lumière du principe général du respect de la propriété consacré par la première phrase du premier alinéa de l’article 1 précité, si les autorités roumaines, en s’abstenant d’agir dans le sens souhaité par la requérante, ont ménagé un juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, parmi beaucoup d’autres, Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 69, série A n o 52).

En l’espèce, elle observe que le titre de propriété délivré par les autorités administratives a été annulé par les juridictions nationales au motif que la commission locale n’avait pas justifié une impossibilité objective d’attribuer un certain terrain ni la préférence envers des tierces personnes au détriment de la requérante (paragraphe 22 ci-dessus).

Elle considère dès lors que l’annulation du titre de propriété sur le terrain hérité par la requérante de son frère a été exclusivement justifiée par les démarches inappropriées que les autorités avaient entreprises dans le cas d’espèce. Par ailleurs, la requérante ne s’est pas vu verser une quelconque indemnité ou proposer un terrain qu’elle pouvait accepter. A cet égard, la Cour note, d’une part, que la cour d’appel de Bacău a considéré que les autorités locales devraient attribuer à la requérante le terrain prévu par la décision administrative du 8 mars 2000 et, d’une autre part, qu’il n’est pas prouvé en l’espèce que les autorités locales aient fait des tentatives pour offrir à la requérante du terrain sur cet emplacement.

Partant, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété a servi une cause d’intérêt public, la Cour considère que le juste équilibre a été rompu et que la requérante a supporté une charge spéciale et exorbitante par le fait d’avoir été privée non seulement du droit de jouir du terrain hérité de son frère, mais également de toute indemnité ou mesure réparatrice à cet égard.

La Cour estime dès lors qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 en ce qui concerne le terrain de 10 ha hérité de son frère. II.

La requérante a réclamé, initialement, au titre du préjudice matériel, 71 702,94 euros (EUR) représentant la valeur de 20 ha de terrain, sur la base d’un rapport d’expertise, ainsi que 34 386,29 EUR pour le manque à gagner depuis 2000. Ultérieurement, elle a relevé que le prix au mètre carré de terrain s’élevait à presque 1 EUR. Elle réclame également 10 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement avance que la valeur du terrain de 20 ha est de 63 321 EUR et présente en ce sens une expertise. Il s’oppose à l’octroi d’une somme au titre du manque à gagner et considère que le constat éventuel d’une violation constitue une satisfaction équitable pour le préjudice moral allégué.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour lorsqu’elle statue en la matière figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

La Cour décide, dans les circonstances de l’espèce et compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, que l’État défendeur devra verser à la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien, à savoir 71 000 EUR.

Cependant, s’agissant du manque à gagner causé par l’impossibilité de jouir du terrain, la Cour observe que la requérante n’a pas accompagné ses prétentions des justificatifs pertinents qui auraient permis à la Cour d’établir la valeur du préjudice. Ainsi, elle n’a envoyé ni expertise ni, éventuellement, décision judiciaire attestant le montant du préjudice. Dès lors, en l’absence de justificatifs pertinents, la Cour ne saurait spéculer sur la valeur du manque à gagner. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre ( Luca c. Roumanie , n o 1204/03, § 40, 13 mai 2008).

La Cour estime toutefois que la requérante a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter l’arrêt rendu en sa faveur, ainsi que par l’impossibilité de prendre possession du terrain hérité de son frère, et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 2 800 EUR au titre des frais et dépens. Elle verse au dossier certains justificatifs.

Le Gouvernement ne s’oppose pas à ce que la requérante se voie rembourser une somme correspondant aux frais et dépens liés à la procédure interne et à celle devant la Cour pour autant qu’ils sont prouvés, mais note que la requérante n’a pas présenté tous les justificatifs à l’appui de sa demande.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 600 EUR, tous frais confondus, et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la non-exécution de l’arrêt du 22 décembre 2000 ; 3 Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de l’impossibilité pour la requérante de disposer du terrain hérité de son frère ; 4 Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 71 000 EUR (soixante et onze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii. 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; iii. 600 EUR (six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 février 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président