ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2005

Asupra conflictului de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 1 octombrie 2003, A.C. a formulat plângere împotriva hotărârii nr. 331 din 14 mai 2003 a Comisiei de aplicare a legii fondului funciar din cadrul Prefecturii Județului Iași. Prin sentința civilă nr. 478 pronunțată la 5 martie 2004, Judecătoria Pașcani a respins plângerea. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel A.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 694 din 8 septembrie 2004, Tribunalul Iași a apreciat că, în raport de data pronunțării sentinței judecătoriei erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 58/2003, și art. 282 1 alin. (2) C. proc.

civ., care prevăd că „hotărârile judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorității administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, nu sunt supuse apelului, dacă Legea nu prevede altfel și că în temeiul dispozițiilor art. 299 alin. (2) din același act normativ, recursul se soluționează de către Curtea Supremă de Justiție. S-a mai arătat în considerentele aceleiași hotărâri, că, deși O.U.G. nr. 58/2003 a fost modificată prin Legea nr. 195/2004, normele prevăzute de art. 725 alin. (4) C. proc. civ. sunt incidente în cauză, așa încât „hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de Legea sub care au fost pronunțate”.

Față de data pronunțării hotărârii Judecătoriei Pașcani, calea de atac era doar recursul, iar acesta, potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. era în competența curților de apel. Cu această motivare, tribunalul s-a dezinvestit declinându-și competența materială în favoarea Curții de Apel Iași, căreia i-a trimis cauza. Prin decizia civilă nr. 841 din 2 decembrie 2004, această instanță, la rându-i și-a declinat competența materială de soluționare a recursului, în favoarea Tribunalului Iași și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând în esență, că litigiile în materia fondului funciar sunt supuse căii de atac prevăzute la data pronunțării acestora, întrucât, potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 195 din 25 mai 2004 tribunalul era instanță superioară și îi revenea competența de soluționare a recursului.

Pe calea regulatorului de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție are a soluționa conflictul negativ de competență ivit între Curtea de Apel Iași (decizia civilă nr. 841 din 2 decembrie 2004) și Tribunalul Iași (decizia civilă nr. 694 din 8 septembrie 2004), astfel că stabilește în favoarea Tribunalului Iași, competența de soluționare a apelului declarat de A.C., pentru considerentele ce succed. Plecând de la prevederile art. 282 1 alin. (2) astfel cum au fost reglementate de O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, potrivit cu care nu sunt supuse apelului dacă legea nu prevede altfel hotărârile instanțelor judecătorești, prin care se soluționează plângerea împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, se impun următoarele precizări: În materia fondului funciar, prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 58/2003, privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă a fost reglementată, în mod expres, competența jurisdicțională a instanțelor judecătorești. Astfel, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 195/2004, „hotărârile pronunțate de judecătorii în primă instanță în materia fondului funciar sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel”. Este adevărat că prin O.U.G. nr. 58/2003 s-a prevăzut la art. 282 1 alin. (2), text procedural mai sus evocat, că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești care soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, legiuitorul instituind cu titlu de excepție „dacă legea nu prevede altfel”.

Or, modificările aduse O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 și apoi prin O.U.G. nr. 65 din 9 septembrie 2004 trebuie interpretate în spiritul edictat de normele de procedură, conform principiului de aplicare imediată a legii noi, cu respectarea cazurilor de ultraactivitate a legii vechi. Ca atare, sub aspectul aplicării în timp a normelor de procedură toate cele trei ordonanțe stabilesc că procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanțe, cu excepțiile reglementate în mod expres, prin dispozițiile art. 11 alin. (2) și (3) ale O.U.G. nr. 58/2003, modificate prin Legea 195/2004, art. III din aceeași lege, precum și art. 11 alin. (1)–(4) din O.U.G.

nr. 65 din 9 septembrie 2004. Astfel este de observat că, nu sunt supuse legii sub imperiul cărora au fost pronunțate, hotărârile date în materie comercială aflate pe rolul curților de apel în primă instanță, al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei; cererile în anulare împotriva ordonanțelor privind somația de plată, pronunțate de tribunal în cauze comerciale al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei și cazurile de casare cu trimitere (art. 1 pct. 11 alin. ultim din Legea 195/2004). Totodată, prin Legea nr. 195/2004 a fost introdusă calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță în materia fondului funciar și în cuprinsul normelor prevăzute de art. III alin. (1) din această lege a fost stabilită competența, în sensul că aceste hotărâri sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol „în cazurile prevăzute la alin. (1), apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi se trimit la tribunale, iar recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se trimit la curțile de apel. Corelativ acestui text, art. II din aceeași lege reglementează procedura trimiterii cauzelor aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel: Alin. (1), „recursurile împotriva hotărârilor date fără drept de apel potrivit legii în vigoare la data pronunțării lor, se trimit spre judecată instanțelor imediat superioare celor care au pronunțat hotărârea în primă instanță”. Alin. (2) „recursurile care au ca obiect hotărâri prin care tribunalele au judecat apelurile se trimit spre judecată curților de apel”.

Alin. (3) prevede „recursurile prevăzute la alin. (1) și (2), a căror admisibilitate în principiu nu a fost examinată până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se scot de pe rol și se trimit, pe cale administrativă, instanțelor devenite competente să le judece, iar în cazul în care admisibilitatea în principiu a fost examinată, se trimit prin declinarea competenței, prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, fără citarea părților”. În consecință, din interpretarea normelor citate rezultă că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a ordonanței rămân supuse căilor de atac prevăzute de Legea sub imperiul căreia au fost edictate. De la această regulă, în mod expres, legiuitorul a reglementat norme cu caracter special, derogator.

Cu titlu exemplificativ și în considerarea argumentelor privind stabilirea competenței de soluționare a apelului în favoarea tribunalului, pe calea regulatorului de competență, cu care a fost investită, Înalta Curte are de analizat aplicarea normelor de procedură în materia fondului funciar. În acest sens este de precizat că derogarea mai sus amintită privește introducerea, prin Legea nr. 195/2004 a căii de atac a apelului și reglementarea gradelor de jurisdicție prin atribuirea soluționării cauzelor în materia fondului funciar în primă instanță de judecătorie, a apelului de către tribunal și a recursului de către curtea de apel. Cum normele procedurale sunt de imediată aplicare, la data intrării în vigoare a Legii 195/2004, litigiile în această materie care nu aveau beneficiul gradului de jurisdicție al apelului (prin suprimarea acestuia conform O.U.G.

nr. 58/2003), vor fi supuse acestei căi de atac care se judecă de tribunal. Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Stabilește competența de soluționare a apelului privind pe contestatorul A.C. în contradictoriu cu Comisia Județeană Iași pentru Aplicarea Legii 18/1991, în favoarea Tribunalului Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2005.