ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5013/2005

deliberând asupra recursului declarat de inculpatul Ț.C. împotriva deciziei penale nr. 330 din 29 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 129 pronunțată la 11 noiembrie 2004 de Tribunalul Călărași, în dosarul nr. 432/P/2004, a fost condamnat, la 20 de ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 174 – art. 175 lit. i) și art. 176 C. pen., inculpatul Ț.C., cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Prin aceeași sentință inculpatului i s-a aplicat și pedeapsa complimentară a interzicerii, pe timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., precum și dispozițiile art. 67 C. pen. în sensul degradării sale militare.

Totodată instanța: - a menținut starea de arest a inculpatului; - a dedus din pedeapsă perioada reținerii și arestării preventive executate de la 27 martie 2004 și până la data pronunțării sentinței; - a dispus confiscarea, conform art. 118 lit. b) C. pen., a unui bici folosit la săvârșirea infracțiunii și - l-a obligat pe inculpat la plata unor despăgubiri materiale în valoare de 30.000.000 lei vechi și a unor daune morale în cuantum de 50.000.000 lei vechi către partea civilă C.M. precum și la plata către stat a cheltuielilor judiciare în valoare de 3.000.000 de lei vechi. Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 330, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la 29 aprilie 2005, în dosarul nr. 29/2005.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele au reținut, în esență, că în seara de 25 martie 2004, în loc public, inculpatul a aplicat, timp de mai multe minute, numeroase lovituri de bici lui G.E., în vârstă de 71 de ani, pe care, de asemenea, a lovit-o cu picioarele și a trântit-o cu capul de pământ, toate aceste acte de violență ducând la decesul victimei.

În considerentele hotărârii date în apel au fost de asemenea analizate și înlăturate criticile aduse de inculpat sentinței în ceea ce privește: - greșita reținere în sarcina sa a actelor de violență exercitate împotriva victimei și care ar fi fost comise în realitate de numitul M.G., bunicul inculpatului; - pretinsa lipsă a raportului de cauzalitate dintre acele violențe și decesul victimei; - pretinsa nulitatea unui aviz dat în cauză de Comisia de Avizare și Control a I.M.L.; - greșita încadrare a faptei, în condițiile în care inculpatul nu a acționat cu intenția de a ucide; - existența unor încălcări ale legii care, potrivit inculpatului, ar atrage «nulitatea urmăririi penale» și - greșita soluționare a laturii civile constând în acordarea de despăgubiri într-un cuantum apreciat de inculpat drept excesiv de mare.

La 11 mai 2005 inculpatul Ț.C. a declarat recurs, ulterior cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 3221/2005. În motivarea recursului astfel declarat inculpatul a afirmat că în cauză își găsesc aplicarea prevederile art. 385 9 pct. 17, 17 1 , 18 și 19 C. proc. pen., solicitând acestei Curți: - «să se aplece cu răbdare și profesionalism asupra dosarului și cererilor» formulate de recurent și - «să rețină greșita încadrare juridică a faptei, greșita aplicare a legii, excesul de putere și eroarea gravă de fapt» imputabile instanței de fond și celei de apel.

În același context au fost formulate mai multe critici care vizau: - respingerea «cu superficialitate și rea credință» a unor cereri legale și temeinice formulate de inculpat prin avocatul său, aspect care ar rezulta «din memoriul depus în ședința de judecată de la data de 29 aprilie 2005»; - atitudinea lipsită de obiectivitate a președintelui completului de judecată de la același termen; - încălcarea legii prin grăbirea soluționării apelului înainte de judecarea unui recurs declarat de inculpat împotriva încheieri de la 15 aprilie 2005 prin care instanța de apel menținuse starea sa de arest; - încălcarea Constituției, a Codului de procedură penală și a C.E.D.O., constând în judecarea apelului de către un complet împotriva căruia se formulase o cerere de recuzare nesoluționată încă; - încălcarea obligațiilor de aflare a adevărului obiectiv și de soluționare justă a cauzei de către instanța de apel care, «după (o așa zisă) singură ședință de judecată» a dat «împotriva susținerilor legale formulate de apărător … o decizie penală a cărei motivare este nelegală și netemeinică»; - refuzul instanței de apel de a lua în considerare, de a analiza și de a se pronunța asupra unor cereri formulate de avocatul inculpatului în exercitarea dreptului acestuia la apărare precum și calificarea voit tendențioasă a respectivelor cereri formulate în scris ca fiind «concluzii scrise»,

deși inculpatul a «refuzat starea de judecată». Această din urmă critică a fost dezvoltată prin indicarea obiectului fiecăreia dintre cererile formulate de apărătorul inculpatului la 29 aprilie 2005 și care puneau în discuție: - nulitatea unui aviz al Comisiei de avizare și control (context în care s-a relevat și ignorarea de către instanța de apel a unui raport de expertiză medico-legală având numărul 5/2458/2005 ale cărui constatări indicau o altă cauzalitate a decesului victimei); - o propunere de reaudiere a martorului M.G., care s-a autodenunțat ca autor al infracțiunii și de audiere a unui nou martor, R.V.; - o solicitare de reaudiere a martorilor V.A., V.M. și V.E. care și-au schimbat depozițiile cu ocazia declarațiilor date în instanță, pe considerentul că declarațiile lor din timpul urmăririi penale au fost date în urma șantajului și a amenințărilor exercitate de procurorul-anchetator.

Tot în categoria cererilor apărătorului inculpatului ignorate de către instanța de apel a fost enumerată și solicitarea privind «refacerea urmăririi penale», solicitare pe larg argumentată în motivarea scrisă a recursului. În ceea ce îl privește intimatul parte civilă C.M. a solicitat respingerea recursului. Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea are în vedere mai întâi că, în pofida celor afirmate de recurent, nu există neconcordanțe relevante între mențiunile din partea introductivă a deciziei instanței de apel și conținutul discuțiilor purtate în ședința publică de la 29 aprilie 2005 astfel cum acestea au fost înregistrate electronic fiind consemnate în transcrierea depusă în dosarul cauzei.

Este de observat astfel că, acționând conform prevederilor art. 298, 302 și 305 C. proc. pen., la termenul amintit instanța a pus de două ori în vedere apărătorului inculpatului să indice toate aspectele prealabile pe care intenționa să le invoce înainte de a se ajunge la dezbaterea apelului. Răspunsul dat de apărător acestui demers al instanței s-a limitat la o cerere de constatare a lipsei de validitate a unui aviz al Comisiei de Avizare și Control al actelor medico-legale, despre care s-a afirmat că este „nul de drept” și la reiterarea unei solicitări anterioare de „restituirea dosarului pentru completarea urmăririi penale și extinderea procesului penal și cu privire la alte persoane”, cerere formulată în temeiul art. 333 și 337 C. proc.

pen. Aceste aspecte au fost puse în discuție după care instanța s-a pronunțat în sensul că: - nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror, - problema extinderii procesului la alte persoane nu poate fi analizată deoarece excede limitele în care instanța a fost sesizată; - iar chestiunea avizării medico legale este una de apreciere care urma să fie avută în vedere la soluționarea apelului. Numai după epuizarea acestor discuții prealabile instanța a constatat „că apelul se află în stare de judecată” împrejurare care este, de asemenea, reflectată fidel nu numai de înregistrarea audio a cărei transcriere se află depusă în dosarul de recurs ci și consemnarea din partea introductivă a deciziei recurate.

Aceleași consemnări atestă că ulterior constatării cauzei în stare de judecată numai procurorul s-a supus pe deplin normelor legale aplicabile în materie punând, atunci când i s-a acordat cuvântul conform ordinii procedurale, concluzii coerente referitoare la modul de soluționare a apelului. În ceea ce îl privește apărătorul inculpatului a adoptat o poziție echivocă în sensul că a reiterat cererile prealabile inițiale la care a adăugat o analiză a probelor și s-a referit explicit la soluția care se impunea a fi dată ca urmare a admiterii apelului, pentru ca apoi să afirme că „nu a pus concluzii în apel, ci a formulat cereri în apărare care i-au fost respinse de toate completele de judecată”.

Lipsa de coerență a acestei atitudini este evidentă, motiv pentru care Curtea nu poate primi nici ea apărarea potrivit căreia în apel inculpatul ar fi „refuzat starea de judecată”, deoarece între cererile formulate de apărătorul său la 29 aprilie 2005 a fost și una prin care se solicita expres: „reaprecierea materialului probator administrat în cauză, stabilirea corectă a situației de fapt și, în temeiul art. 378 alin. (2) și (3) C. proc. pen., art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea sentinței și potrivit art. 345 C. proc. pen., achitarea și încetarea procesului”, soluție de neconceput în afara unei judecări și admiteri a apelului. În același timp, Curtea are în vedere că abaterile de la ordinea procedurală la care a recurs apărătorul inculpatului la termenul de la 29 aprilie 2005 nu a împiedicat totuși instanța să analizeze și să se pronunțe, așa după cum s-a argumentat mai sus, cu privire la chestiunile prealabile puse în discuție.

Se constată astfel că nici mențiunile din partea introductivă a deciziei recurate și nici transcrierea înregistrărilor audio nu sunt de natură a confirma criticile recurentului referitoare la presupusa superficialitate, rea credință sau lipsă de obiectivitate a membrilor completului de judecată, ori la refuzului acestora de a lua în considerare, de a analiza și de a se pronunța asupra cererilor avocatului inculpatului. Pe de altă parte, Curtea reține ca fiind de necontestat că, la același termen, după expunerea punctului de vedere referitor la necesitatea achitării inculpatului ca o consecință a admiterii apelului, apărătorul acestuia și inculpatul însuși s-au referit la intenția lor de a recuza completul de judecată.

Această aserțiune apare totuși ca lipsită de eficiență juridică atât în raport cu momentul formulării ei cât și cu împrejurarea că respectiva intenție nu a fost însoțită de o indicare, fie și verbală, a motivului legal de incompatibilitate-recuzare, avut în vedere, cerință minimală prevăzută de alin. (2), raportat la alin. (1) ale art. 51 C. proc. pen. Sunt deci nefondate și criticile aduse de inculpat deciziei pornindu-se de la ignorarea cererii informe de recuzare și care fac, în același context, referire la presupusa încălcare a Constituției, a Codului de procedură penală ori a C.E.D.O. Tot nefondată și lipsită de o argumentație relevantă este și critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat legea prin grăbirea soluționării cauzei înainte de judecarea unui recurs declarat de inculpat împotriva încheierii date la 15 aprilie 2005 și prin care fusese menținută starea de arest a lui Ț.C.

Toate celelalte aspecte evocate în susținerea recursului, inclusiv cele referitoare la „nulitatea urmăririi penale” au în mod vădit drept obiectiv o reconsiderare a forței probante a dovezilor cauzei îndeosebi a celor administrate în cursul urmăririi penale. Explicația aceste strategii procesuale rezidă în dinamica infracțională reținută în considerentele sentinței și apoi ale deciziei recurate, care se bazează preponderent pe probe administrate în cursul urmăririi penale. Conform acestei dinamici, reflectate și de declarația dată de inculpat la 27 martie 2004, în seara de 25 martie 2004, Ț.C. a surprins-o pe victima G.E., poreclită și M.C., în vârstă de 70 de ani, dormind în același pat cu bunicul inculpatului, M.G., în vârstă de 77 de ani.

Potrivit aprecierilor din aceeași declarație a inculpatului, cei doi erau îmbrăcați și „se cunoștea că au băut”, iar la vederea acestei scene Ț.C. a fost cuprins de o stare de nervozitate extremă și de indignare, motiv pentru care a tras-o pe victimă de păr cerându-i să plece, iar ulterior, pentru că aceasta nu a dat curs respectivei cereri, a exercitat împotriva ei numeroase acte de violență „cca. 30 de minute”. În cuprinsul declarației citate inculpatul a recunoscut că a lovit victima în repetate rânduri „cu un bici care avea o parte formată din sârmă împletită, cu palmele și cu picioarele”, violențele fiind exercitate în curtea casei bunicului său și apoi pe stradă, în fața aceleiași curți.

Ulterior, realizând că există pericolul ca victima să decedeze, inculpatul l-a chemat în ajutor pe martorul A.V., care locuia în apropiere, și împreună au mutat victima în fața unei alte case despre care știau că este părăsită. În configurarea acestei dinamici infracționale aceste aserțiuni de la urmărirea penală ale inculpatului concordă pe deplin cu depozițiile făcute în aceeași fază procesuală de martorii V.A. și V.M. Aceștia din urmă au relatat printre altele despre justificarea pe care Ț.C. a dat-o în fața lor actelor de violență povestind că a prins-o pe „MC. la ciocăneală cu tataia … beată moartă” și, pentru că nu a vrut să plece, a bătut-o de a „omorât-o cu biciu”, obiect pe care cei doi martori l-au și văzut în mâna inculpatului.

De altfel V.M., precum și mama ei, V.E. au relatat în cursul urmăririi penale că au asistat de la distanță la scenele în care inculpatul, aflat în curtea bunicului său, care se învecinează cu casa martorelor, o lovea cu biciul pe victimă „până aceasta a tăcut”, fiind apoi târâtă afară din respectiva curte și abandonată în dreptul unei case părăsite, aflate în apropiere. Trebuie însă menționat că încă din cursul urmăririi penale s-a încercat și acreditarea unei alte variante a situației de fapt, reflectată de declarațiile pe care martorii Ț.I. și M.G., adică mama și bunicul inculpatului, le-au dat la 29 martie 2004, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași. Potrivit acestei variante victima a încercat să sustragă țuică dintr-un butoi aflat în curtea lui M.G., iar acesta a surprins-o și a bătut-o cu biciul până la intervenția lui Ț.C.

care a smuls biciul. Este de remarcat că, pe lângă exonerarea de orice răspundere a lui Ț.C., respectiva variantă era extrem de convenabilă pentru familia inculpatului deoarece pe de-o parte infirma relatările despre postura promiscuă în care victima și M.G. s-ar fi găsit după ce au consumat împreună alcool, iar pe de alta oferea o oarecare legitimitate actelor de violență exercitate pentru apărarea proprietății de către un autor care, în raport cu vârsta sa avansată, era susceptibil de a beneficia de maxima clemență a instanțelor. Ca urmare respectiva variantă a fost însușită și de inculpat, iar în faza de judecată și de către martorii V.A., V.M. și V.E., care în fața instanței de fond au declarat că depozițiile date la urmărirea penală s-au datorat presiunilor exercitate de procuror.

Această ultimă aserțiune nu a fost însă argumentată convingător, cu atât mai mult cu cât unele dintre declarațiile inițiale menționate au fost scrise personal de martori, iar între ele și declarațiile de recunoaștere ale inculpatului există o perfectă concordanță. În schimb nu se poate vorbi despre o astfel de concordanță în cazul declarațiilor date în fața instanței unde depozițiile modificate ale martorelor V.M. și V.E. se contrazic flagrant în chestiunea prezenței sau absenței celei din urmă în curtea proprie, în momentul în care victima era bătură. Și mai evident contradictorii sunt însă declarația inculpatului Ț.C., care a susținut că l-a căutat pe V.A.

spre a-i cere ajutorul în vederea mutării victimei din fața curții bunicului său și depoziția dată în instanță prin care respectivul martor a relatat că de fapt cei doi se aflau împreună și discutau chestiuni gospodărești, despre un transport de „azotat” pe care urmau să îl descarce, în momentul în care au ambii au auzit-o pe victimă gemând și au descoperit-o „rezemată de gardul locuinței”. Acesta fiind contextul probatoriu, evaluarea făcută de instanța de fond și urmată de cea de apel în sensul reținerii ca dovedită a vinovăției inculpatului este justificată în condițiile în care: - referirile martorilor V.M., V.E. și V.A.

la pretinse presiuni exercitate de procuror nu au fost în mod credibil argumentate și nici nu au fost urmate de reclamații ale acestora împotriva respectivului magistrat; - ipoteza modificării depozițiilor lor în fața instanței, fie din compasiune sau fie din temere față de Ț.C., apare cu totul credibilă în condițiile în care, la urmărirea penală, aceștia au relatat despre atenționări ce le-au fost adresate de inculpat înainte de a fi arestat; - perfecta concordanță a declarațiilor de la urmărirea penală și contradicțiile celor date în fața instanței, dau deplină credibilitate primelor; - iar asumarea de către M.G.

a activității infracționale care a constat în lovituri suficient de puternice pentru a determina decesul victimei apare cu totul neverosimilă în raport slăbiciunea inerentă corespunzătoare vârstei avansate a martorului; în plus sentimentele de firească afecțiune ale martorului față de nepotul său oferă o explicație l rezonabilă gestului de asumare a răspunderii pentru săvârșirea uciderii. Ideea unei manipulări frauduloase a probelor de către apărarea lui Ț.C. nu poate fi nici ea exclusă în condițiile în care doi martori audiați de către prima instanță, M.D.I. și mai ales R.C., s-au hazardat să afirme, de conivență cu inculpatul că victima a ieșit în fugă din curtea lui M.G. urmărită de acesta, iar intervenția inculpatului a constat exclusiv în dezarmarea bunicului său.

Or, în declarația dată la urmărirea penală M.G. expus el însuși o cu totul altă dinamică a faptelor specificând: - că el nu ar fi aplicat decât „câteva bice pe spate” victimei, când aceasta se afla încă în curte, - că ulterior victima a fugit din curte și nu a putut-o urmări datorită vârstei lui înaintate și faptului că el însuși consumase „un pahar” (adică 1, 5 kg de țuică, conform precizărilor făcute ulterior în fața tribunalului) - apoi a pus biciul în căruța din curte - iar nepotul său, Ț.C., a luat biciul și a fugit după victimă. În raport cu același context probatoriu extrem de vast, Curtea reține că sunt nefondate criticile recurentului referitoare la încălcarea de către instanțe a „obligațiilor de aflare a adevărului obiectiv”.

Pentru aceleași considerente apare cu totul justificată respingerea de către instanța de apel a cererii de audiere a unui nou martor, R.V., și mai cu seamă a celei de reaudiere a martorilor M.G., V.A., V.M. și V.E. a căror atitudine procesuală de sprijinire a apărărilor inculpatului cu orice preț, inclusiv cu prețul mistificării realității, a fost deja demonstrată cu ocazia declarațiilor pe care le-au dat în primă instanță. Lipsite de suport probatoriu ori pur speculative sunt și aserțiunile recurentului referitoare la nulitatea unui aviz al Comisiei de avizare și control ori la concluziile divergente ale rapoartelor medico-legale efectuate în cauză. Reverificând aceste probe, Curtea constată că, dimpotrivă, există o vădită convergență a concluziilor tuturor specialiștilor în medicina legală care au analizat cauzele decesului lui G.E.

și care au relevat, fără dubiu, natura letală a violențelor exercitate cu sălbăticie de inculpat asupra victimei. În altă ordine de idei, Curtea reține că instanța de apel a analizat în detaliu și a respins pe baza unor argumente expuse cu claritate și fundamentate legal afirmațiile inculpatului referitoare la pretinsa nulitate a urmăririi penale și la necesitatea refacerii ei, la încălcarea dreptului său la apărare, la greșita încadrare juridică a faptei ori la greșita individualizare a pedepsei. Reiterarea de către inculpat a unora dintre aceste critici prin copierea motivelor de apel sub noua titulatură de „motive de recurs” nu poate duce la o altă concluzie în această cale de atac, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a exprimat în vre-un fel intenția de a răspunde la rândul său argumentelor expuse în decizie.

Conchizând așadar că în cauză nu sunt incidente nici una dintre prevederile art. 385 9 C. proc. pen., Curtea va face aplicarea art. 385 15 pct. 1 litera b) din același cod. în sensul respingerii recursului ca nefondat. Întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără întrerupere, în stare de reținere și apoi de arestare preventivă cu începere de la 27 martie 2004 și până la judecarea recursului, perioada menționată va fi dedusă din durata pedepsei conform art. 385 16 alin. (2) raportat la art. 381 alin. (1) și la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ț.C. împotriva deciziei penale nr. 330 din 29 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 27 martie 2004 la 8 septembrie 2005. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 120 lei (1 200 000 lei vechi), cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2005.