ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5013/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5013/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

deliberând asupra recursului declarat de inculpatul

Ț.C. împotriva deciziei penale nr. 330 din 29 aprilie 2005 a Curții de Apel

București, secția I penală, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 129 pronunțată la 11

noiembrie 2004 de Tribunalul Călărași, în dosarul nr. 432/P/2004, a fost

condamnat, la 20 de ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art.

174 – art. 175 lit. i) și art. 176 C. pen., inculpatul Ț.C., cu aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

Prin aceeași sentință inculpatului i s-a aplicat și

pedeapsa complimentară a interzicerii, pe timp de 5 ani, a drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., precum și dispozițiile art. 67 C.

pen. în sensul degradării sale militare.

Totodată instanța:

- a menținut starea de arest a inculpatului;

- a dedus din pedeapsă perioada reținerii și arestării

preventive executate de la 27 martie 2004 și până la data pronunțării sentinței;

- a dispus confiscarea, conform art. 118 lit. b) C.

pen., a unui bici folosit la săvârșirea infracțiunii și

- l-a obligat pe inculpat la plata unor despăgubiri materiale

în valoare de 30.000.000 lei vechi și a unor daune morale în cuantum de 50.000.000

lei vechi către partea civilă C.M. precum și la plata către stat a cheltuielilor

judiciare în valoare de 3.000.000 de lei vechi.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentințe

a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 330, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția I penală, la 29 aprilie 2005, în dosarul nr. 29/2005.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele au

reținut, în esență, că în seara de 25 martie 2004, în loc public, inculpatul a

aplicat, timp de mai multe minute, numeroase lovituri de bici lui G.E., în

vârstă de 71 de ani, pe care, de asemenea, a lovit-o cu picioarele și a

trântit-o cu capul de pământ, toate aceste acte de violență ducând la decesul

victimei.

În considerentele hotărârii date în apel au fost de

asemenea analizate și înlăturate criticile aduse de inculpat sentinței în ceea

ce privește:

- greșita reținere în sarcina sa a actelor de violență

exercitate împotriva victimei și care ar fi fost comise în realitate de numitul

M.G., bunicul inculpatului;

- pretinsa lipsă a raportului de cauzalitate dintre

acele violențe și decesul victimei;

- pretinsa nulitatea unui aviz dat în cauză de Comisia

de Avizare și Control a I.M.L.;

- greșita încadrare a faptei, în condițiile în care

inculpatul nu a acționat cu intenția de a ucide;

- existența unor încălcări ale legii care, potrivit

inculpatului, ar atrage «nulitatea urmăririi penale» și

- greșita soluționare a laturii civile constând în

acordarea de despăgubiri într-un cuantum apreciat de inculpat drept excesiv de

mare.

La 11 mai 2005 inculpatul Ț.C. a declarat recurs,

ulterior cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 3221/2005.

În motivarea recursului astfel declarat inculpatul a

afirmat că în cauză își găsesc aplicarea prevederile art. 385

9

pct.

17, 17

1

, 18 și 19 C. proc. pen., solicitând acestei Curți:

- «să se aplece cu răbdare și profesionalism asupra

dosarului și cererilor» formulate de recurent și

- «să rețină greșita încadrare juridică a faptei,

greșita aplicare a legii, excesul de putere și eroarea gravă de fapt» imputabile

instanței de fond și celei de apel.

În același context au fost formulate mai multe critici

care vizau:

- respingerea «cu superficialitate și rea credință» a

unor cereri legale și temeinice formulate de inculpat prin avocatul său, aspect

care ar rezulta «din memoriul depus în ședința de judecată de la data de 29

aprilie 2005»;

- atitudinea lipsită de obiectivitate a președintelui

completului de judecată de la același termen;

- încălcarea legii prin grăbirea soluționării apelului

înainte de judecarea unui recurs declarat de inculpat împotriva încheieri de la

15 aprilie 2005 prin care instanța de apel menținuse starea sa de arest;

- încălcarea Constituției, a Codului de procedură

penală și a C.E.D.O., constând în judecarea apelului de către un complet

împotriva căruia se formulase o cerere de recuzare nesoluționată încă;

- încălcarea obligațiilor de aflare a adevărului

obiectiv și de soluționare justă a cauzei de către instanța de apel care, «după

(o așa zisă) singură ședință de judecată» a dat «împotriva susținerilor legale

formulate de apărător … o decizie penală a cărei motivare este nelegală și

netemeinică»;

- refuzul instanței de apel de a lua în considerare,

de a analiza și de a se pronunța asupra unor cereri formulate de avocatul inculpatului

în exercitarea dreptului acestuia la apărare precum și calificarea voit

tendențioasă a respectivelor cereri formulate în scris ca fiind «concluzii

scrise», deși inculpatul a «refuzat starea de judecată».

Această din urmă critică a fost dezvoltată prin

indicarea obiectului fiecăreia dintre cererile formulate de apărătorul

inculpatului la 29 aprilie 2005 și care puneau în discuție:

- nulitatea unui aviz al Comisiei de avizare și

control (context în care s-a relevat și ignorarea de către instanța de apel a

unui raport de expertiză medico-legală având numărul 5/2458/2005 ale cărui

constatări indicau o altă cauzalitate a decesului victimei);

- o propunere de reaudiere a martorului M.G., care s-a

autodenunțat ca autor al infracțiunii și de audiere a unui nou martor, R.V.;

- o solicitare de reaudiere a martorilor V.A., V.M. și

V.E. care și-au schimbat depozițiile cu ocazia declarațiilor date în instanță,

pe considerentul că declarațiile lor din timpul urmăririi penale au fost date

în urma șantajului și a amenințărilor exercitate de procurorul-anchetator.

Tot în categoria cererilor apărătorului inculpatului ignorate

de către instanța de apel a fost enumerată și solicitarea privind «refacerea

urmăririi penale», solicitare pe larg argumentată în motivarea scrisă a

recursului.

În ceea ce îl privește intimatul parte civilă C.M. a

solicitat respingerea recursului.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea are în vedere mai întâi că, în

pofida celor afirmate de recurent, nu există neconcordanțe relevante între

mențiunile din partea introductivă a deciziei instanței de apel și conținutul

discuțiilor purtate în ședința publică de la 29 aprilie 2005 astfel cum acestea

au fost înregistrate electronic fiind consemnate în transcrierea depusă în

dosarul cauzei.

Este de observat astfel că, acționând conform

prevederilor art. 298, 302 și 305 C. proc. pen., la termenul amintit instanța a

pus de două ori în vedere apărătorului inculpatului să indice toate aspectele

prealabile pe care intenționa să le invoce înainte de a se ajunge la dezbaterea

apelului.

Răspunsul dat de apărător acestui demers al instanței

s-a limitat la o cerere de constatare a lipsei de validitate a unui aviz al

Comisiei de Avizare și Control al actelor medico-legale, despre care s-a

afirmat că este „nul de drept” și la reiterarea unei solicitări anterioare de „restituirea

dosarului pentru completarea urmăririi penale și extinderea procesului penal și

cu privire la alte persoane”, cerere formulată în temeiul art. 333 și 337 C.

proc. pen.

Aceste aspecte au fost puse în discuție după care

instanța s-a pronunțat în sensul că:

- nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror,

- problema extinderii procesului la alte persoane nu

poate fi analizată deoarece excede limitele în care instanța a fost sesizată;

- iar chestiunea avizării medico legale este una de

apreciere care urma să fie avută în vedere la soluționarea apelului.

Numai după epuizarea acestor discuții prealabile

instanța a constatat „că apelul se află în stare de judecată” împrejurare care

este, de asemenea, reflectată fidel nu numai de înregistrarea audio a cărei

transcriere se află depusă în dosarul de recurs ci și consemnarea din partea

introductivă a deciziei recurate.

Aceleași consemnări atestă că ulterior constatării

cauzei în stare de judecată numai procurorul s-a supus pe deplin normelor legale

aplicabile în materie punând, atunci când i s-a acordat cuvântul conform

ordinii procedurale, concluzii coerente referitoare la modul de soluționare a

apelului.

În ceea ce îl privește apărătorul inculpatului a

adoptat o poziție echivocă în sensul că a reiterat cererile prealabile inițiale

la care a adăugat o analiză a probelor și s-a referit explicit la soluția care

se impunea a fi dată ca urmare a admiterii apelului, pentru ca apoi să afirme

că „nu a pus concluzii în apel, ci a formulat cereri în apărare care i-au fost

respinse de toate completele de judecată”.

Lipsa de coerență a acestei atitudini este evidentă,

motiv pentru care Curtea nu poate primi nici ea apărarea potrivit căreia în

apel inculpatul ar fi „refuzat starea de judecată”, deoarece între cererile

formulate de apărătorul său la 29 aprilie 2005 a fost și una prin care se

solicita expres:

„reaprecierea materialului probator administrat în

cauză, stabilirea corectă a situației de fapt și, în temeiul art. 378 alin. (2)

și (3) C. proc. pen., art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea

sentinței și potrivit art. 345 C. proc. pen., achitarea și încetarea procesului”,

soluție de neconceput în afara unei judecări și admiteri a apelului.

În același timp, Curtea are în vedere că abaterile de

la ordinea procedurală la care a recurs apărătorul inculpatului la termenul de

la 29 aprilie 2005 nu a împiedicat totuși instanța să analizeze și să se

pronunțe, așa după cum s-a argumentat mai sus, cu privire la chestiunile

prealabile puse în discuție.

Se constată astfel că nici mențiunile din partea

introductivă a deciziei recurate și nici transcrierea înregistrărilor audio nu

sunt de natură a confirma criticile recurentului referitoare la presupusa

superficialitate, rea credință sau lipsă de obiectivitate a membrilor

completului de judecată, ori la refuzului acestora de a lua în considerare, de

a analiza și de a se pronunța asupra cererilor avocatului inculpatului.

Pe de altă parte, Curtea reține ca fiind de

necontestat că, la același termen, după expunerea punctului de vedere referitor

la necesitatea achitării inculpatului ca o consecință a admiterii apelului, apărătorul

acestuia și inculpatul însuși s-au referit la intenția lor de a recuza

completul de judecată.

Această aserțiune apare totuși ca lipsită de eficiență

juridică atât în raport cu momentul formulării ei cât și cu împrejurarea că

respectiva intenție nu a fost însoțită de o indicare, fie și verbală, a

motivului legal de incompatibilitate-recuzare, avut în vedere, cerință minimală

prevăzută de alin. (2), raportat la alin. (1) ale art. 51 C. proc. pen.

Sunt deci nefondate și criticile aduse de inculpat deciziei

pornindu-se de la ignorarea cererii informe de recuzare și care fac, în același

context, referire la presupusa încălcare a Constituției, a Codului de procedură

penală ori a C.E.D.O.

Tot nefondată și lipsită de o argumentație relevantă

este și critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat legea prin

grăbirea soluționării cauzei înainte de judecarea unui recurs declarat de

inculpat împotriva încheierii date la 15 aprilie 2005 și prin care fusese

menținută starea de arest a lui Ț.C.

Toate celelalte aspecte evocate în susținerea

recursului, inclusiv cele referitoare la „nulitatea urmăririi penale” au în mod

vădit drept obiectiv o reconsiderare a forței probante a dovezilor cauzei

îndeosebi a celor administrate în cursul urmăririi penale.

Explicația aceste strategii procesuale rezidă în

dinamica infracțională reținută în considerentele sentinței și apoi ale

deciziei recurate, care se bazează preponderent pe probe administrate în cursul

urmăririi penale.

Conform acestei dinamici, reflectate și de declarația

dată de inculpat la 27 martie 2004, în seara de 25 martie 2004, Ț.C. a

surprins-o pe victima G.E., poreclită și M.C., în vârstă de 70 de ani, dormind

în același pat cu bunicul inculpatului, M.G., în vârstă de 77 de ani.

Potrivit aprecierilor din aceeași declarație a

inculpatului, cei doi erau îmbrăcați și „se cunoștea că au băut”, iar la

vederea acestei scene Ț.C. a fost cuprins de o stare de nervozitate extremă și

de indignare, motiv pentru care a tras-o pe victimă de păr cerându-i să plece, iar

ulterior, pentru că aceasta nu a dat curs respectivei cereri, a exercitat

împotriva ei numeroase acte de violență „cca. 30 de minute”.

În cuprinsul declarației citate inculpatul a

recunoscut că a lovit victima în repetate rânduri „cu un bici care avea o parte

formată din sârmă împletită, cu palmele și cu picioarele”, violențele fiind

exercitate în curtea casei bunicului său și apoi pe stradă, în fața aceleiași

curți.

Ulterior, realizând că există pericolul ca victima să

decedeze, inculpatul l-a chemat în ajutor pe martorul A.V., care locuia în

apropiere, și împreună au mutat victima în fața unei alte case despre care

știau că este părăsită.

În configurarea acestei dinamici infracționale aceste

aserțiuni de la urmărirea penală ale inculpatului concordă pe deplin cu

depozițiile făcute în aceeași fază procesuală de martorii V.A. și V.M.

Aceștia din urmă au relatat printre altele despre justificarea

pe care Ț.C. a dat-o în fața lor actelor de violență povestind că a prins-o pe

„MC. la ciocăneală cu tataia … beată moartă” și, pentru că nu a vrut să plece,

a bătut-o de a „omorât-o cu biciu”, obiect pe care cei doi martori l-au și

văzut în mâna inculpatului.

De altfel V.M., precum și mama ei, V.E. au relatat în

cursul urmăririi penale că au asistat de la distanță la scenele în care inculpatul,

aflat în curtea bunicului său, care se învecinează cu casa martorelor, o lovea

cu biciul pe victimă „până aceasta a tăcut”, fiind apoi târâtă afară din

respectiva curte și abandonată în dreptul unei case părăsite, aflate în apropiere.

Trebuie însă menționat că încă din cursul urmăririi

penale s-a încercat și acreditarea unei alte variante a situației de fapt,

reflectată de declarațiile pe care martorii Ț.I. și M.G., adică mama și bunicul

inculpatului, le-au dat la 29 martie 2004, la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Călărași.

Potrivit acestei variante victima a încercat să

sustragă țuică dintr-un butoi aflat în curtea lui M.G., iar acesta a surprins-o

și a bătut-o cu biciul până la intervenția lui Ț.C. care a smuls biciul.

Este de remarcat că, pe lângă exonerarea de orice

răspundere a lui Ț.C., respectiva variantă era extrem de convenabilă pentru

familia inculpatului deoarece pe de-o parte infirma relatările despre postura

promiscuă în care victima și M.G. s-ar fi găsit după ce au consumat împreună

alcool, iar pe de alta oferea o oarecare legitimitate actelor de violență

exercitate pentru apărarea proprietății de către un autor care, în raport cu vârsta

sa avansată, era susceptibil de a beneficia de maxima clemență a instanțelor.

Ca urmare respectiva variantă a fost însușită și de

inculpat, iar în faza de judecată și de către martorii V.A., V.M. și V.E., care

în fața instanței de fond au declarat că depozițiile date la urmărirea penală

s-au datorat presiunilor exercitate de procuror.

Această ultimă aserțiune nu a fost însă argumentată convingător,

cu atât mai mult cu cât unele dintre declarațiile inițiale menționate au fost

scrise personal de martori, iar între ele și declarațiile de recunoaștere ale

inculpatului există o perfectă concordanță.

În schimb nu se poate vorbi despre o astfel de concordanță

în cazul declarațiilor date în fața instanței unde depozițiile modificate ale

martorelor V.M. și V.E. se contrazic flagrant în chestiunea prezenței sau absenței

celei din urmă în curtea proprie, în momentul în care victima era bătură.

Și mai evident contradictorii sunt însă declarația

inculpatului Ț.C., care a susținut că l-a căutat pe V.A. spre a-i cere ajutorul

în vederea mutării victimei din fața curții bunicului său și depoziția dată în

instanță prin care respectivul martor a relatat că de fapt cei doi se aflau

împreună și discutau chestiuni gospodărești, despre un transport de „azotat” pe

care urmau să îl descarce, în momentul în care au ambii au auzit-o pe victimă gemând

și au descoperit-o „rezemată de gardul locuinței”.

Acesta fiind contextul probatoriu, evaluarea făcută de

instanța de fond și urmată de cea de apel în sensul reținerii ca dovedită a

vinovăției inculpatului este justificată în condițiile în care:

- referirile martorilor V.M., V.E. și V.A. la pretinse

presiuni exercitate de procuror nu au fost în mod credibil argumentate și nici

nu au fost urmate de reclamații ale acestora împotriva respectivului magistrat;

- ipoteza modificării depozițiilor lor în fața

instanței, fie din compasiune sau fie din temere față de Ț.C., apare cu totul

credibilă în condițiile în care, la urmărirea penală, aceștia au relatat despre

atenționări ce le-au fost adresate de inculpat înainte de a fi arestat;

- perfecta concordanță a declarațiilor de la urmărirea

penală și contradicțiile celor date în fața instanței, dau deplină

credibilitate primelor;

- iar asumarea de către M.G. a activității

infracționale care a constat în lovituri suficient de puternice pentru a

determina decesul victimei apare cu totul neverosimilă în raport slăbiciunea

inerentă corespunzătoare vârstei avansate a martorului; în plus sentimentele de

firească afecțiune ale martorului față de nepotul său oferă o explicație l

rezonabilă gestului de asumare a răspunderii pentru săvârșirea uciderii.

Ideea unei manipulări frauduloase a probelor de către

apărarea lui Ț.C. nu poate fi nici ea exclusă în condițiile în care doi martori

audiați de către prima instanță, M.D.I. și mai ales R.C., s-au hazardat să

afirme, de conivență cu inculpatul că victima a ieșit în fugă din curtea lui M.G.

urmărită de acesta, iar intervenția inculpatului a constat exclusiv în

dezarmarea bunicului său.

Or, în declarația dată la urmărirea penală M.G. expus

el însuși o cu totul altă dinamică a faptelor specificând:

- că el nu ar fi aplicat decât „câteva bice pe spate” victimei,

când aceasta se afla încă în curte,

- că ulterior victima a fugit din curte și nu a

putut-o urmări datorită vârstei lui înaintate și faptului că el însuși

consumase „un pahar” (adică 1, 5 kg de țuică, conform precizărilor făcute

ulterior în fața tribunalului)

- apoi a pus biciul în căruța din curte

- iar nepotul său, Ț.C., a luat biciul și a fugit după

victimă.

În raport cu același context probatoriu extrem de vast,

Curtea reține că sunt nefondate criticile recurentului referitoare la

încălcarea de către instanțe a „obligațiilor de aflare a adevărului obiectiv”.

Pentru aceleași considerente apare cu totul

justificată respingerea de către instanța de apel a cererii de audiere a unui

nou martor, R.V., și mai cu seamă a celei de reaudiere a martorilor M.G., V.A.,

V.M. și V.E. a căror atitudine procesuală de sprijinire a apărărilor

inculpatului cu orice preț, inclusiv cu prețul mistificării realității, a fost

deja demonstrată cu ocazia declarațiilor pe care le-au dat în primă instanță.

Lipsite de suport probatoriu ori pur speculative sunt

și aserțiunile recurentului referitoare la nulitatea unui aviz al Comisiei de

avizare și control ori la concluziile divergente ale rapoartelor medico-legale

efectuate în cauză.

Reverificând aceste probe, Curtea constată că,

dimpotrivă, există o vădită convergență a concluziilor tuturor specialiștilor

în medicina legală care au analizat cauzele decesului lui G.E. și care au

relevat, fără dubiu, natura letală a violențelor exercitate cu sălbăticie de

inculpat asupra victimei.

În altă ordine de idei, Curtea reține că instanța de

apel a analizat în detaliu și a respins pe baza unor argumente expuse cu

claritate și fundamentate legal afirmațiile inculpatului referitoare la pretinsa

nulitate a urmăririi penale și la necesitatea refacerii ei, la încălcarea

dreptului său la apărare, la greșita încadrare juridică a faptei ori la greșita

individualizare a pedepsei.

Reiterarea de către inculpat a unora dintre aceste

critici prin copierea motivelor de apel sub noua titulatură de „motive de

recurs” nu poate duce la o altă concluzie în această cale de atac, cu atât mai

mult cu cât recurentul nu a exprimat în vre-un fel intenția de a răspunde la

rândul său argumentelor expuse în decizie.

Conchizând așadar că în cauză nu sunt incidente nici

una dintre prevederile art. 385

9

C. proc. pen., Curtea va face

aplicarea art. 385

15

pct. 1 litera b) din același cod. în sensul

respingerii recursului ca nefondat.

Întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără

întrerupere, în stare de reținere și apoi de arestare preventivă cu începere de

la 27 martie 2004 și până la judecarea recursului, perioada menționată va fi

dedusă din durata pedepsei conform art. 385

16

alin. (2) raportat la

art. 381 alin. (1) și la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare

prilejuite de judecarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

Ț.C. împotriva deciziei penale nr. 330 din 29 aprilie 2005 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul

arestării preventive de la 27 martie 2004 la 8 septembrie 2005.

Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 120

lei (1 200 000 lei vechi), cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2005.