ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5854/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2007 din 7

aprilie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București în dosarul nr.

11842/2002 s-a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta T.E.

împotriva pârâților C.G. și C.V.I. și au fost obligați pârâții să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie, imobilul și teren de 212,90 mp.

A respins cererea de intervenție în interes propriu, ca nefondată A omologat

raportul de expertiză și a obligat pe pârâți, la 9.500.000 lei cheltuieli de

judecată.

Cererea a avut ca obiect solicitarea

reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, de revendicare a

imobilului din București, întrucât autoarea sa a cumpărat imobilul în anul

1911, iar acest imobil, a fost naționalizat, ca urmare a aplicării prevederilor

Decretului nr. 92/1950.

Ulterior, au formulat cerere de

intervenție în interes propriu și C.G. și C.V., deveniți și pârâți, ca urmare a

modificării cererii, în sensul că se solicită revendicarea imobilului de la

aceștia.

Pentru a pronunța hotărârea,

instanța de fond a reținut că imobilul a fost proprietatea autoarei

reclamantului și a fost naționalizat, iar, ulterior, a fost cumpărat de pârâții

intervenienți.

Procedând la compararea titlurilor,

aplicând și prevederile Legii nr. 213/1998, instanța de fond a constatat că

titlul în baza căruia statul a vândut părților imobilul este un titlu nevalid,

nefiind respectate chiar dispozițiile legii în vigoare, la data preluării, în

sensul că imobilul era exceptat de la naționalizare.

Pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950

nu a fost un act normativ constituțional, în raport cu Constituția din 1948, în

vigoare, la acea dată.

Comparând titlurile, instanța de

fond a apreciat că titlul reclamantei este preferabil în raport cu titlul

pârâților, buna-credință valorând titlul, doar în materia bunurilor mobile.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții C.V. și C.G.

Arată apelanții că, cererea

precizatoare depusă la termenul în care instanța a rămas în pronunțare, este de

fapt o cerere prin care s-a completat cerere cu un nou capăt de cerere, iar

instanța de fond a introdus din oficiu un nou capăt de cerere și anume

revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate.

Instanța de fond a clasificat

imobilul ca fiind preluat de stat fără titlu, avându-se în vedere că autoarea

reclamantei a fost profesoară.

Pe de altă parte, deși Curtea

Supremă de Justiție a impus, prin hotărârea de casare, necesitatea lămuririi

unor aspecte de fapt și de drept, nu s-a procedat la deslușirea acestora.

Pe lângă alte aspecte apreciate ca

fiind încălcarea unor norme de procedură, apelanții invocă și excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare prin raportare la prevederile art.

480 C. civ., precum și de tardivitate a celor 2 capete de cerere întrucât

reclamanta nu este îndreptățită să revendice imobilul, Legea nr. 1129/1995

indicând un termen de 6 luni pentru opțiunea fostului proprietar, iar actele

ulterioare, făcute de reclamantă, încălcând termenele prevăzute în actul

normativ.

De asemenea, art. 47 din Legea nr.

10/2001 devine aplicabil, precum și art. 46.

Intimata T.E. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea apelului arătând că petenții nu s-au opus la

cererea formulată ulterior, hotărârea atacată fiind temeinică și legală.

Curtea de Apel București, secția a

VII–a civilă și litigii de muncă, prin decizia nr. 1200/A din 13 octombrie

2004, analizând cauza, în ansamblul ei și, în raport cu motivele invocate, a

ajuns la constatarea că apelul declarat de apelanții-pârâți C.V. și C.G. împotriva

sentinței civile nr. 2007 din 7 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4

București, în dosarul nr. 11642/2002, în contradictoriu cu intimata-reclamantă T.E.,

este fondat și l-a admis, schimbând, în parte, sentința civilă, în sensul că a

respins cererea privind revendicarea imobilului, ca neîntemeiată.

A păstrat celelalte dispoziții.

A obligat pe intimată la 2.000.000

lei cheltuieli de judecată, către C.G.

S-a reținut că prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul București, la 13 decembrie 2000, reclamanta a chemat

în judecată Municipiul București, prin primarul general, solicitând obligarea

acestuia să restituie imobilul în litigiu, întrucât autoarea sa, fostă

proprietară, era exceptată de la naționalizare, fiind profesoară. În

consecință, statul nu are un titlu valabil asupra imobilului.

Cauza a format obiectul dosarului

nr. 7038/2000, iar prin sentința civilă nr. 442 din 19 aprilie 2004 a

Tribunalului București, secția a III–a civilă, s-a admis acțiunea, hotărâre ce

a fost schimbată în apel, de Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.

566 din 21 mai 2001, prin respingerea cererii.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, investită cu soluționarea recursului, a pronunțat decizia civilă nr. 3099

din 20 septembrie 2002, în dosarul nr. 224/2002, a casat hotărârea și a trimis

cauza spre rejudecare Judecătoriei sectorului IV București, reținând

necesitatea completării probatoriului, pe situația de fapt.

Instanța de fond, după casare, a

procedat la efectuarea expertizei topo și la administrarea probelor cu

interogatoriu și acte, iar la termenul de dezbateri, a luat act de cererea

precizatoare a reclamantului în sensul că înțelege să revendice imobilul de la

intervenienți (introduși în proces la 8 ianuarie 2003, prin admiterea, în

principiu, a cererii lor de intervenție), în persoana lui C.G. și C.V.

Deși aceștia nu s-au opus la

primirea cererii, instanța, încălcând prevederile art. 132 C. proc. civ., a

procedat la judecarea cererii precizatoare, fără însă, să ținea seama de

incidența normei în vigoare la data precizării și anume prevederile Legii nr.

10/2001.

Această lege derogă de la dreptul

comun și se aplică cu prioritate, iar art. 46 din Legea nr. 10/2001 consacră un

criteriu de preferabilitate, ignorat de instanța de fond.

Pe de altă parte, procedând la

compararea titlurilor, instanța de fond apreciază că titlul în baza căruia a

fost vândut imobilul către apelanți este lovit de nulitate, încălcând

principiul disponibilității, întrucât reclamanta însăși nu a înțeles să invoce

temeiurile de drept pe care se fundamentează motivarea instanței. Or, art. 129 C.

proc. civ., impune judecătorului fondului, la alin. (4), să pună în discuție,

orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar necuprinse în cererile lor.

Pe fondul pricinii, cererea

reclamantei intimate este neîntemeiată, nefiind făcută dovada exceptării de la

naționalizare a autoarei reclamantei. Deși se susține acest fapt, nu se face

dovada, profesia sau meseria unei persoane, nefiind o simplă situație de fapt,

care să poată fi probată cu martori, cum greșit a apreciat instanța de fond.

Pe de altă parte, deși practica a

generat o serie de criterii de preferabilitate a titlului de proprietate, nu

există nici un text de lege care să le consacre expres, așa cum s-a întâmplat

în cazul Legii nr. 10/2001.

Lipsa titlului valabil al statului

ar fi dus la nulitatea absolută a actului de înstrăinare dacă s-ar fi dovedit

reaua-credință și, de ce nu, ar fi putut constitui temei de revendicare.

În speță, însă, nu doar că nu s-a

dovedit nevalabilitatea titlului, în sensul aplicării nelegale a prevederilor

Decretului nr. 92/1950, dar nu s-a probat nici reaua-credință, căci

buna-credință, unică cu aparența în drept (și anume, credința că statul este

proprietar), duc la concluzia că dreptul pârâților este cel preferabil.

În concluzie, în baza prevederilor

art. 296 C. proc. civ. Curtea va admite apelul și va schimba, în parte,

sentința, obligând intimata la plata cheltuielilor de judecată, în baza art.

274 C. proc. civ., conform dispozitivului.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

În motivarea recursului său,

reclamanta arată că autoarea sa, B.A., era pensionară, fostă profesoară, fapt

dovedit în dosar (fila 21, dosar 7038/2000) încât nu se încadra în categoria

proprietarilor ale căror imobile erau supuse naționalizării. Că, așa fiind, în

mod corect, prima instanță a reținut că titlul de proprietate în baza căruia

statul a vândut pârâților imobilul, nu este valid, nefiind respectate, conform

art. 6 din Legea nr. 213/1998, nici dispozițiile legii în vigoare, la data

preluării imobilului.

Deosebit de aceasta, prima instanță

a reținut că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituțional

în raport cu Constituția din 1948, în vigoare la acea dată. Că s-a încălcat și

art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional, la Convenția Europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale încheiat la Paris,

la 20 martie 1952.

În felul acesta, prin decizia

criticată, a fost lipsită de dreptul său de proprietate, în favoarea pârâților,

care au cumpărat imobilul în litigiu, de la un neproprietar, într-un moment în

care dreptul său avea o existență juridică, de necontestat.

Respingerea acțiunii sale de către

instanța de apel, înseamnă perpetuarea situației juridice create prin abuz și

violență morală, cu încălcarea Constituției, a Codului civil și a convențiilor

internaționale, potrivit cărora, nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de

proprietatea sa.

Obiectul acțiunii fiind

revendicarea, corect prima instanță a procedat la compararea titlurilor,

reținând judicios că și dacă pârâții ar fi fost de bună-credință, titlul lor,

provenind de la un nou dominus, nu poate fi preferat titlului adevăratului

proprietar.

În speță, însă, buna-credință

reținută de instanța de apel ca fiind un criteriu de preferabilitate, potrivit

art. 46 din Legea nr. 10/2001, nici nu a existat, fiindcă înainte de a se

încheia actul de vânzare-cumpărare nr. 2467 din 7 octombrie 1999 reclamanta a

adresat mandatarei vânzătoare SCAVL Berceni, notificarea nr. 280 din 3

februarie 1999, prin executorii judecătorești, solicitând sistarea oricărei

vânzări.

Pe de altă parte, nu pot fi

considerați ca fiind de bună-credință nici pârâții, care cunoșteau că imobilul

pe care doreau să-l cumpere era un imobil naționalizat, supuse restituirii.

Analizând criticile aduse de

recurenta T.E. deciziei pronunțate de instanța de apel, Curtea constată că

recursul de față este fondat și că va trebui să fie admis, împotriva deciziei

nr. 1200 A din 13 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII–a civilă

și de litigii de muncă, în sensul modificării deciziei și al respingerii

apelului pârâților C.G. și C.V. împotriva sentinței nr. 2007 din 7 aprilie 2004

a Judecătoriei sectorului 4.

Într-adevăr, în speță, corect, prima

instanță soluționând acțiunea de revendicare a reclamantei împotriva pârâtelor,

cumpărători ai imobilului naționalizat, a sesizat că titlul invocat de pârâte

nu este valabil, emanând de la un neproprietar, vânzător de rea-credință, atâta

timp cât fusese notificat să nu vândă, rea-credință ce se răsfrânge și asupra

cumpărătorilor care, solicitând cumpărarea unui imobil naționalizat, aveau

datoria să facă un minim de investigații, pentru a vedea dacă imobilul este ori

nu revendicat.

Curtea consideră ca fiind complet

greșite, în raport de actele și probele dosarului, cele reținute de instanța de

apel cu privire la faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada faptului că

imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu. Reclamanta a făcut

această probă, este adevărat, cu martori (fila 21, dosar 7038/2000 și cu Cartea

de imobil, fila 55), probe necontestate de pârâți. Nu este nici etic, nici

moral, a se solicita reclamantei să facă, la aproape 50 de ani, de când i s-a

luat abuziv imobilul, autoarei ei, alte probe decât cele avute la îndemână,

care sunt perfect legal, trebuind a se considera că reflectă adevărul, atâta

timp cât nu sunt combătute și infirmate prin alte mijloace de probă.

La fel, în mod greșit, instanța de

apel a considerat că în speță, ar fi dovedită buna-credință a cumpărătorilor,

în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, atâta timp cât

reclamanta notificase intenția de a intra în proprietatea imobilului și un

minim de investigații, le-ar fi permis să cunoască acest lucru.

În raport cu cele arătate, Curtea va

trebui să admită recursul de față, în sensul deja arătat, menționând, astfel,

hotărârea primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 1200 A din 13 octombrie 2004 a Curții de

Apel București, secția a VII–a civilă și litigii de muncă, modifică decizia în

sensul că respinge apelul pârâților C.V. și G. împotriva sentinței nr. 2007 din

7 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2005.