ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4806/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4806/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 242 din 30

noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 5000/2004, a fost

condamnat inculpatul G.V., la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 20, raportat la art. 174

C. pen., a fost condamnat același inculpat la 5 ani închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 33 – art. 34 C. pen.,

inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, cu aplicarea art.

71 C. pen. și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., a fost menținută arestarea preventivă a inculpatului.

A fost admisă acțiunea civilă

formulată de partea vătămată R.J., reprezentată de R.M. și obligă pe inculpat

la plata sumei de 1.500.000 lei despăgubiri și la 50.000.000 lei daune morale.

A fost obligat inculpatul la

5.000.000 lei cheltuieli judiciare statului și la 7.000.000 lei cheltuieli

judiciare statului.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, în seara zilei de 30 mai 2004, partea vătămată R.J. a

plecat să se întâlnească cu prietena sa L.G., în centrul orașului Drăgănești

Olt. În timp ce-și aștepta prietena, a fost acostată de inculpat care i-a spus

că L.G. se află într-un apartament al unor cunoștințe împreună cu alte persoane

de sex feminin.

Ca urmare a acestei relatări, minora

s-a deplasat împreună cu acesta la apartamentul situat într-un bloc de pe

strada Căpitan Drăgănescu din Drăgănești Olt, apartament ce se afla la etajul 1

și în care au pătruns prin descuiere, întrucât inculpatul avea cheia.

La întrebarea minorei despre faptul

că prietena sa nu se afla acolo, acesta i-a spus că se află în cea de a doua

cameră, dar cum nici acolo nu se afla, aceasta și-a dat seama că a fost indusă

în eroare, moment în care a încercat să părăsească imobilul, însă inculpatul

s-a opus închizând ușa camerei.

În această împrejurare, inculpatul

i-a spus minorei să se dezbrace, întrucât intenționa să întrețină raporturi

sexuale cu aceasta, propunere ce a fost refuzată de către partea vătămată R.J.,

care nu s-a dezbrăcat, astfel că acesta a prins-o de haine, încercând., prin

violență, să o dezbrace, împrejurări în care minora a deschis fereastra pentru

a striga după ajutor la locatarii din bloc.

Inculpatul i-a închis fereastra,

continuând să exercite acte de violență asupra minorei pentru a o dezbrăca,

aceasta continuând să țipe și să-l amenințe pe inculpat că îl va reclama la

poliție, deoarece a încercat să o violeze, împrejurare în care acesta a

forțat-o să scrie o chitanță de mână, din care rezulta că anterior i-ar fi

împrumutat suma de 5.000.000 lei, gândind că în cazul unei reclamații din partea

părții vătămate ar fi justificat prezența lor în apartament, în vederea

negocierii rambursării împrumutului acordat.

Sub imperiul temerii și actelor de

violență îndreptate împotriva sa de inculpat, minora a acceptat să scrie

chitanța dictată de inculpat, dar după completarea acesteia a continuat

exercitarea actelor de violență pentru a o dezbrăca și întreține raporturi

sexuale cu aceasta.

Deoarece minora a refuzat în mod

constant să accepte propunerea inculpatului, strigând continuu după ajutor,

întrucât nu mai suporta actele de violență exercitate asupra sa, inculpatul a

deschis fereastra dormitorului, a ridicat-o pe minoră și a aruncat-o pe

fereastră de la înălțimea de 4,5 m.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apeluri Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, inculpatul G.V., G.M.,

tatăl inculpatului și partea civilă R.J., prin reprezentant legal, R.Șt.

Prin apelul parchetului a fost

criticată sentința primei instanțe ca nelegală și netemeinică, arătându-se că

fapta comisă de inculpatul G.V. întrunește elementele constitutive ale

tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la

art. 175 lit. h) C. pen., infracțiunea de tentativă de omor fiind săvârșită

pentru a ascunde infracțiunea de tentativă la viol.

În cel de-al doilea motiv de apel

s-a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului de numai 5 ani închisoare este

mult prea mică în raport de gravitatea faptei săvârșite asupra unei minore și

faptul că inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală și cercetarea

judecătorească.

Prin apelul său, partea vătămată R.J.

a susținut insuficiența pedepsei aplicate inculpatului în raport de gravitatea

faptei săvârșite.

Prin apelul său, tatăl inculpatului,

G.M. a arătat că a înțeles să formuleze apel în numele fiului său care este

plecat în străinătate.

Apelul inculpatului nu a fost

motivat în scris, însă oral, acesta a solicitat achitarea sa pentru săvârșirea

infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor, arătându-se că această faptă

nu există.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

penală nr. 45 din 27 mai 2005, a admis apelul declarat de inculpatul G.V.

împotriva sentinței penale nr. 242 din 30 noiembrie 2004 a Tribunalului Olt.

A respins apelul declarat de numitul

G.M. împotriva aceleiași sentințe ca inadmisibil.

A respins apelurile declarate de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și partea vătămată R.J., ca nefondate.

A desființat sentința sub aspectul

laturii penale a cauzei.

A descontopit pedepsele aplicate

inculpatului în pedepsele de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută și

pedepsită de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. și 5 ani

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20, raportat la art.

174 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.:

A achitat pe inculpatul G.V., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.

A înlăturat aplicarea dispozițiilor art.

33 – art. 34 C. pen.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței.

A dedus arestul preventiv de la 30

ianuarie 2005 la 27 mai 2005 și a menținut starea de arest preventiv a

inculpatului. A obligat apelanții la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și partea

civilă R.J.

Recursurile sunt nefondate, urmând a

fi respinse, ca atare, pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul declarat de

parchet, analizându-se întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă

următoarea stare de fapt:

Partea vătămată R.J. este minoră și

locuiește împreună cu părinții săi în localitatea Drăgănești Olt, județul Olt.

În urmă cu trei ani l-a cunoscut pe

inculpatul G.V., care a fost coleg de liceu cu fratele acesteia, partea

vătămată fiind și prietenă cu G.I., fratele inculpatului și în acest context,

inculpatul îl vizita des pe fratele părții vătămate la domiciliul său, astfel

că familia acesteia îl considera pe inculpatul G.V. un prieten al lor.

În seara zilei de 30 mai 2004,

partea vătămată R.J. s-a întâlnit cu inculpatul G.V. în centrul orașului

Drăgănești Olt și i-a relatat acestuia că intenționează să închirieze un apartament

pentru a locui împreună cu fratele inculpatului G.I., prietenul acesteia.

Aflând acest lucru, inculpatul s-a

adresat fiului martorei S.M., solicitând cheia de la apartamentul acestuia,

despre care știa că nu este locuit, în scopul de a o atrage pe partea vătămată

în acest apartament și a întreține cu aceasta relații sexuale, însă

declarându-i părții vătămate că intenționează să-i prezinte un apartament în

vederea închirierii.

Faptul că inculpatul adoptase

rezoluție infracțională rezultă din depoziția martorei S.M. care arată că

atunci când a venit la aceasta spre a-i cere cheia de la apartament, inculpatul

a menționat că „se duce acolo cu o fată”.

Ulterior, în jurul orei 22,30,

inculpatul și partea vătămată s-au reîntâlnit, inculpatul afirmându-i acesteia

scopul declarat de a-i prezenta apartamentul.

Cu privire la această parte a

evenimentelor nu pot fi reținute declarațiile părții vătămate, în sensul că aceasta

ar fi intenționat să se întâlnească cu martora L.G., o prietenă a sa, și în

acel moment s-ar fi întâlnit cu inculpatul care ar fi informat-o că această

martoră se află în apartamentul la care a condus-o, deoarece această ipoteză

este contrazisă chiar de declarația părții vătămate dată în fața primei

instanțe în care aceasta arată că îl întâlnise pe inculpat și anterior în seara

acelei zile.

De asemenea, martora L.G., audiată

în fața primei instanțe arată că trebuia să se întâlnească cu partea vătămată

în acea seară, însă la orele 21-21,30, iar dacă nu se întâlneau la acea oră,

martora i-a spus părții vătămate să nu o mai aștepte deoarece știa cu precizie

că părinții săi nu o vor lăsa să iasă în oraș în acea seară.

Această depoziție contrazice pe cele

susținute de partea vătămată, în sensul că trebuie să se întâlnească cu martora

L.G., la ora 22,00, pentru ca ulterior să plece împreună la o sală de internet

și exclude ipoteza că partea vătămată ar fi fost indusă în eroare de inculpat

care ar fi afirmat că martora L.G. o așteaptă pe partea vătămată în acel

apartament.

De altfel, versiunea părții vătămate

nu poate explica nici actele preparatorii săvârșite de inculpat, respectiv

demersurile acestuia spre a obține o cheie de la un apartament, în condițiile

în care inculpatul nu avea de unde să știe că se va întâlni în acea seară cu

partea vătămată.

Faptul întâlnirii părții vătămate cu

inculpatul în vederea închirierii unui apartament în care voia să locuiască

împreună cu fratele acestuia, G.I., este susținut prin declarațiile acestuia

din urmă, audiat ca martor, care arată că între el și partea vătămată au avut

loc mai multe discuții în acest sens.

De asemenea, acest fapt rezultă și

din declarațiile martorei D.L., rudă cu partea vătămată, audiată în fața primei

instanțe, care arată că partea vătămată intenționa să găsească un apartament

pentru a locui în acesta împreună cu prietenul său G.I., fratele inculpatului.

Această martoră mai relatează și că pe telefonul său partea vătămată a discutat

de mai multe ori în acest sens cu prietenul său.

Ora târzie la care partea vătămată

s-a dus cu inculpatul să viziteze acel apartament se explică prin aceea că,

părinții părții vătămate nu erau de acord ca aceasta să locuiască împreună cu

prietenul său, care la rândul său era minor.

De altfel, și martorul D.I.V., în

declarația sa în fața primei instanțe, precum și martora L.G., vărul părții

vătămate, respectiv, prietena acesteia, relatează că această încheiere era

necesară pentru organizarea unei petreceri la sfârșit de an școlar, fapt ce se

explică prin relațiile de rudenie și prietenie existente între acești martori

și partea vătămată.

De asemenea, martorul D.I.V., în

fața primei instanței, arată că încă din primele discuții purtate cu partea

vătămată, imediat după incident, aceasta i-a relatat că intenționa să

închirieze un apartament pentru a organiza acolo împreună cu clasa sa,

petrecerea de sfârșit de an școlar.

Ca urmare a celor mai sus reținute,

partea vătămată s-a deplasat împreună cu inculpatul într-un bloc situat în

orașul Drăgănești Olt pe str. Cpt. Drăgănescu, unde cei doi au pătruns în seara

blocului, după care s-au deplasat la etajul 1, unde s-au oprit la ușa unui

apartament pe care inculpatul a deschis-o cu cheia ce și-o procurase anterior

și au pătruns în apartament.

Ulterior, inculpatul și partea

vătămată s-au deplasat în interior, unde inculpatul, prin insulte și amenințări

i-a propus părții vătămate să se dezbrace, deoarece intenționa să întrețină

raporturi sexuale cu aceasta; propunere ce a fost refuzată de partea vătămată.

Întrucât minora a refuzat că se

dezbrace de bună voie, inculpatul a prins-o de haine și a încercat să o

dezbrace prin folosirea violenței, iar în aceste împrejurări, minora a deschis

fereastra camerei, încercând să strige după ajutor.

Inculpatul a închis fereastra la loc

și a continuat să o insulte și să o amenințe pe partea vătămată pentru ca

aceasta să se dezbrace. Minora a continuat să țipe și i-a relatat inculpatului

că-l va reclama la organele de poliție, deoarece a încercat să o violeze,

împrejurare în care inculpatul a forțat-o pe partea vătămată să scrie o

chitanță de mână din care rezulta că anterior, i-ar fi împrumutat suma de

5.000.000 lei, aceasta deoarece în cazul în care partea vătămată îl va reclama

la organele de poliție, el ar fi justificat prezența lui și a părții vătămate

în apartament prin negocierea rambursării împrumutului acordat.

Sub imperiul temerii și a actelor de

violență, minora a acceptat să scrie chitanța dictată de inculpat, iar după

completarea acesteia, inculpatul a continuat să o amenințe în vederea

întreținerii raportului sexual.

La un moment dat, când inculpatul

s-a deplasat la toaletă, partea vătămată a deschis din nou fereastra

dormitorului, țipând pentru a i se acorda ajutor.

Nu poate fi reținută ipoteza

potrivit căreia inculpatul ar fi deschis a doua oară fereastra, deoarece din

declarația dată de partea vătămată la urmărirea penală rezultă că tot partea

vătămată a fost cea care a întreprins această acțiune.

Deoarece știa că inculpatul va

reveni în scurt timp în cameră și va relua amenințările, partea vătămată s-a

hotărât să-și asigure scăparea pe fereastra pe care o deschisese, deoarece ușa

apartamentului era încuiată.

La întoarcerea inculpatului în

dormitor, acesta a văzut că partea vătămată nu se mai afla în cameră, iar în

momentul în care s-a uitat pe geam, a văzut că aceasta era agățată de pervazul

ferestrei, atârnând în jos, după care partea vătămată, datorită poziției în

care se afla, dar și a temerii insuflate de inculpat, s-a desprins de pervaz,

căzând pe o suprafață cu pământ, fapt care explică relatările părții vătămate

de la urmărirea penală, în sensul că în cădere s-ar fi echilibrat și și-ar fi

făcut elan pentru a cădea pe pământ.

Ca urmare a căderii părții vătămate,

aceasta a suferit o entorsă la glezna dreaptă, o contuzie la genunchiul drept

și cotul drept și o contuzie la coloana lombo-sacrală, leziuni produse prin

precipitare, fapt ce denotă că partea vătămată a căzut pe partea dreaptă a

corpului. Imediat după aceea, inculpatul a închis fereastra apartamentului.

În consecință, nu poate fi reținută

ipoteza prezentată de partea vătămată, în sensul că inculpatul ar fi aruncat-o

pe aceasta de la fereastră, întrucât în primul rând, aceasta nu poate explica

veridic cum a reușit inculpatul să o prindă și să o pună pe pervazul ferestrei

în condițiile în care aceasta nu prezintă alte urme de violență decât cele

suferite prin cădere.

Astfel, mecanismul prin care partea

vătămată arată că ar fi fost pusă de inculpat pe pervazul ferestrei este

contradictoriu și nu poate fi reținut. De menționat în acest sens că într-o

primă ipoteză partea vătămată arată că inculpatul a ridicat-o de picioare, a

pus-o cu șezutul și cu picioarele pe geam și apoi a împins-o peste pervaz.

Ulterior, în fața primei instanțe,

partea vătămată relatează că inculpatul ar fi luat-o în brațe și-ar fi pus-o pe

pervazul ferestrei însă nici una din aceste ipoteze nu poate fi reținută în

lipsa oricăror leziuni de violență datorate unor astfel de acțiuni pe care

inculpatul le-ar fi exercitat asupra părții vătămate.

Pe de altă parte, martorul audiat în

apel la propunerea inculpatului, numitul P.I. relatează că în trecerea sa pe

lângă blocul în care s-au produs evenimentele, a văzut-o pe partea vătămată

agățată de pervazul unei ferestre, la un apartament de la etajul 1, ulterior

aceasta dându-și drumul și căzând.

Această depoziție este susținută și

de declarația martorei D.L., care arată că după incident, partea vătămată i-a

relatat că a sărit singură pe fereastră, precum și cu declarația martorului G.I.,

fratele inculpatului și prieten al părții vătămate, care relatează că partea

vătămată i-a mărturisit telefonic că nu inculpatul a aruncat-o pe fereastră.

În absența oricărui alt martor

ocular care să confirme ipoteza aruncării părții vătămate de la etaj de către

inculpat, se constată ca veridică apărarea inculpatului prin care aceasta

susține că partea vătămată s-a aruncat singură de la etaj spre a-și asigura

scăparea.

Singurul martor care ar confirma

ipoteza că partea vătămată ar fi fost aruncată de inculpat pe fereastră este martorul

D.I.V. care, însă nu este martor ocular al incidentului și a cărui depoziție se

apreciază a fi numai parțial sinceră, avându-se în vedere relațiile de rudenie

ce există între acesta și partea vătămată.

În acest sens, se reține că acest

martor, care se afla împreună cu martora S.G.S. într-o mașină în apropierea

locului faptei, însă fără a avea posibilitatea să observe direct cele

petrecute, susține că auzind țipetele părții vătămate s-a deplasat la locul

faptei imediat supă incident și a recunoscut-o pe partea vătămată care se

ridicase deja în picioare, după cădere.

Această depoziție este contrazisă de

depoziția inițială din faza de urmărire penală a martorei S.G.S. care arată că

partea vătămată este cea care a venit la locul unde se aflau cei doi martori.

Această ipoteză este confirmată

chiar de partea vătămată care, în declarația sa din fața primei instanțe arată

că întâlnirea cu martorul D.I.V., acesta se afla în mașină.

Pe de altă parte, martorul D.I.V. relatează

în faza de urmărire penală, că într-o discuție purtată ulterior cu inculpatul

acesta ar fi recunoscut că ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră,

însă audiat în fața primei instanțe, același martor revine și arată că

inculpatul nu a recunoscut că ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră.

Ceilalți martori care relatează că

partea vătămată ar fi fost aruncată pe fereastră, au cunoștință de această

împrejurare fie din cele relatate de partea vătămată, fie din cele relatate de

martorul D.I.V., în afară de tatăl părții vătămate R.Șt. care ar fi aflat

această împrejurare de la numitul G.Șt., care la rândul său a aflat de la un

prieten al surorii părții vătămate, așa cum relatează martorul D.I.V.

În consecință, fapta ca inculpatul

ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră nu poate fi reținută, deoarece

partea vătămată, încercând să-și asigure scăparea a sărit pe fereastră.

Această faptă, deși a produs o

modificarea în lumea materială, nu are relevanță penală și în consecință,

inculpatul a fost achitat, în mod corect pentru fapta de tentativă de omor, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., de instanța de apel, astfel încât motivul de casare invocat de parchet apare

ca neîntemeiat.

Cu privire la recursul declarat de

partea civilă, pentru aceleași considerente nu poate fi reținut ca întemeiat

nici recursul nemotivat al acesteia.

În raport de cele menționate,

decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele, iar

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și partea

civilă R.J. vor fi respinse ca nefondate.

Înalta Curte, examinând hotărârea

pronunțată de instanța de control judiciar nu a constatat existența vreunui caz

de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și partea civilă R.J.

împotriva deciziei penale nr. 45 din 27 mai 2005 a Curții de Apel Craiova,

privind pe inculpatul G.V.

Obligă recurenta parte civilă să

plătească suma de 120 lei (1.200.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Onorariul pentru apărarea din oficiu

a intimatului inculpat, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

31 august 2005.