ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4806/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 242 din 30 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 5000/2004, a fost condamnat inculpatul G.V., la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 20, raportat la art. 174 C. pen., a fost condamnat același inculpat la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 33 – art. 34 C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 C. pen.

și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută arestarea preventivă a inculpatului. A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea vătămată R.J., reprezentată de R.M. și obligă pe inculpat la plata sumei de 1.500.000 lei despăgubiri și la 50.000.000 lei daune morale. A fost obligat inculpatul la 5.000.000 lei cheltuieli judiciare statului și la 7.000.000 lei cheltuieli judiciare statului. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în seara zilei de 30 mai 2004, partea vătămată R.J. a plecat să se întâlnească cu prietena sa L.G., în centrul orașului Drăgănești Olt. În timp ce-și aștepta prietena, a fost acostată de inculpat care i-a spus că L.G.

se află într-un apartament al unor cunoștințe împreună cu alte persoane de sex feminin. Ca urmare a acestei relatări, minora s-a deplasat împreună cu acesta la apartamentul situat într-un bloc de pe strada Căpitan Drăgănescu din Drăgănești Olt, apartament ce se afla la etajul 1 și în care au pătruns prin descuiere, întrucât inculpatul avea cheia. La întrebarea minorei despre faptul că prietena sa nu se afla acolo, acesta i-a spus că se află în cea de a doua cameră, dar cum nici acolo nu se afla, aceasta și-a dat seama că a fost indusă în eroare, moment în care a încercat să părăsească imobilul, însă inculpatul s-a opus închizând ușa camerei.

În această împrejurare, inculpatul i-a spus minorei să se dezbrace, întrucât intenționa să întrețină raporturi sexuale cu aceasta, propunere ce a fost refuzată de către partea vătămată R.J., care nu s-a dezbrăcat, astfel că acesta a prins-o de haine, încercând., prin violență, să o dezbrace, împrejurări în care minora a deschis fereastra pentru a striga după ajutor la locatarii din bloc. Inculpatul i-a închis fereastra, continuând să exercite acte de violență asupra minorei pentru a o dezbrăca, aceasta continuând să țipe și să-l amenințe pe inculpat că îl va reclama la poliție, deoarece a încercat să o violeze, împrejurare în care acesta a forțat-o să scrie o chitanță de mână, din care rezulta că anterior i-ar fi împrumutat suma de 5.000.000 lei, gândind că în cazul unei reclamații din partea părții vătămate ar fi justificat prezența lor în apartament, în vederea negocierii rambursării împrumutului acordat.

Sub imperiul temerii și actelor de violență îndreptate împotriva sa de inculpat, minora a acceptat să scrie chitanța dictată de inculpat, dar după completarea acesteia a continuat exercitarea actelor de violență pentru a o dezbrăca și întreține raporturi sexuale cu aceasta. Deoarece minora a refuzat în mod constant să accepte propunerea inculpatului, strigând continuu după ajutor, întrucât nu mai suporta actele de violență exercitate asupra sa, inculpatul a deschis fereastra dormitorului, a ridicat-o pe minoră și a aruncat-o pe fereastră de la înălțimea de 4,5 m. Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, inculpatul G.V., G.M., tatăl inculpatului și partea civilă R.J., prin reprezentant legal, R.Șt.

Prin apelul parchetului a fost criticată sentința primei instanțe ca nelegală și netemeinică, arătându-se că fapta comisă de inculpatul G.V. întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 175 lit. h) C. pen., infracțiunea de tentativă de omor fiind săvârșită pentru a ascunde infracțiunea de tentativă la viol. În cel de-al doilea motiv de apel s-a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului de numai 5 ani închisoare este mult prea mică în raport de gravitatea faptei săvârșite asupra unei minore și faptul că inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală și cercetarea judecătorească. Prin apelul său, partea vătămată R.J. a susținut insuficiența pedepsei aplicate inculpatului în raport de gravitatea faptei săvârșite.

Prin apelul său, tatăl inculpatului, G.M. a arătat că a înțeles să formuleze apel în numele fiului său care este plecat în străinătate. Apelul inculpatului nu a fost motivat în scris, însă oral, acesta a solicitat achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor, arătându-se că această faptă nu există. Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 45 din 27 mai 2005, a admis apelul declarat de inculpatul G.V. împotriva sentinței penale nr. 242 din 30 noiembrie 2004 a Tribunalului Olt. A respins apelul declarat de numitul G.M. împotriva aceleiași sentințe ca inadmisibil. A respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și partea vătămată R.J., ca nefondate.

A desființat sentința sub aspectul laturii penale a cauzei. A descontopit pedepsele aplicate inculpatului în pedepsele de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. și 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.: A achitat pe inculpatul G.V., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 33 – art. 34 C. pen.

A menținut restul dispozițiilor sentinței. A dedus arestul preventiv de la 30 ianuarie 2005 la 27 mai 2005 și a menținut starea de arest preventiv a inculpatului. A obligat apelanții la cheltuieli judiciare către stat. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și partea civilă R.J. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, ca atare, pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul declarat de parchet, analizându-se întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă următoarea stare de fapt: Partea vătămată R.J. este minoră și locuiește împreună cu părinții săi în localitatea Drăgănești Olt, județul Olt.

În urmă cu trei ani l-a cunoscut pe inculpatul G.V., care a fost coleg de liceu cu fratele acesteia, partea vătămată fiind și prietenă cu G.I., fratele inculpatului și în acest context, inculpatul îl vizita des pe fratele părții vătămate la domiciliul său, astfel că familia acesteia îl considera pe inculpatul G.V. un prieten al lor. În seara zilei de 30 mai 2004, partea vătămată R.J. s-a întâlnit cu inculpatul G.V. în centrul orașului Drăgănești Olt și i-a relatat acestuia că intenționează să închirieze un apartament pentru a locui împreună cu fratele inculpatului G.I., prietenul acesteia. Aflând acest lucru, inculpatul s-a adresat fiului martorei S.M., solicitând cheia de la apartamentul acestuia, despre care știa că nu este locuit, în scopul de a o atrage pe partea vătămată în acest apartament și a întreține cu aceasta relații sexuale, însă declarându-i părții vătămate că intenționează să-i prezinte un apartament în vederea închirierii.

Faptul că inculpatul adoptase rezoluție infracțională rezultă din depoziția martorei S.M. care arată că atunci când a venit la aceasta spre a-i cere cheia de la apartament, inculpatul a menționat că „se duce acolo cu o fată”. Ulterior, în jurul orei 22,30, inculpatul și partea vătămată s-au reîntâlnit, inculpatul afirmându-i acesteia scopul declarat de a-i prezenta apartamentul. Cu privire la această parte a evenimentelor nu pot fi reținute declarațiile părții vătămate, în sensul că aceasta ar fi intenționat să se întâlnească cu martora L.G., o prietenă a sa, și în acel moment s-ar fi întâlnit cu inculpatul care ar fi informat-o că această martoră se află în apartamentul la care a condus-o, deoarece această ipoteză este contrazisă chiar de declarația părții vătămate dată în fața primei instanțe în care aceasta arată că îl întâlnise pe inculpat și anterior în seara acelei zile.

De asemenea, martora L.G., audiată în fața primei instanțe arată că trebuia să se întâlnească cu partea vătămată în acea seară, însă la orele 21-21,30, iar dacă nu se întâlneau la acea oră, martora i-a spus părții vătămate să nu o mai aștepte deoarece știa cu precizie că părinții săi nu o vor lăsa să iasă în oraș în acea seară. Această depoziție contrazice pe cele susținute de partea vătămată, în sensul că trebuie să se întâlnească cu martora L.G., la ora 22,00, pentru ca ulterior să plece împreună la o sală de internet și exclude ipoteza că partea vătămată ar fi fost indusă în eroare de inculpat care ar fi afirmat că martora L.G. o așteaptă pe partea vătămată în acel apartament. De altfel, versiunea părții vătămate nu poate explica nici actele preparatorii săvârșite de inculpat, respectiv demersurile acestuia spre a obține o cheie de la un apartament, în condițiile în care inculpatul nu avea de unde să știe că se va întâlni în acea seară cu partea vătămată.

Faptul întâlnirii părții vătămate cu inculpatul în vederea închirierii unui apartament în care voia să locuiască împreună cu fratele acestuia, G.I., este susținut prin declarațiile acestuia din urmă, audiat ca martor, care arată că între el și partea vătămată au avut loc mai multe discuții în acest sens. De asemenea, acest fapt rezultă și din declarațiile martorei D.L., rudă cu partea vătămată, audiată în fața primei instanțe, care arată că partea vătămată intenționa să găsească un apartament pentru a locui în acesta împreună cu prietenul său G.I., fratele inculpatului. Această martoră mai relatează și că pe telefonul său partea vătămată a discutat de mai multe ori în acest sens cu prietenul său.

Ora târzie la care partea vătămată s-a dus cu inculpatul să viziteze acel apartament se explică prin aceea că, părinții părții vătămate nu erau de acord ca aceasta să locuiască împreună cu prietenul său, care la rândul său era minor. De altfel, și martorul D.I.V., în declarația sa în fața primei instanțe, precum și martora L.G., vărul părții vătămate, respectiv, prietena acesteia, relatează că această încheiere era necesară pentru organizarea unei petreceri la sfârșit de an școlar, fapt ce se explică prin relațiile de rudenie și prietenie existente între acești martori și partea vătămată. De asemenea, martorul D.I.V., în fața primei instanței, arată că încă din primele discuții purtate cu partea vătămată, imediat după incident, aceasta i-a relatat că intenționa să închirieze un apartament pentru a organiza acolo împreună cu clasa sa, petrecerea de sfârșit de an școlar.

Ca urmare a celor mai sus reținute, partea vătămată s-a deplasat împreună cu inculpatul într-un bloc situat în orașul Drăgănești Olt pe str. Cpt. Drăgănescu, unde cei doi au pătruns în seara blocului, după care s-au deplasat la etajul 1, unde s-au oprit la ușa unui apartament pe care inculpatul a deschis-o cu cheia ce și-o procurase anterior și au pătruns în apartament. Ulterior, inculpatul și partea vătămată s-au deplasat în interior, unde inculpatul, prin insulte și amenințări i-a propus părții vătămate să se dezbrace, deoarece intenționa să întrețină raporturi sexuale cu aceasta; propunere ce a fost refuzată de partea vătămată. Întrucât minora a refuzat că se dezbrace de bună voie, inculpatul a prins-o de haine și a încercat să o dezbrace prin folosirea violenței, iar în aceste împrejurări, minora a deschis fereastra camerei, încercând să strige după ajutor.

Inculpatul a închis fereastra la loc și a continuat să o insulte și să o amenințe pe partea vătămată pentru ca aceasta să se dezbrace. Minora a continuat să țipe și i-a relatat inculpatului că-l va reclama la organele de poliție, deoarece a încercat să o violeze, împrejurare în care inculpatul a forțat-o pe partea vătămată să scrie o chitanță de mână din care rezulta că anterior, i-ar fi împrumutat suma de 5.000.000 lei, aceasta deoarece în cazul în care partea vătămată îl va reclama la organele de poliție, el ar fi justificat prezența lui și a părții vătămate în apartament prin negocierea rambursării împrumutului acordat. Sub imperiul temerii și a actelor de violență, minora a acceptat să scrie chitanța dictată de inculpat, iar după completarea acesteia, inculpatul a continuat să o amenințe în vederea întreținerii raportului sexual.

La un moment dat, când inculpatul s-a deplasat la toaletă, partea vătămată a deschis din nou fereastra dormitorului, țipând pentru a i se acorda ajutor. Nu poate fi reținută ipoteza potrivit căreia inculpatul ar fi deschis a doua oară fereastra, deoarece din declarația dată de partea vătămată la urmărirea penală rezultă că tot partea vătămată a fost cea care a întreprins această acțiune. Deoarece știa că inculpatul va reveni în scurt timp în cameră și va relua amenințările, partea vătămată s-a hotărât să-și asigure scăparea pe fereastra pe care o deschisese, deoarece ușa apartamentului era încuiată.

La întoarcerea inculpatului în dormitor, acesta a văzut că partea vătămată nu se mai afla în cameră, iar în momentul în care s-a uitat pe geam, a văzut că aceasta era agățată de pervazul ferestrei, atârnând în jos, după care partea vătămată, datorită poziției în care se afla, dar și a temerii insuflate de inculpat, s-a desprins de pervaz, căzând pe o suprafață cu pământ, fapt care explică relatările părții vătămate de la urmărirea penală, în sensul că în cădere s-ar fi echilibrat și și-ar fi făcut elan pentru a cădea pe pământ. Ca urmare a căderii părții vătămate, aceasta a suferit o entorsă la glezna dreaptă, o contuzie la genunchiul drept și cotul drept și o contuzie la coloana lombo-sacrală, leziuni produse prin precipitare, fapt ce denotă că partea vătămată a căzut pe partea dreaptă a corpului.

Imediat după aceea, inculpatul a închis fereastra apartamentului. În consecință, nu poate fi reținută ipoteza prezentată de partea vătămată, în sensul că inculpatul ar fi aruncat-o pe aceasta de la fereastră, întrucât în primul rând, aceasta nu poate explica veridic cum a reușit inculpatul să o prindă și să o pună pe pervazul ferestrei în condițiile în care aceasta nu prezintă alte urme de violență decât cele suferite prin cădere. Astfel, mecanismul prin care partea vătămată arată că ar fi fost pusă de inculpat pe pervazul ferestrei este contradictoriu și nu poate fi reținut. De menționat în acest sens că într-o primă ipoteză partea vătămată arată că inculpatul a ridicat-o de picioare, a pus-o cu șezutul și cu picioarele pe geam și apoi a împins-o peste pervaz.

Ulterior, în fața primei instanțe, partea vătămată relatează că inculpatul ar fi luat-o în brațe și-ar fi pus-o pe pervazul ferestrei însă nici una din aceste ipoteze nu poate fi reținută în lipsa oricăror leziuni de violență datorate unor astfel de acțiuni pe care inculpatul le-ar fi exercitat asupra părții vătămate. Pe de altă parte, martorul audiat în apel la propunerea inculpatului, numitul P.I. relatează că în trecerea sa pe lângă blocul în care s-au produs evenimentele, a văzut-o pe partea vătămată agățată de pervazul unei ferestre, la un apartament de la etajul 1, ulterior aceasta dându-și drumul și căzând. Această depoziție este susținută și de declarația martorei D.L., care arată că după incident, partea vătămată i-a relatat că a sărit singură pe fereastră, precum și cu declarația martorului G.I., fratele inculpatului și prieten al părții vătămate, care relatează că partea vătămată i-a mărturisit telefonic că nu inculpatul a aruncat-o pe fereastră.

În absența oricărui alt martor ocular care să confirme ipoteza aruncării părții vătămate de la etaj de către inculpat, se constată ca veridică apărarea inculpatului prin care aceasta susține că partea vătămată s-a aruncat singură de la etaj spre a-și asigura scăparea. Singurul martor care ar confirma ipoteza că partea vătămată ar fi fost aruncată de inculpat pe fereastră este martorul D.I.V. care, însă nu este martor ocular al incidentului și a cărui depoziție se apreciază a fi numai parțial sinceră, avându-se în vedere relațiile de rudenie ce există între acesta și partea vătămată. În acest sens, se reține că acest martor, care se afla împreună cu martora S.G.S. într-o mașină în apropierea locului faptei, însă fără a avea posibilitatea să observe direct cele petrecute, susține că auzind țipetele părții vătămate s-a deplasat la locul faptei imediat supă incident și a recunoscut-o pe partea vătămată care se ridicase deja în picioare, după cădere.

Această depoziție este contrazisă de depoziția inițială din faza de urmărire penală a martorei S.G.S. care arată că partea vătămată este cea care a venit la locul unde se aflau cei doi martori. Această ipoteză este confirmată chiar de partea vătămată care, în declarația sa din fața primei instanțe arată că întâlnirea cu martorul D.I.V., acesta se afla în mașină. Pe de altă parte, martorul D.I.V. relatează în faza de urmărire penală, că într-o discuție purtată ulterior cu inculpatul acesta ar fi recunoscut că ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră, însă audiat în fața primei instanțe, același martor revine și arată că inculpatul nu a recunoscut că ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră.

Ceilalți martori care relatează că partea vătămată ar fi fost aruncată pe fereastră, au cunoștință de această împrejurare fie din cele relatate de partea vătămată, fie din cele relatate de martorul D.I.V., în afară de tatăl părții vătămate R.Șt. care ar fi aflat această împrejurare de la numitul G.Șt., care la rândul său a aflat de la un prieten al surorii părții vătămate, așa cum relatează martorul D.I.V. În consecință, fapta ca inculpatul ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră nu poate fi reținută, deoarece partea vătămată, încercând să-și asigure scăparea a sărit pe fereastră. Această faptă, deși a produs o modificarea în lumea materială, nu are relevanță penală și în consecință, inculpatul a fost achitat, în mod corect pentru fapta de tentativă de omor, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., de instanța de apel, astfel încât motivul de casare invocat de parchet apare ca neîntemeiat. Cu privire la recursul declarat de partea civilă, pentru aceleași considerente nu poate fi reținut ca întemeiat nici recursul nemotivat al acesteia. În raport de cele menționate, decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele, iar recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și partea civilă R.J. vor fi respinse ca nefondate. Înalta Curte, examinând hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și partea civilă R.J. împotriva deciziei penale nr. 45 din 27 mai 2005 a Curții de Apel Craiova, privind pe inculpatul G.V. Obligă recurenta parte civilă să plătească suma de 120 lei (1.200.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 31 august 2005.