ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1010/2005

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 548 din 20 noiembrie 2000 Tribunalul Brașov a admis acțiunea formulată de reclamanții K.A., A.K., K.M., K.C. și K.D. și a obligat pârâții Municipiul Brașov și RA R. Brașov să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Brașov. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de intervenție formulată de C.M., C.D., C.M., O.E. și O.I. În motivarea sentinței, în esență s-a reținut că autorii reclamanților, K.A. și A.K., erau exceptați de la naționalizarea efectuată în baza Decretului nr. 92/1950, dată fiind calitatea lor de persoane angajate, caz în care preluarea imobilului în litigiu în patrimoniul Statului Român a fost abuzivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și intervenienții. În motivarea apelului, pârâtul Municipiul Brașov a învederat că imobilul în litigiu a fost naționalizat cu respectarea cerințelor legale și a fost vândut intervenienților de bună-credință. Pârâtul SC R. SRL Brașov nu a timbrat apelul. Intervenienții au susținut, în esență, că autorii reclamanților au făcut parte din structurile burgheziei, caz în care, în mod just, imobilul în litigiu a fost naționalizat și, ca atare, în mod legal, au dobândit de la stat dreptul de proprietate asupra acestuia, în calitatea lor de cumpărători de bună-credință, caz în care în mod greșit le-a fost respinsă cererea de intervenție. Prin decizia nr. 73/A din 19 iulie 2001 Curtea de Apel Brașov a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta SC R. SRL Brașov și a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de pârâtul municipiul Brașov și intervenienți.

În motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, în mod abuziv, de la foștii proprietari care erau exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1992, aspect confirmat și prin hotărârea nr. 236 din 10 iunie 1997 a Comisiei Județene Brașov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Reține instanța de apel că atâta timp cât imobilul a fost preluat fără titlu, acesta nu putea fi înstrăinat intervenienților în procedura Legii nr. 112/1995, întrucât dispozițiile actului normativ menționat sunt aplicabile numai în cazul imobilelor preluate cu titlu, caz în care, apărarea intervenienților privitoare la buna lor credință, dar fundamentată pe necunoașterea legii nu poate fi primită.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Municipiului Brașov și intervenienții reiterând susținerile din apel. Prin decizia nr. 3900 din 6 noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de Municipiul București. Prin aceeași decizie a fost admis recursul declarat de intervenienți, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. În motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că imobilul în litigiu, situat în municipiul Brașov, a fost naționalizat, în mod abuziv, întrucât autorii reclamanților, în calitatea lor de angajați, erau exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, caz în care recursul declarat de pârât este neîntemeiat.

Referitor la recursurile declarate de intervenienți, instanța de recurs a apreciat că, în mod eronat, instanța de apel, nu a verificat apărarea acestora referitoare la buna lor credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Ca atare, instanța a apreciat că se impune admiterea recursului intervenienților și a casat decizia recurată dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să ordone probe din care să rezulte dacă intervenienții au fost cumpărători de bună ori rea credință la momentul la care s-au întocmit contractele de vânzare-cumpărare nr. 134 din 4 noiembrie 1996, nr. 135 din 14 noiembrie 1996 și nr. 63 din 16 octombrie 1996. Curtea de Apel Brașov, reinvestită cu judecata cauzei, prin decizia civilă nr. 17/Ap din 28 februarie 2003 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de intervenienți împotriva sentinței civile nr. 548/2000 a Tribunalului Brașov.

În motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că, atâta timp cât s-a constatat că titlul statului nu a fost valabil, acesta nu putea transmite ceea ce nu avea în proprietatea intervenienților, cu mențiunea că, această chestiune de drept exclude, în opinia instanței de apel, examinarea bunei-credințe. Cum însă, hotărârea instanței de recurs este obligatorie asupra problemelor de drept dezlegate, instanța de apel procedează la o analiză a acestei elementelor bunei credințe. Astfel, curtea de apel reține că necunoașterea legii ori simpla ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere bunei-credințe. Constată instanța că, în cauza dedusă judecății, vânzătorul nu a fost de bună-credință însă, de asemenea, cumpărătorii au fost de rea-credință în condițiile în care, deși au putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului lor au încheiat contractele de vânzare-cumpărare pe care le invocă, în prezenta cauză, drept titluri de proprietate.

Totodată, se reține că, privarea de proprietate, astfel cum a reținut, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate realiza decât în condițiile speciale determinate de interesul public care, în speța dedusă judecății, este inexistent. Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienții invocând incidența art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. În motivarea recursului intervenienții arată că instanța de apel, administrând doar proba cu înscrisuri, nu a respectat hotărârea de casare care era obligatorie, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Susțin intervenienții că prin actele depuse au dovedit că au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, cerință prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, caz în care contractele de vânzare-cumpărare au fost valabil încheiate.

Mai mult, intervenienții arată că, la momentul cumpărării imobilului, în cartea funciară era înscris dreptul de proprietate al Statului Român, situație în care, în raport de dispozițiile art. 32-33 din Decretul Lege nr. 115/1938, nu puteau fi evinși din cauza viciilor pe care le avea titlul vânzătorului. Reiterează intervenienții susținerea potrivit căreia atâta timp cât foștii proprietari, în cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, au solicitat doar plata de despăgubiri, nu și restituirea în natură, contractele de vânzare-cumpărare au fost valabil încheiate și cu bună-credință. Analizând recursul curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente: În esență, intervenienții invocă că au dobândit imobilul în litigiu, în proprietate, cu bună-credință iar în conflictul de interese legitime dintre adevărații proprietari și ei, subdobânditorii de bună-credință, instanțele judecătorești trebuiau să acorde preferabilitate dreptului lor.

Or, referitor la acest aspect, este de observat că nici practica judiciară și nici doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiență principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă, în baza unor rațiuni de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic, soluția și-a găsit suport în rațiuni de ordin pragmatic concretizate în principiul validității aparenței de drept a cărui incidență presupune întrunirea a două condiții, anume: eroarea cumpărătorului cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului precum și buna-credință a cumpărătorului care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

În speța dedusă judecății aceste condiții nu sunt îndeplinite. Astfel, așa cum rezultă și din mențiunile registrelor de publicitate imobiliară, invocate de către recurente, imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul Statul Român prin naționalizare, în aceste registre fiind înscrise mențiunile referitoare la foștii titulari ai dreptului de proprietate, K.A. (sub B 3, 5) și K.I.A. și B. (sub B 4, 6), cumpărare cât și cele referitoare la următorul proprietar, anume, Ministerului Silviculturii și Industriei Lemnului, prin Î.S.E.I.L. Brașov, cu „titlu de drept naționalizare” . Împrejurarea că, după anul 1990, bunurile, îndeosebi terenuri și construcții, de care foștii proprietari au fost deposedați de statul comunist, făceau obiectul unor proceduri de restituire către aceștia sau moștenitorii lor, date fiind dezbaterile care au avut loc la nivelul întregii societăți, era un fapt notoriu cunoscut de către persoanele interesate.

De altminteri, prin Legea nr. 112/1995 invocată de către intervenienți ca temei juridic al cumpărării, astfel cum rezultă și din titlul acesteia, s-a instituit o procedură pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Este de observat că la această procedură au apelat atât reclamanții cât și intervenienții, ambele părți cunoscând situația imobilului, anume aceea de imobil cu destinația de locuință, trecut în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945. Or, cu minime diligențe intervenienții, care au depus cereri de cumpărare a apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriași, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, aveau posibilitatea să ia cunoștință că, în cadrul aceleiași proceduri, moștenitorii foștilor proprietari au cerut, încă din data de 23 iulie 1996, măsuri reparatorii, și ca atare că se efectuau verificări pentru a se stabili dacă imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu, caz în care erau incidente, pentru toate părțile implicate în procedură dispozițiile acestui act normativ, ori fără titlu, caz în care imobilul nu mai cădea sub incidența acestui act normativ.

Așa fiind, în mod just, instanțele au reținut că intervenienții nu pot invoca buna-credință pentru a se acorda preferabilitate titlului lor de proprietate, date fiind momentele la care au încheiat contractele de vânzare, anume, 4 noiembrie, 14 noiembrie și 16 octombrie 1996, adică ulterior formulării de către foștii proprietari de cereri pentru măsuri reparatorii, precum și faptul că, nu pot invoca o eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, invincibilă, imposibil de prevăzut și de înlăturat. Ca atare, intervenienții nu se pot apăra deci, cu succes, invocând faptul că sunt subdobânditori de bună-credință, deoarece puteau să cunoască mai înainte de cumpărare situația juridică a imobilului, simpla neinformare ori ignoranța cu referire la o atare situație nefiind de natură să scuze eroarea în care au căzut.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, reținând și că instanța de apel s-a conformat deciziei de casare, urmează a constata că recursul declarat de intervenienți este nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienții C.M.C., O.I., O.M., C.D. și C.M. împotriva deciziei civile nr. 17/Ap din 28 februarie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Obligă pe recurenții-intervenienți la 12.258.680 lei cheltuieli de judecată din recurs către reclamanții-intimații K.D., A.K., K.A., K.C. și K.M.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2005.