ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1010/2005

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 548 din 20

noiembrie 2000 Tribunalul Brașov

a admis acțiunea formulată de reclamanții K.A., A.K., K.M.,

K.C. și K.D. și a obligat pârâții Municipiul Brașov și RA R. Brașov să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Brașov.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea de intervenție formulată de C.M., C.D., C.M., O.E. și O.I.

În

motivarea sentinței, în esență s-a reținut că autorii reclamanților, K.A. și A.K.,

erau exceptați de la naționalizarea efectuată în baza Decretului nr. 92/1950,

dată fiind calitatea lor de persoane angajate, caz în care preluarea imobilului

în litigiu în patrimoniul Statului Român a fost abuzivă.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții și intervenienții.

În motivarea apelului, pârâtul

Municipiul Brașov a învederat că imobilul în litigiu a fost naționalizat cu

respectarea cerințelor legale și a fost vândut intervenienților de

bună-credință.

Pârâtul SC R. SRL Brașov nu a

timbrat apelul.

Intervenienții

au susținut, în esență, că autorii reclamanților au făcut parte din structurile

burgheziei, caz în care, în mod just, imobilul în litigiu a fost naționalizat

și, ca atare, în mod legal, au dobândit de la stat dreptul de proprietate

asupra acestuia, în calitatea lor de cumpărători de bună-credință, caz în care

în mod greșit le-a fost respinsă cererea de intervenție.

Prin decizia nr. 73/A din 19 iulie

2001 Curtea de Apel Brașov

a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta SC R. SRL

Brașov și a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de pârâtul municipiul

Brașov și intervenienți.

În

motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost

preluat de Statul Român, în mod abuziv, de la foștii proprietari care erau

exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1992, aspect confirmat și prin

hotărârea nr. 236 din 10 iunie 1997 a Comisiei Județene Brașov pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995.

Reține

instanța de apel că atâta timp cât imobilul a fost preluat fără titlu, acesta

nu putea fi înstrăinat intervenienților în procedura Legii nr. 112/1995,

întrucât dispozițiile actului normativ menționat sunt aplicabile numai în cazul

imobilelor preluate cu titlu, caz în care, apărarea intervenienților privitoare

la buna lor credință, dar fundamentată pe necunoașterea legii nu poate fi

primită.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtul Municipiului Brașov și intervenienții reiterând

susținerile din apel.

Prin decizia nr. 3900 din 6

noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

a respins ca nefondat recursul

declarat de Municipiul București.

Prin aceeași decizie a fost admis

recursul declarat de intervenienți, a fost casată decizia recurată și a fost

trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În motivarea deciziei, în esență,

s-a reținut că imobilul în litigiu, situat în municipiul Brașov, a fost

naționalizat, în mod abuziv, întrucât autorii reclamanților, în calitatea lor

de angajați, erau exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, caz în care

recursul declarat de pârât este neîntemeiat.

Referitor la recursurile declarate

de intervenienți, instanța de recurs a apreciat că, în mod eronat, instanța de

apel, nu a verificat apărarea acestora referitoare la buna lor credință la

momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Ca atare, instanța a apreciat că se

impune admiterea recursului intervenienților și a casat decizia recurată

dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să

ordone probe din care să rezulte dacă intervenienții au fost cumpărători de

bună ori rea credință la momentul la care s-au întocmit contractele de

vânzare-cumpărare nr. 134 din 4 noiembrie 1996, nr. 135 din 14 noiembrie 1996

și nr. 63 din 16 octombrie 1996.

Curtea de Apel Brașov, reinvestită

cu judecata cauzei, prin decizia civilă nr. 17/Ap din 28 februarie 2003

a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de intervenienți împotriva sentinței civile nr. 548/2000 a

Tribunalului Brașov.

În

motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că, atâta timp cât s-a constatat că

titlul statului nu a fost valabil, acesta nu putea transmite ceea ce nu avea în

proprietatea intervenienților, cu mențiunea că, această chestiune de drept

exclude, în opinia instanței de apel, examinarea bunei-credințe.

Cum

însă, hotărârea instanței de recurs este obligatorie asupra problemelor de

drept dezlegate, instanța de apel procedează la o analiză a acestei elementelor

bunei credințe.

Astfel, curtea de apel reține că

necunoașterea legii ori simpla ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere

bunei-credințe.

Constată

instanța că, în cauza dedusă judecății, vânzătorul nu a fost de bună-credință

însă, de asemenea, cumpărătorii au fost de rea-credință în condițiile în care,

deși au putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului lor au

încheiat contractele de vânzare-cumpărare pe care le invocă, în prezenta cauză,

drept titluri de proprietate.

Totodată,

se reține că, privarea de proprietate, astfel cum a reținut, în mod constant

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate realiza decât în condițiile

speciale determinate de interesul public care, în speța dedusă judecății, este

inexistent.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs intervenienții invocând incidența art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C.

proc. civ.

În motivarea recursului

intervenienții arată că instanța de apel, administrând doar proba cu

înscrisuri, nu a respectat hotărârea de casare care era obligatorie, în raport

de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Susțin intervenienții că prin actele

depuse au dovedit că au fost de bună-credință la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, cerință prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, caz în care contractele de vânzare-cumpărare au fost valabil încheiate.

Mai mult, intervenienții arată că,

la momentul cumpărării imobilului, în cartea funciară era înscris dreptul de

proprietate al Statului Român, situație în care, în raport de dispozițiile art.

32-33 din Decretul Lege nr. 115/1938, nu puteau fi evinși din cauza viciilor pe

care le avea titlul vânzătorului.

Reiterează intervenienții susținerea

potrivit căreia atâta timp cât foștii proprietari, în cererea adresată Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, au solicitat doar plata de despăgubiri, nu

și restituirea în natură, contractele de vânzare-cumpărare au fost valabil

încheiate și cu bună-credință.

Analizând recursul curtea constată că este nefondat pentru

următoarele considerente:

În esență, intervenienții invocă că

au dobândit imobilul în litigiu, în proprietate, cu bună-credință iar în

conflictul de interese legitime dintre adevărații proprietari și ei,

subdobânditorii de bună-credință, instanțele judecătorești trebuiau să acorde

preferabilitate dreptului lor.

Or, referitor la acest aspect, este

de observat că nici practica judiciară și nici doctrina nu au înțeles să

recunoască, în toate cazurile, eficiență principiului potrivit căruia nimeni nu

poate să transmită mai multe drepturi decât are.

Recunoașterea prevalenței

interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă, în baza unor

rațiuni de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a

stabilității raporturilor juridice.

Din punct de vedere juridic, soluția

și-a găsit suport în rațiuni de ordin pragmatic concretizate în principiul

validității aparenței de drept a cărui incidență presupune întrunirea a două

condiții, anume: eroarea cumpărătorului cu privire la calitatea de proprietar a

vânzătorului precum și buna-credință a cumpărătorului care trebuie să fie

perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

În speța dedusă judecății aceste

condiții nu sunt îndeplinite.

Astfel, așa cum rezultă și din

mențiunile registrelor de publicitate imobiliară, invocate de către recurente,

imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul Statul Român prin

naționalizare, în aceste registre fiind înscrise mențiunile referitoare la

foștii titulari ai dreptului de proprietate, K.A. (sub B 3, 5) și K.I.A. și B.

(sub B 4, 6), cumpărare cât și cele referitoare la următorul proprietar, anume,

Ministerului Silviculturii și Industriei Lemnului, prin Î.S.E.I.L. Brașov, cu

„titlu de drept naționalizare” .

Împrejurarea că, după anul 1990,

bunurile, îndeosebi terenuri și construcții, de care foștii proprietari au fost

deposedați de statul comunist, făceau obiectul unor proceduri de restituire

către aceștia sau moștenitorii lor, date fiind dezbaterile care au avut loc la

nivelul întregii societăți, era un fapt notoriu cunoscut de către persoanele

interesate.

De

altminteri, prin Legea nr. 112/1995 invocată de către intervenienți ca temei

juridic al cumpărării, astfel cum rezultă și din titlul acesteia, s-a instituit

o procedură pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu

destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Este de observat că la această

procedură au apelat atât reclamanții cât și intervenienții, ambele părți

cunoscând situația imobilului, anume aceea de imobil cu destinația de locuință,

trecut în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie

1945.

Or, cu minime diligențe

intervenienții, care au depus cereri de cumpărare a apartamentelor pe care le

ocupau în calitate de chiriași, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 112/1995, aveau posibilitatea să ia cunoștință că, în cadrul

aceleiași proceduri, moștenitorii foștilor proprietari au cerut, încă din data

de 23 iulie 1996, măsuri reparatorii, și ca atare că se efectuau verificări

pentru a se stabili dacă imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu

titlu, caz în care erau incidente, pentru toate părțile implicate în procedură

dispozițiile acestui act normativ, ori fără titlu, caz în care imobilul nu mai

cădea sub incidența acestui act normativ.

Așa fiind, în mod just, instanțele

au reținut că intervenienții nu pot invoca buna-credință pentru a se acorda

preferabilitate titlului lor de proprietate, date fiind momentele la care au

încheiat contractele de vânzare, anume, 4 noiembrie, 14 noiembrie și 16

octombrie 1996, adică ulterior formulării de către foștii proprietari de cereri

pentru măsuri reparatorii, precum și faptul că, nu pot invoca o eroare cu

privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, invincibilă, imposibil de

prevăzut și de înlăturat.

Ca atare, intervenienții nu se pot

apăra deci, cu succes, invocând faptul că sunt subdobânditori de bună-credință,

deoarece puteau să cunoască mai înainte de cumpărare situația juridică a

imobilului, simpla neinformare ori ignoranța cu referire la o atare situație

nefiind de natură să scuze eroarea în care au căzut.

Față de cele ce preced, Înalta

Curte, reținând și că instanța de apel s-a conformat deciziei de casare,

urmează a constata că recursul declarat de intervenienți este nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de intervenienții C.M.C., O.I., O.M., C.D. și C.M. împotriva deciziei

civile nr. 17/Ap din 28 februarie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenții-intervenienți

la 12.258.680 lei cheltuieli de judecată din recurs către reclamanții-intimații

K.D., A.K., K.A., K.C. și K.M..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2005.