ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5890/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la 20 septembrie 2001, B.(S.)M. a solicitat să se dispună anularea deciziilor de imputare nr. 181 și 182 din 19 iulie 2001 și nr. 183 din 30 iulie 2001 emise de banca R.C.R., SA. C.B., susținând că sunt nelegale întrucât nu a fost determinată perioada pentru care s-a reținut pasivitatea sa în îndeplinirea obligațiilor de serviciu, ea ocupând funcția de executor propriu în intervalul 6 ianuarie 1997–30 iunie 1999. Prin sentința civilă nr. 1640 din 19 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată.

S-a reținut că funcția de executor debite a fost îndeplinită de contestatoare numai în perioada 6 ianuarie 1997–1 august 1998, pentru că la data de 5 august 1998 ea a solicitat încadrarea pe post de consilier juridic, decizia nr. 110/1998 s-a emis cu efect retroactiv și ea avea dreptul de a ocupa postul solicitat. În sarcina contestatoarei și a altor foști angajați s-a stabilit prin cele trei decizii de imputare faptul că au adus prejudicii băncii, prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, constând în nepunerea în executare a hotărârilor judecătorești și neacționarea în judecată a debitorilor băncii, care au dus la prescrierea executării silite și respectiv a dreptului de a acționa în instanță.

Recursul declarat de contestatoare împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, prin decizia nr. 1016 din 6 iunie 2002. În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că decizia de imputare nr. 181 din 19 iulie 2001 a avut în vedere faptul că recurenta, în calitate de consilier juridic cu delegație, conform deciziei nr. 110 din 7 august 1998, nu a pus în executare sentința civilă nr. 513 din 22 august 1996, pronunțată de Tribunalul Dolj, astfel că dreptul de a cere executarea silită s-a prescris la data de 22 august 1999. Decizia de imputare nr. 182 din 19 iulie 2001 a avut în vedere că recurenta în calitate de consilier juridic nu a acționat în judecată pe debitorul SC F.C.I.

SRL, astfel că la data de 22 iunie 1999 dreptul la acțiune s-a prescris. Cea de-a treia decizie de imputare, cu nr. 183 din 30 iulie 2001 a avut în vedere că recurenta în calitate de consilier juridic nu a acționat în judecată pe debitorul SC P.I. SRL, astfel că la data de 30 ianuarie 1999 dreptul de a introduce acțiunea s-a prescris. La emiterea deciziilor de imputare s-a luat în considerare faptul că nu numai recurenta a contribuit la producerea pagubei, ci și membrii organelor de conducere ale sucursalei Dolj, stabilind contribuția fiecărei persoane la producerea prejudiciilor conform art. 105 C. muncii în vigoare la acea dată. Împotriva hotărârilor susmenționate a declarat recurs în anulare Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, ele fiind totodată și vădit netemeinice.

În motivarea recursului în anulare se critică soluțiile instanțelor sub două aspecte. Promovarea acțiunilor în instanță pentru valorificarea drepturilor societății constituie o obligație impusă oficiilor juridice, dar ea există numai în măsura în care acțiunile pot avea eficiență și numai în aceeași măsură poate fi angajată răspunderea jurisconsultului pentru săvârșirea unei abateri de la îndatoririle sale de serviciu, având la bază vinovăția. Instanța, sesizată cu o contestație împotriva deciziei de imputare emisă împotriva jurisconsultului, considerat vinovat de a nu fi introdus acțiunea, este îndreptățită să examineze existența dreptului ce urma a fi valorificat prin acea acțiune și dacă constată nelegalitatea pretențiilor, ce ar trebui să formeze obiectul acțiunii, urmează să admită contestația și să-l exonereze de răspundere.

În prezenta cauză, instanțele nu au analizat, din oficiu, legalitatea pretențiilor imputate. Se apreciază necesitatea efectuării unei expertize contabile care să stabilească în mod cert prejudiciul suferit de societate, ca urmare a neintroducerii acțiunilor. Sub un al doilea aspect, se susține că instanțele au dat o interpretare greșită raportului juridic dedus judecății. Fără a fi licențiată în drept, contestatoarea nu putea ocupa funcția de consilier juridic, ceea ce a determinat intimata să o angajeze pe post de executor bancar, iar faptul că a primit împuternicire să reprezinte unitatea intimată nu o transformă automat în consilier juridic, raportul dintre părți este caracterizat de instituția juridică a mandatului civil, așadar decizia de imputare emisă este nelegală.

Instanțele erau datoare să caracterizeze clar raportul juridic dintre părți, iar dacă ar fi reținut totuși că este un raport de muncă, să determine dacă prejudiciul reținut prin decizia de imputare este cert atât ca existență cât și ca cuantum. Se solicită casarea hotărârilor criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul în anulare este întemeiat. Introducerea acțiunilor în justiție, pentru valorificarea drepturilor patrimoniale ale angajatorului constituie o obligație a angajatului încadrat în calitate de consilier juridic, ca și aceea de a lua măsuri de executare silită pentru realizarea creanței stabilite printr-un titlu executoriu. Aceste obligații există numai dacă acțiunea care urma a fi introdusă sau titlu executoriu ce trebuia executat putea avea o eficiență și numai în această măsură poate fi angajată răspunderea consilierului juridic pentru săvârșirea unei abateri de la îndatoririle sale.

În prezenta cauză, contestatoarea, începând cu 7 august 1998, în baza deciziei nr. 110, a fost abilitată să îndeplinească “și funcția de consilier juridic (cu delegație) al băncii”, măsură luată ca urmare a cererii ei din 6 august 1998 și care a durat până la 30 iunie 1999 când s-a transferat la o altă unitate. Instanțele, sesizate cu soluționarea contestației împotriva deciziilor de imputare, erau datoare să examineze natura raporturilor juridice dintre contestatoare și intimată, pentru a stabili dacă răspunde în calitate de angajată în funcția de consilier juridic sau alta este natura raporturilor juridice dintre părți. De asemenea, instanțele trebuiau să se preocupe în a determina existența dreptului care urma să fie valorificat prin acțiunea nepromovată în instanță și finalitatea executării silite dacă titlul ar fi fost pus în executare.

Pentru lămurirea aspectelor evidențiate se impune admiterea recursului în anulare și casarea ambelor hotărâri atacate și trimiterea cauzei instanței de fond pentru rejudecare. Cu referire la prima critică formulată în recursul în anulare, instanța în rejudecare va determina prin expertiza de specialitate ce se impune a fi efectuată, data la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru fiecare dintre ratele eșalonate de restituire a împrumuturilor pentru că, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 în cazul prestațiilor succesive dreptul la acțiune pentru fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

De asemenea, expertiza va avea în vedere că pasivitatea ce se impută contestatoarei atât în prescrierea dreptului la acțiune cât și a dreptului de a cere executarea silită nu vizează întreaga perioadă de 3 ani, ci doar 11 luni din cele 36 luni cât este termenul general de prescripție a introducerii acțiunii și a executării silite. Chemată să stabilească finalitatea demersului a cărei neexecutare i se impută contestatoarei, instanța urmează să verifice, în ce privește decizia de imputare nr. 182, data la care banca a dispus sistarea acordării oricăror credite, față de 15 mai 1996 când s-a acordat firmei SC F.C.I. împrumutul de 2 miliarde și 1 iulie 1996 când s-a încheiat un nou contract de împrumut pentru 300 milioane cu aceeași societate comercială, caz în care răspunzătoare se fac inclusiv persoanele care au aprobat împrumuturile la data la care legal nu se mai puteau acorda banca intrând în încetare de plăți.

La această societate comercială debitoare se vor lua în examinare șansele de recuperare a sumelor datorate, chiar existând un titlu executor, în condițiile în care la 10 mai 2000, la cererea intimatei, s-a format dosarul nr. 94/F/2000 dispunându-se deschiderea procedurii de reorganizare judiciară și faliment a debitoarei (f. 26 din dosarul de fond). În ce privește decizia de imputare nr. 183 se impune de asemenea examinarea șanselor de a obține recuperarea debitului, chiar dacă intimata ar avea un titlu executor, față de împrejurarea că unica garanție pentru creditul de 5 milioane acordat era ipoteca constituită asupra unui apartament care nu aparținea garanților, contractul de garanție fiind apreciat ca fals (fila 32 dosarul de fond), deci împrumutul acordat SC P.I.

SRL era negarantat și starea de solvabilitate a debitorului era incertă din acest motiv. Relativ la decizia de imputare nr. 181, prin care se impută contestatoarei o parte din suma de 31.415.874 lei stabilită în favoarea intimatei prin sentința civilă nr. 513 din 22 martie 1996 a Tribunalului Dolj, pentru motivul nepunerii ei în executare și a prescrierii dreptului de a cere executarea silită, urmează a se stabili cu exactitate data rămânerii ei definitive, chiar prin neexercitarea căilor de atac, deoarece data pronunțării nu coincide cu data rămânerii ei definitive și numai din acest din urmă moment constituie titlu executoriu, relații ce se pot obține de la Tribunalul Dolj, privind dosarul nr. 616/C/1996.

În ce privește al doilea motiv al recursului în anulare, este necesară depunerea la dosarul cauzei a fișei postului și a contractului de muncă al contestatoarei încheiat atât la angajarea ei, 6 ianuarie 1997 cât și după emiterea deciziei nr. 110 din 7 august 1998, pentru determinarea naturii raporturilor juridice dintre contestatoare și intimată.

În același scop, se va verifica în rejudecare dacă regulamentul de organizare și funcționare a intimatei sau alte norme interne: 1) permiteau încadrarea contestatoarei pe post de consilier juridic de către emitentul deciziei nr. 110/1998, pentru a se analiza și apărarea formulată în acest sens de contestatoare, 2) dacă exista post vacant la acea dată de consilier juridic, 3) dacă fără a avea examenul de licență putea ocupa chiar temporar acest post, 4) dacă era posibilă legal încadrarea pe post de consilier juridic “cu delegație”, și în caz afirmativ, privind ultimul aspect, în ce constau atribuțiile de serviciu ale consilierului juridic “cu delegație”. Prin probele administrate este util a se stabili care au fost activitățile concrete prestate de contestatoare în intervalul 1 august 1998–30 iunie 1999. Pentru considerentele expuse, recursul în anulare se va admite, și se vor casa hotărârile pronunțate, cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează decizia nr. 1016 din 6 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția conflicte de muncă și litigii de muncă, precum și sentința nr. 1640 din 19 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și trimite cauza acestei din urmă instanță pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2004.