ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 510/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 4 august 2004, prin

adresa nr. 389 din 28 iulie 2004 a B.E.J. s-a solicitat, la cererea creditoarei

B.N.R., încuviințarea executării silite mobiliare a debitoarei A.F.C.N., în

baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 7350 din 14

noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, s-a solicitat,

totodată, și actualizarea sumelor prevăzute în titlul executoriu.

Prin încheierea nr. 1260 din 25

august 2004, pronunțată în dosarul nr. 9007/2004, Judecătoria sectorului 5

București a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită

și, în consecință, a respins cererea creditoarei, ca prescrisă.

În pronunțarea acestei soluții,

instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 405 alin. (1) și (2) C.

proc. civ., reținând că în cauză a operat prescripția dreptului de a cere

executarea silită, deoarece de la momentul nașterii dreptului de a cere

executarea și până la înregistrarea cererii au trecut mai mult de trei ani și

nu s-a făcut vreo dovadă în sensul suspendării ori întreruperii termenului de

prescripție.

Prin decizia comercială nr. 327 din

19 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis

apelul formulat de creditoare, a anulat încheierea atacată și, evocând fondul, a

admis cererea acesteia.

A încuviințat executarea silită

mobiliară a debitoarei până la concurența sumei de 5.875.905.469 lei

(3.497.481.409 lei contravaloare chirie, energie electrică, cheltuieli de

întreținere și contravaloare servicii prestate, 2.271.444.798 lei penalități și

106.979.262 lei cheltuieli de judecată) în baza titlului executor sentința

civilă nr. 7350 din 14 noiembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția

comercială, în dosarul nr. 5367/2000, sumă ce va fi actualizată, plus cheltuieli

de judecată în sumă de 120.500 lei.

A obligat-o pe intimată la 39.000

lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că prin cereri de executare silită, cereri care au

fost admise, cursul prescripției s-a întrerupt în condițiile art. 405

2

alin. (1) teza a 2-a C. proc. civ., pentru apelantă începând să curgă un nou

termen de prescripție de 3 ani; susținerile intimatei în sensul că executarea

silită prin poprire s-a perimat sau că apelanta ar fi renunțat la executarea

silită prin poprire nu pot fi primite, nefiind dovedite; de altfel, odată

înființată, poprirea, aceasta operează continuu, neîntrerupt și, mai mult, din

coroborarea înscrisurilor depuse de ambele părți, rezultă că intimata a

recunoscut datoria pe care o are față de apelantă.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs debitoarea, criticând hotărârea pronunțată în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9, pct. 8 și pct. 10 C. proc. civ. și solicitând

admiterea acestuia și modificarea în totalitate a deciziei curții de apel, în

sensul respingerii apelului și menținerii sentinței instanței de fond.

Recurenta susține astfel că,

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

întrucât în mod greșit instanța de apel a apreciat că executarea silită prin

poprirea conturilor nu s-a perimat, atât timp cât înființarea popririi a fost

încuviințată încă din 2003, prin încheierea nr. 1500 din 11 decembrie 2003,

pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București și sunt aplicabile

dispozițiile art. 389 alin. (1) C. proc. civ., creditorul lăsând să treacă 6

luni de la data îndeplinirii ultimului act de executare; mai arată că greșit a

fost respinsă excepția nulității absolute a titlului executoriu în baza căruia

s-a solicitat încuviințarea executării silite mobiliare, întrucât titlul

executoriu a fost dat fără observarea formelor legale și de un complet

necompetent al secției comerciale a Tribunalului București, deși natura

litigiului era civilă și nu comercială.

În baza dispozițiilor art. 304 pct. 8

C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată este rezultatul

interpretării greșite a actului dedus judecății, deoarece, în ce pricește

recunoașterea datoriei, nu se poate considera că produce efectul întreruperii

prevăzut de lege, atât timp cât din cuprinsul angajamentului de plată nu

rezultă fără echivoc că suma ce urmează să se plătească este cea înscrisă în

titlul executoriu sau că reprezintă o datorie din perioada înscrisă în titlul

executoriu.

În fine, prin invocarea

dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., arată că, fiind de bună credință,

a propus creditoarei stingerea datoriei prin compensare, solicitare la care nu

a primit răspuns.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată următoarele:

În ce privește prima critică

formulată în scris, potrivit căreia greșit s-a apreciat de către instanța de

apel că executarea silită prin poprirea conturilor nu s-a perimat se constată

că nu este întemeiată întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că

cererea de poprirea a fost admisă prin hotărâre judecătorească definitivă și a

fost pusă în executare de către executorul judecătoresc prin indisponibilizarea

conturilor debitoarei deschise la mai multe bănci, poprirea, odată înființată

operând continuu și neîntrerupt, atât asupra sumelor existente în cont la data

înființării, cât și asupra sumelor viitoare ce urmează a fi încasate de terțul

poprit.

Prin urmare, în mod corect s-a

considerat că prin cererile de executare silită admise, cursul prescripției a

fost întrerupt în condițiile art. 405

2

alin. (1) teza a 2-a C. proc.

civ., începând să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, iar în ceea ce

privește perimarea cererii de executare silită prin poprire invocată de recurentă

se reține că aceasta trebuia constatată din oficiu sau la cererea debitoarei

sau pe cale de excepție în cauza ce privește această executare și nu în altă

cauză și desigur, se impun a fi respectate dispozițiile art. 252 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora perimarea cererii de chemare în judecată nu poate

fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel.

Referitor la critica în conformitate

cu care greșit a fost respinsă excepția nulității absolute a titlului

executoriu se reține că este de asemenea neîntemeiată întrucât această excepție

se referă la o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, cu autoritate

de lucru judecat și este inadmisibilă, deoarece putea fi invocată eventual, de

debitoare doar la momentul soluționării cauzei în care s-a pronunțat hotărârea

ce constituie titlul executor, la fond sau în căile de atac prevăzute de lege

și nu în prezenta cauză.

Privind cel de al treilea motiv de

recurs, prin care se susține că sumele din titlul executoriu nu concordă cu

cele din angajamentul de plată și, drept consecință, nu ar reprezenta o

recunoaștere voluntară, cauză de întrerupere astfel cum greșit a interpretat

instanța, se reține că este și acesta neîntemeiat.

Astfel, pe de o parte este evident

că angajamentul de plată din 9 iulie 2002 nu poate cuprinde decât o sumă mai

mare decât cea prevăzută în titlul executoriu, care se referea la sumele

datorate de la data pronunțării 14 noiembrie 2000; pe de altă parte, suma de

8.504.771.272 lei (dosar apel) recunoscută de debitoare prin angajamentul de

plată este aprobată de cea rezultată din expertiza tehnică efectuată, prin care

au fost reactualizate sumele din titlul executoriu, aceasta fiind de

8.443.676.160 lei (dosar apel); în fine debitoarea a făcut un nou act voluntar

de executare, achitând o mică parte din debit, astfel cum rezultă din ordinul

de plată din 29 august 2005 (dosar recurs)

Ca atare, instanța, a cărei hotărâre

este criticată și sub acest aspect, a reținut corect că debitoarea a recunoscut

datoria pe care o are față de creditoare, fiind incidente astfel dispozițiile art.

405

2

alin. (1) teza 1 C. proc. civ.

Cu privire la ultimul motiv de

recurs, se constată că temeiul legal invocat (pct. 10 art. 304 C. proc. civ.)

era abrogat la data formulării recursului și, oricum, din actele dosarului

rezultă că propunerea debitoarei privind stingerea datoriei prin compensare nu

a putut fi luată în considerare întrucât documentele prezentate de aceasta nu

justificau sumele ce doresc să fie compensate.

Astfel fiind, față de considerentele

mai sus arătate, se va respinge ca nefondat recursul declarat de debitoarea A.F.C.N.

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de debitoarea A.F.C.N. București, împotriva deciziei nr. 327 din 19

aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 8 februarie 2006