ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1286/2006

Asupra recursului de față. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1049 din 26 februarie 2004, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea reclamantei SC C. SRL București formulată în contradictoriu cu pârâta U.B. și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 381.818.048,67 lei reprezentând diferențe taxe vamale, diferențe T.V.A., majorări taxe, majorări T.V.A. și penalități. Prin aceeași sentință pârâta a fost obligată și la plata sumei de 56.646.361 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență că, între părțile litigante a intervenit contractul de furnizare echipamente necesare punerii în funcțiune a centralei termice, reclamanta importând un cazan de oțel pentru producerea aburului, un arzător cu combustibil gazos, un aparat pentru filtrarea apei, toate aceste importuri beneficiind de facilități vamale, potrivit Legii nr. 84/1995.

Ca urmare a controlului efectuat la unitatea pârâta de către inspectorii din cadrul D.R.V.I. București, S.S.V.L.I.F.V. s-a stabilit că produsele nu au fost folosite în scopul achiziționării, astfel încât reclamanta a fost obligată la plata diferențelor de sume reprezentând cuantumul facilităților vamale și penalitățile aferente, potrivit actului de control al M.F.P. În fine, instanța de fond a avut în vedere și poziția pârâtei, exprimată în art. 4.5 din contractul în speță, prin care s-a obligat la plata taxelor vamale în cazul neobținerii facilităților vamale și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 969 C. civ., a pronunțat soluția citată. Împotriva sentinței de fond a declarat recurs pârâta U.B.

Recursul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în temeiul Legii nr. 195/2004 a scos cauza de pe rol și a trimis-o Tribunalului București spre competentă soluționare. Prin încheierea din 22 septembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a calificat cererea pârâtei ca fiind apel și a înaintat dosarul instanței competente spre soluționare, reținând că în speță sunt incidente dispozițiile art. 282 1 , raportat la art. 725 alin. (4) C. proc. civ., în vigoare la data declanșării căii de atac. Apelul declarat de către pârâta U.B. împotriva sentinței de fond a fost respins ca tardiv formulat prin decizia nr. 643 din 6 septembrie 2005 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Instanța de apel a reținut că, în raport de data comunicării sentinței de fond, 16 aprilie 2004, calea de atac a fost promovată cu nerespectarea termenului impus de dispozițiile art. 284 C. proc. civ., excepția de tardivitate fiind admisă în condițiile art. 101-104 C. proc. civ. Prin aceeași decizie, apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.368.840 lei constând în taxa de timbru achitată de către reclamantă ca urmare a cererii de repunere pe rol, cauza fiind suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ. Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta U.B. care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 alin. (3) și (9) C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei în vederea calificării corecte a cererii și a declinării competenței de soluționare a recursului declarat împotriva sentinței nr. 1049/2004, în favoarea instanței competente. În dezvoltarea criticilor, recurenta a susținut într-o primă ipoteză că, în mod nelegal instanța de apel a respins excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, față de rezoluția instanței supreme de trimitere a recursului Tribunalului București spre soluționare și în raport de dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004 sub imperiul căreia s-a pronunțat sentința de fond.

Constatându-și propria competență în soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat și dispozițiile Legii nr. 493/2004 de aprobare a O.U.G. nr. 65/2004. În opinia recurentei, cauza nefiind în curs de judecată la data apariției Legii nr. 219/2005, potrivit art. 725 1 C. proc. civ., putea fi soluționată de către Tribunalul București atât ca instanță de apel, cât și de recurs, cu referire la dispozițiile art. 2 pct. 2 C. proc. civ. sau ale alin. (3) al aceluiași articol. O altă critică susținută de recurentă privește greșita apreciere a instanței de apel cu privire la excepția de tardivitate a căii de atac.

Recurenta susține că, din conținutul dovezii de comunicare a sentinței de fond nu reiese data greșit reținută de instanță și anume data de 16 aprilie 2004. Greșita apreciere, în opinia recurentei, constă și în aceea că data de 16 aprilie 2004 corespundea unei zi de vineri, când serviciul de registratură al instanței funcționează până la orele 13,00 și, mai mult, în dovada de comunicare sunt menționate date eronate în raport de activitatea unui serviciu de registratură a unei instituții în primirea actelor de procedură. Tot în susținerea acestei critici, recurenta afirmă că sentința de fond a fost comunicată de oficiul poștal împreună cu altă corespondență abia luni 19 aprilie 2004, astfel încât recursul înaintat la 4 mai 2004 a fost depus în termenul procedural.

Instanța de apel, reținând o altă situație de fapt, în mod greșit a apreciat și cu privire la intervalul de formulare a căii de atac, cu referire la datele 16 aprilie 2004 – 3 mai 2004. În fine, recurenta critică decizia din apel și sub aspectul greșitei aprecieri asupra cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, în condițiile în care taxa de timbru datorată la fond a fost de 9.315.771 lei. Potrivit dispozițiilor legale, taxa aferentă cererii de repunere pe rol este ½ din taxa datorată, așadar în mod eronat instanța de apel a obligat intimata la achitarea până la 100 % din cuantumul taxei, situație ce a condus la stabilirea unei obligații care nu se justifică în totalitate.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 1. Cu privire la greșita soluționare a excepției de necompetență materială a curții de apel în soluționarea cauzei, se constată că, în mod corect instanța curții de apel si-a constatat propria competență în soluționarea cauzei, față de dispozițiile legale în materie la data respectivă. Încheierea Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care cauza a fost scoasă de pe rol și trimisă instanței competente la acea dată să o soluționeze nu a avut în nici un caz natura unui conflict de competență sau a unui regulator de competență în sensul prevăzut de art. 20 și următoarele C. proc. civ., obligatorie pentru instanța la care a fost trimisă, ci numai o proprie declinare de competență, în raport de dispozițiile legale nou intervenite în materia competentei, cu referire la dispozițiile Legii nr. 195/2004.

Greșită este și susținerea recurentei potrivit căreia Tribunalul București ar fi fost competent să soluționeze pricina, după apariția Legii nr. 219/2005 de modificare a Codului de procedură civilă, în condițiile în care, la data investirii curții de apel, cauza era în curs de soluționare ca urmare a declanșării căii atac a recursului, stabilit ulterior ca fiind apel, potrivit dispozițiilor art. 282 1 C. proc. civ. Mai mult, dispozițiile legii nou intervenite erau de imediată și strictă aplicare, în speță fiind incidente dispozițiile art. 725 1 C. proc. civ. ce fac trimitere la procesele în curs de judecată. Numai în situația în care sentința fondului ar fi fost casată s-ar fi pus problema stabilirii altor reguli, de competență sau referitoare la căile de atac, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Împrejurarea că instanțele și-au declinat competențele rând pe rând, până la soluționarea apelului a fost rodul dispozițiilor tranzitorii ale legilor noi intervenite ce aduceau modificări imperative normelor de competență. Însă, în speță, se constată că în mod corect instanțele s-au desesizat, Curtea de apel fiind competentă în soluționarea apelului astfel cum prevedeau dispozițiile legale în materie la data investirii sale. 2. Cu referire la critica greșitei soluționări a excepției de tardivitate a apelului declarat, aceasta se dovedește a fi nefondată. Împrejurarea că recurentei i-a fost comunicată hotărârea fondului într-o zi de vineri este nerelevantă față de dispozițiile imperative ale art. 101 și art. 102 C. proc.

civ. ce stabilesc modul de calcul al termenelor procedurale, textele legale invocate nedistingând între zilele săptămânii, ci numai cu privire la zilele de sărbătoare legale sau când serviciul este suspendat, ceea ce nu este cazul în speță. Așadar, se constată că în mod corect instanța de apel a apreciat cu privire la tardivitatea căii de atac, față de data comunicării hotărârii raportat la data declanșării căii de atac, respectiv 16 aprilie 2004 – 4 mai 2004. Prin critica adusă, recurenta încearcă să-și acopere ea însăși starea de pasivitate în exercitarea drepturilor procedurale, știut fiind ca partea interesată are obligația potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Legea procesual civilă instituie imperativ termenele de declanșare a căilor de atac, orice încălcare a acestora ducând la aplicarea sancțiunilor prevăzute de aceeași lege, astfel încât judecătorii, în temeiul aceluiași art. 129 C. proc. civ. au obligația să le aplice. 3. Nefondată este și critica vizând greșita obligare în cuantum de 9.315.771 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Susținerea recurentei potrivit căreia în mod greșit instanța apelului a obligat intimata la plata taxei de timbru aferentă cererii de repunere pe rol în cuantum de 100 % din taxa de timbru datorată la fond nu poate fi primită în condițiile în care legiuitorul îi conferă numai titularului obligației de plată prerogativa de a solicita reexaminarea cuantumului, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 146/1997, privind taxele de timbru.

Ori, în speță, se constată că intimata nu a contestat taxa de timbru și nici nu formulat o cale de atac împotriva încheierii intrată în puterea lucrului judecat. A oferi posibilitatea recurentei să atace un drept vătămat al intimatei, în calea sa de atac, ar fi contrar principiului disponibilității și o depășire a rolului activ conferit de legiuitor judecătorului în exercitarea atribuțiilor ce-i revin. Cum intimata nu a contestat taxa de timbru achitată și nici nu exercitat vreo cale de atac cu privire la această chestiune, instanța de apel în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligând recurenta la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare a anulării căii de atac exercitate.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, va respinge ca nefondat recursul, potrivit dispozitivului. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., față de soluția pronunțată, va obliga recurenta U.B. la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC C. SRL București în cuantum de 1785 lei constând în onorariu avocațial, potrivit chitanței fiscale aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta U.B. împotriva deciziei nr. 643 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 30 martie 2006.