ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1286/2006

Asupra recursului de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1049 din 26

februarie 2004, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea reclamantei

SC C. SRL București formulată în contradictoriu cu pârâta U.B. și a obligat-o

pe aceasta din urmă la plata sumei de 381.818.048,67 lei reprezentând diferențe

taxe vamale, diferențe T.V.A., majorări taxe, majorări T.V.A. și penalități.

Prin aceeași sentință pârâta a fost

obligată și la plata sumei de 56.646.361 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență că, între părțile litigante a intervenit contractul

de furnizare echipamente necesare punerii în funcțiune a centralei termice,

reclamanta importând un cazan de oțel pentru producerea aburului, un arzător cu

combustibil gazos, un aparat pentru filtrarea apei, toate aceste importuri

beneficiind de facilități vamale, potrivit Legii nr. 84/1995.

Ca urmare a controlului efectuat la

unitatea pârâta de către inspectorii din cadrul D.R.V.I. București, S.S.V.L.I.F.V.

s-a stabilit că produsele nu au fost folosite în scopul achiziționării, astfel

încât reclamanta a fost obligată la plata diferențelor de sume reprezentând

cuantumul facilităților vamale și penalitățile aferente, potrivit actului de

control al M.F.P.

În fine, instanța de fond a avut în

vedere și poziția pârâtei, exprimată în art. 4.5 din contractul în speță, prin

care s-a obligat la plata taxelor vamale în cazul neobținerii facilităților

vamale și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 969 C. civ., a pronunțat soluția

citată.

Împotriva sentinței de fond a

declarat recurs pârâta U.B.

Recursul a fost înaintat Înaltei

Curți de Casație și Justiție care, în temeiul Legii nr. 195/2004 a scos cauza

de pe rol și a trimis-o Tribunalului București spre competentă soluționare.

Prin încheierea din 22 septembrie 2004,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a calificat cererea pârâtei ca

fiind apel și a înaintat dosarul instanței competente spre soluționare, reținând

că în speță sunt incidente dispozițiile art. 282

1

, raportat la art. 725

alin. (4) C. proc. civ., în vigoare la data declanșării căii de atac.

Apelul declarat de către pârâta U.B.

împotriva sentinței de fond a fost respins ca tardiv formulat prin decizia nr. 643

din 6 septembrie 2005 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială.

Instanța de apel a reținut că, în

raport de data comunicării sentinței de fond, 16 aprilie 2004, calea de atac a

fost promovată cu nerespectarea termenului impus de dispozițiile art. 284 C.

proc. civ., excepția de tardivitate fiind admisă în condițiile art. 101-104 C.

proc. civ.

Prin aceeași decizie, apelanta a

fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.368.840 lei constând

în taxa de timbru achitată de către reclamantă ca urmare a cererii de repunere

pe rol, cauza fiind suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ.

Împotriva deciziei din apel a

declarat recurs pârâta U.B. care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute

de dispozițiile art. 304 alin. (3) și (9) C. proc. civ., în temeiul cărora a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea

cauzei în vederea calificării corecte a cererii și a declinării competenței de

soluționare a recursului declarat împotriva sentinței nr. 1049/2004, în

favoarea instanței competente.

În dezvoltarea criticilor, recurenta

a susținut într-o primă ipoteză că, în mod nelegal instanța de apel a respins

excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, față de rezoluția

instanței supreme de trimitere a recursului Tribunalului București spre

soluționare și în raport de dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ.,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004 sub imperiul căreia s-a

pronunțat sentința de fond.

Constatându-și propria competență în

soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat și dispozițiile Legii nr. 493/2004

de aprobare a O.U.G. nr. 65/2004.

În opinia recurentei, cauza nefiind

în curs de judecată la data apariției Legii nr. 219/2005, potrivit art. 725

1

C. proc. civ., putea fi soluționată de către Tribunalul București atât ca

instanță de apel, cât și de recurs, cu referire la dispozițiile art. 2 pct. 2 C.

proc. civ. sau ale alin. (3) al aceluiași articol.

O altă critică susținută de

recurentă privește greșita apreciere a instanței de apel cu privire la excepția

de tardivitate a căii de atac.

Recurenta susține că, din conținutul

dovezii de comunicare a sentinței de fond nu reiese data greșit reținută de instanță

și anume data de 16 aprilie 2004.

Greșita apreciere, în opinia

recurentei, constă și în aceea că data de 16 aprilie 2004 corespundea unei zi

de vineri, când serviciul de registratură al instanței funcționează până la

orele 13,00 și, mai mult, în dovada de comunicare sunt menționate date eronate

în raport de activitatea unui serviciu de registratură a unei instituții în

primirea actelor de procedură.

Tot în susținerea acestei critici,

recurenta afirmă că sentința de fond a fost comunicată de oficiul poștal împreună

cu altă corespondență abia luni 19 aprilie 2004, astfel încât recursul înaintat

la 4 mai 2004 a fost depus în termenul procedural.

Instanța de apel, reținând o altă

situație de fapt, în mod greșit a apreciat și cu privire la intervalul de

formulare a căii de atac, cu referire la datele 16 aprilie 2004 – 3 mai 2004.

În fine, recurenta critică decizia

din apel și sub aspectul greșitei aprecieri asupra cheltuielilor de judecată la

care a fost obligată, în condițiile în care taxa de timbru datorată la fond a

fost de 9.315.771 lei.

Potrivit dispozițiilor legale, taxa

aferentă cererii de repunere pe rol este ½ din taxa datorată, așadar în

mod eronat instanța de apel a obligat intimata la achitarea până la 100 % din

cuantumul taxei, situație ce a condus la stabilirea unei obligații care nu se

justifică în totalitate.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

a excepției de necompetență materială a curții de apel în soluționarea cauzei,

se constată că, în mod corect instanța curții de apel si-a constatat propria

competență în soluționarea cauzei, față de dispozițiile legale în materie la

data respectivă.

Încheierea Înaltei Curți de Casație

și Justiție prin care cauza a fost scoasă de pe rol și trimisă instanței

competente la acea dată să o soluționeze nu a avut în nici un caz natura unui

conflict de competență sau a unui regulator de competență în sensul prevăzut de

art. 20 și următoarele C. proc. civ., obligatorie pentru instanța la care a

fost trimisă, ci numai o proprie declinare de competență, în raport de dispozițiile

legale nou intervenite în materia competentei, cu referire la dispozițiile

Legii nr. 195/2004.

Greșită este și susținerea

recurentei potrivit căreia Tribunalul București ar fi fost competent să

soluționeze pricina, după apariția Legii nr. 219/2005 de modificare a Codului

de procedură civilă, în condițiile în care, la data investirii curții de apel,

cauza era în curs de soluționare ca urmare a declanșării căii atac a

recursului, stabilit ulterior ca fiind apel, potrivit dispozițiilor art. 282

1

C. proc. civ.

Mai mult, dispozițiile legii nou

intervenite erau de imediată și strictă aplicare, în speță fiind incidente dispozițiile

art. 725

1

C. proc. civ. ce fac trimitere la procesele în curs de

judecată. Numai în situația în care sentința fondului ar fi fost casată s-ar fi

pus problema stabilirii altor reguli, de competență sau referitoare la căile de

atac, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Împrejurarea că instanțele și-au

declinat competențele rând pe rând, până la soluționarea apelului a fost rodul

dispozițiilor tranzitorii ale legilor noi intervenite ce aduceau modificări

imperative normelor de competență. Însă, în speță, se constată că în mod corect

instanțele s-au desesizat, Curtea de apel fiind competentă în soluționarea

apelului astfel cum prevedeau dispozițiile legale în materie la data investirii

sale.

soluționări a excepției de tardivitate a apelului declarat, aceasta se

dovedește a fi nefondată.

Împrejurarea că recurentei i-a fost

comunicată hotărârea fondului într-o zi de vineri este nerelevantă față de

dispozițiile imperative ale art. 101 și art. 102 C. proc. civ. ce stabilesc

modul de calcul al termenelor procedurale, textele legale invocate nedistingând

între zilele săptămânii, ci numai cu privire la zilele de sărbătoare legale sau

când serviciul este suspendat, ceea ce nu este cazul în speță.

Așadar, se constată că în mod corect

instanța de apel a apreciat cu privire la tardivitatea căii de atac, față de

data comunicării hotărârii raportat la data declanșării căii de atac, respectiv

16 aprilie 2004 – 4 mai 2004.

Prin critica adusă, recurenta

încearcă să-și acopere ea însăși starea de pasivitate în exercitarea

drepturilor procedurale, știut fiind ca partea interesată are obligația

potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., să îndeplinească actele de procedură

în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Legea procesual civilă instituie

imperativ termenele de declanșare a căilor de atac, orice încălcare a acestora

ducând la aplicarea sancțiunilor prevăzute de aceeași lege, astfel încât

judecătorii, în temeiul aceluiași art. 129 C. proc. civ. au obligația să le

aplice.

obligare în cuantum de 9.315.771 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Susținerea recurentei potrivit

căreia în mod greșit instanța apelului a obligat intimata la plata taxei de

timbru aferentă cererii de repunere pe rol în cuantum de 100 % din taxa de

timbru datorată la fond nu poate fi primită în condițiile în care legiuitorul

îi conferă numai titularului obligației de plată prerogativa de a solicita

reexaminarea cuantumului, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 146/1997,

privind taxele de timbru.

Ori, în speță, se constată că

intimata nu a contestat taxa de timbru și nici nu formulat o cale de atac

împotriva încheierii intrată în puterea lucrului judecat.

A oferi posibilitatea recurentei să

atace un drept vătămat al intimatei, în calea sa de atac, ar fi contrar

principiului disponibilității și o depășire a rolului activ conferit de

legiuitor judecătorului în exercitarea atribuțiilor ce-i revin.

Cum intimata nu a contestat taxa de

timbru achitată și nici nu exercitat vreo cale de atac cu privire la această

chestiune, instanța de apel în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., obligând recurenta la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare

a anulării căii de atac exercitate.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte

va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și, pe cale de consecință,

va respinge ca nefondat recursul, potrivit dispozitivului.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., față de soluția pronunțată, va obliga recurenta U.B. la plata

cheltuielilor de judecată către intimata SC C. SRL București în cuantum de 1785

lei constând în onorariu avocațial, potrivit chitanței fiscale aflate la

dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

U.B. împotriva deciziei nr. 643 din 6 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de

1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 30 martie 2006.