ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara reclamanta SC N. SRL a solicitat în

contradictoriu cu pârâții D.R.V.T., A.N.V.B. și M.F.P. – D.G.S.C., anularea

procesului verbal de control din 14 februarie 2005, prin care societatea a fost

obligată la plata unor drepturi vamale în sumă totală de 24.025.429.871 lei și

anularea Deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2005 emisă de M.F.P. – D.G.S.C. prin

care a fost respinsă contestația societății și menținute măsurile luate prin

actul de control vamal.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în perioada 10 decembrie 2004 – 3 februarie 2004 la

societate a fost efectuat un control vamal ulterior, fiind supuse controlului

operațiunile de import definitiv efectuate în perioada ianuarie 2001 –

decembrie 2003, în speță, preparate pentru supe uscate de la firma exportatoare

P.I.K. – Ungaria.

Organul de control a

apreciat că încadrarea tarifară la cod nu este corectă, deoarece nu

îndeplinește prevederile Notelor Explicative aferente poziției 21.04, punctele

1) și 2), și în consecință prin actul de control s-au stabilit obligații vamale

constând în suma de 11.615.159.234 lei cu titlu de diferințe taxe vamale, suma

de 2.204.979.876 lei diferențe T.V.A., suma de 7.253.981.180 lei dobânzi aferente

taxelor vamale, suma de 1.383.223.822 lei - dobânzi aferente T.V.A. și

1.316.563.040 lei, respectiv 215.522.719 lei, penalități de întârziere taxe

vamale și penalități de întârziere T.V.A.

Împotriva procesului verbal

întocmit s-a formulat contestație, soluționată prin Decizia nr. 86/2005, în

sensul respingerii ca neîntemeiată pentru suma de 13.820.139.110 lei și ca

nemotivată pentru 10.205.290.761 lei.

Reclamanta a considerat că

respingerea contestației ca nemotivată nu are nici o justificare, întrucât a atacat

actul în întregul său.

Totodată reclamanta a arătat

că încadrarea tarifară este incorectă întrucât prin adresa nr. 4694 din 27

februarie 2001 a solicitat D.R.V.T. clasificarea în nomenclatorul vamal a

produsului, primind răspuns prin adresa din 28 februarie 2001 în sensul că

produsul se încadrează tarifar la poziția nr. 21 aprilie 10.10, precizare

respectată de societate pe toată perioada cât a efectuat importurile în

discuție.

La data de 13 septembrie

2005, reclamanta a chemat în garanție SC R. SA Arad, motivat de faptul că în

perioada în discuție, toate documentele vamale au fost întocmite și depuse la

autoritatea vamală de către chemata în garanție ca și comisionar vamal, care,

potrivit prevederilor art. 81 din H.G. nr. 1114/2001, stabilește raporturi

juridice directe cu autoritatea vamală și răspunde de respectarea

reglementărilor vamale.

Prin sentința civilă nr. 60

din 21 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și

contencios administrativ, acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând

anularea procesului verbal de control din 14 februarie 2005 și a deciziei nr.

86 din 29 aprilie 2005 emisă de pârâtul M.F.P. – D.G.S.C.

Totodată instanța a respins

cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva SC R. SA Arad.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut, în esență, că actele autorităților pârâte au

stabilit și menținut eronat în sarcina reclamantei diferențe taxe vamale, T.V.A.,

dobânzi și penalități de întârziere, impunându-se a fi reținută analiza făcută

de lucrarea de specialitate întocmită de expertul Iacob Ioan, care redă în

detaliu caracteristicile produsului importat în raport de încadrările tarifare

incidente și care respectă atât reglementările vamale interne cât și legislația

internațională.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs în termen legal D.R.V.T. în numele și pentru A.N.V.,

invocând prevederile art. 304 pct. 4 și 9 și 304

1

C. proc. civ. și D.G.F.P. Timiș, pentru M.F.P., indicând prevederile art. 304 pct. 9

și 304

1

C. proc. civ.

În ambele recursuri s-a

susținut că instanța de fond a ignorat faptul că încadrarea mărfurilor în

Tariful Vamal de Import al României se face conform Regulilor generale pentru

interpretarea Sistemului armonizat de denumire și codificare a mărfurilor, cuprinse

în anexa la Legea nr. 98/1996 și în concordanță cu Notele explicative ale

sistemului armonizat, menționate la art. 72 din Legea nr. 141/1997.

Indiferent de compoziția

chimică a produsului importat, stabilită cu exactitate de către expertul

desemnat în cauză, în situația în care, la nivel internațional se stabilește

faptul că acelui tip de produs îi este aferentă o anumită poziție tarifară,

statul care a aderat la această convenție este ținut de respectiva încadrare

tarifară. În acest sens, prima recurentă citează ca exemplu „măslina”, care

deși este un fruct, în Sistemul Armonizat și în Tariful Vamal al României este

încadrată la poziția tarifară aferentă legumelor.

În consecință, referitor la

această critică recurentele conchid în sensul că expertul tehnic în

specialitatea industrie alimentară nu avea competența de a stabili încadrarea

tarifară a produsului în discuție și, prin urmare, nici instanța nu-și putea

însuși expertiza acestuia.

Pe lângă acest prim motiv de

recurs, A.N.V. a mai susținut și că nu a fost avut în vedere un argument

important: faptul că chiar autoritatea vamală maghiară a încadrat produsul la

poziția tarifară 21.03, ceea ce demonstrează că autoritățile române au procedat

legal.

Recurentul M.F.P. a mai

invocat necompetența D.R.V.T. în ceea ce privește emiterea avizului de

încadrare tarifară comunicat prin adresa nr. 4867 din 28 februarie 2001,

nepronunțarea instanței de fond asupra obiecțiunilor pe care le-a formulat la

raportul de expertiză tehnică și greșita soluționare a contestației formulate

împotriva Deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2005, în partea privitoare la suma de

10.205.290.761 lei, debit accesoriu, fără ca instanța de fond să combată

constatarea autorității administrativ fiscale în sensul nemotivării acesteia.

La rândul său, intimata SC N.

SRL, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursurilor ca

nefondate.

A arătat că a acționat cu

bună credință, încadrând produsul importat la poziția tarifară 21 aprilie 10.10,

conform celor comunicate oficial de D.R.V.T., prin din 27 februarie 1991.

Litigiul de față a fost generat de o circulară a A.N.V., adresa din 1 iunie

2004, în care se arată că în Decizia nr. 2008 din 4 decembrie 2001 a D.R.V.T. se regăsește un produs de asezonare similar însă în această din urmă decizie nu se

face nici o referire la produse.

De altfel, mai relevă

intimata, această decizie a intrat în vigoare abia la 1 februarie 2002, ceea ce

înseamnă că pentru anul 2001 diferența de drepturi vamale stabilită nu are nici

o bază legală.

Mai susține intimata că

produsul importat este mai complex decât un produs de asezonare, fapt probat cu

expertiza de specialitate, se poate consuma după o simplă adăugare de apă

fierbinte, aceasta constituind caracteristica principală a produselor cuprinse

în gruparea tarifară 21 aprilie 10 octombrie.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor cuprinse în cele două recursuri, a apărărilor formulate

în întâmpinare, precum și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată:

Prin procesul-verbal de

control din 14 februarie 2005, încheiat de reprezentanții D.R.V.T. s-a stabilit

în sarcina intimatei-reclamante SC N. SRL obligația de a plăți suma totală de

24.025.429.871 lei, reprezentând diferențe de taxe vamale și debite accesorii.

Obiectul controlului a constat în verificarea operațiunilor de import definitiv

derulate de societate în perioada ianuarie 2001 – decembrie 2003, referitoare

la produsul comercial – preparat pentru supe, importat de la firma P.I.K. –

Ungaria.

Concluziile controlului

ulterior, efectuat în baza adresei din 1 iunie 2004, emisă de A.N.V., au fost

în sensul că încadrarea tarifară inițială: 21 aprilie 10.10, preparate pentru

supe, ciorbe sau supe cremă - uscate este eronată.

Produsul în discuție a fost

reîncadrat de organul de control la poziția tarifară 21 martie 90.90.

„preparate pentru sosuri și sosuri preparate; condimente și produse de

asezonare, amestecate; făină de muștar și muștar amestecat”, cu consecința

calculării debitului arătat.

Soluția primei instanței, în

sensul constatării nelegalității actelor administrate fiscale atacate,

individualizate în preambulul prezentelor considerente, este corectă.

Întreaga construcție

juridică a recurenților, fondată pe ralierea reglementărilor naționale la cele

internaționale, prin aderarea României la Convenția privind Sistemul Armonizat de descriere și de codificare a mărfurilor, deși validă principial, nu susține

încadrarea preparatului pentru supe uscate la poziția tarifară 21 martie 90.90.

Nici Legea nr. 98/1996

pentru aderarea României la Convenția internațională privind Sistemul armonizat

de denumire și codificare a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 14 iunie 1983 la care face trimitere art. 72 din Legea nr. 141/1997 (în vigoare

la data derulării operațiunilor de import) și nici Decizia nr. 2008 din 4

decembrie 2001 a D.G.V., privind punerea în aplicarea prevederilor Culegerii de

avize de clasificare emise de Comitetul Sistemului armonizat din cadrul O.N.V.,

nu cuprind vreo referire la produsul în discuție: nici nu era posibil acest

lucru, întrucât în actele normative nu pot fi indicate denumirile comerciale

ale bunurilor, ci numai descrierea componentelor acestora. Așa fiind, este fără

suport susținerea că la nivel internațional s-ar fi stabilit că produsului în

discuție îi este aferentă poziția tarifară 21 martie 90.90.

De altfel, în adresa din 1

iunie 2004 a A.N.V., în baza căreia s-a derulat controlul ulterior, s-a arătat

că în Decizia nr. 2008 din 4 decembrie 2001 a D.G.V. se regăsește un produs de asezonare similar; adresa nu face nici un fel de referire la faptul că produsele

se încadrează tarifar la poziția 21 martie.

Totuși, cum intimata –

reclamantă a susținut că produsul importat se încadrează la poziția 21 aprilie,

iar recurenții-pârâți au susținut că poziția corectă este 21 martie și cum

caracteristicile tehnice ale mărfii (compoziția) permiteau încadrarea acesteia

la ambele poziții, pentru clarificare instanța de fond a aplicat Regula 3,

cuprinsă în Regulile Generale pentru interpretarea Sistemului Armonizat de

Denumire și Clasificare a Mărfurilor. Potrivit punctului b al acesteia:,

„atunci când mărfurile ar putea fi încadrate la două sau mai multe poziții..

produsele amestecate sunt încadrate după materia sau articolul care le conferă

caracterul esențial, atunci când este posibilă efectuarea acestei determinări”.

În mod evident, această

analiză a produsului nu putea fi făcută decât de un expert tehnic, specialist

în industria alimentară.

Recurenții nu au contestat

compoziția chimică a produsului importat (A.N.V. chiar a arătat că a fost

stabilită „cu exactitate”), ci numai încadrarea acestuia la poziția 21.04,

preparate pentru supe, ciorbe sau supe – cremă; supe, ciorbe sau supe – creme

preparate; preparate alimentare compuse omogenizate.

Or, cum componentele

principale ale produsului analizat sunt produsele vegetale și de origine

vegetală, care având o pondere medie de 42-45 % din produs, conferă caracterul

esențial de utilizare pentru prepararea de supe, ciorbe și bulionuri,

necesitând numai adăugare de apă, lapte, etc., rezultă că încadrarea corectă

este dea indicată de expert și însușită de instanța de judecată.

Instanța de fond s-a

pronunțat asupra obiecțiunilor formulate de recurenții-pârâți, încuviințându-le

și dispunând ca expertul tehnic să răspundă punctual, ceea ce s-a și realizat

prin „Răspunsul la obiecțiunile și întrebările A.N.V.B. și D.R.V.T., aflat la

dosarul de fond.

În ceea ce privește

argumentul referitor la obligativitatea însușiri încadrării tarifare adoptată

de către producător și statul exportator (care a fost 21 martie 90.90) Înalta

Curte urmează a-l înlătura, întrucât potrivit art. 71 și art. 72 din

Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr.

626/1997, în vigoare la momentul importurilor, autoritatea vamală română este

cea care verifică clasificarea tarifară și acordă liberul de vamă la import.

De altfel, practica

autorităților vamale este de a nu accepta încadrarea tarifară stabilită în

statele membre U.E., decât în măsura în care taxele vamale aferente sunt mai

mari decât cele pe care autoritățile române le aplică în mod uzual pentru grupa

de produse respectivă. Intimata-reclamantă a probat că s-a procedat în această

manieră în cazul produselor C.C., P.C., C.M.P., S., P.P.S. etc.

Referitor la motivul de

recurs formulat de M.F.P., care susține necompetența D.R.V.T. de a emite adresa

din 28 februarie 2001:

Prin această adresă emitenta

a comunicat solicitantei SC N. SRL, avizul său de încadrare tarifară, respectiv

că produsul preparat pentru supe, ciorbe alcătuit din legume deshidratate:

morcovi, pătrunjel țelină, potențiatori de aromă, zahăr, condimente, amidon,

colorant, se clasifică în nomenclatorul vamal la poziția 21 aprilie 10

octombrie. Recurenta D.R.V.T. a făcut această încadrare pe baza mostrelor

furnizate de solicitant (aspect arătat în adresă).

Pentru prima dată, în

recurs, recurenta A.N.V., prin concluziile scrise recunoaște că avizul de

încadrare tarifară în discuție a fost emis în baza delegării de competență ce a

operat prin adresele din 31 octombrie 1997 și 16 februarie 2001 emise de D.G.V.

Prin urmare, invocarea de

către recurentul M.F.P. a prevederilor art. 6 din Regulamentul vamal aprobat

prin H.G. nr. 626/1997, ce dă în competența exclusivă a D.G.V. comunicarea

informațiilor referitoare de clasificarea tarifară a fost combătură eficient

chiar de cealaltă recurentă, A.N.V.

În fine, este nefondat și

ultimul motivul de recurs prin care se critică modul de soluționare a debitelor

accesorii.

Ca să opereze, după cum

chiar denumirea lor o indică, este necesar să există un debit principal.

Cum în speță, instanța de

fond a stabilit că, intimata-reclamantă nu datorează taxe vamale suplimentare,

în mod logic, nu poate datora nici dobânzi sau penalități de întârziere.

Examinând recursul declarat

de pârâta A.N.V., Înalta Curte constată că deși se indică drept temei al

acestuia și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. („instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești), totuși, acesta nu a fost

dezvoltat, după cum impune sub sancțiunea nulității art. 302 lit. c), astfel că

nu poate fi examinat.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse

ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de D.R.V.T. în numele și pentru A.N.V. și D.G.F.P. în reprezentarea M.F.P.,

împotriva sentinței civile nr. 60 din 21 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2007.