ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4925/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște sub nr. 1118/2004, reclamanta SC C. SA Târgoviște a chemat în judecată pe pârâtele C.F.R. M. SA București și pe SC R.C. SRL și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța, pârâta în culpă să fie obligată la plata sumei de 16.050.185 lei, reprezentând contravaloare fier vechi constatată lipsă la destinație cu dobândă legală și cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 1172 din 1 aprilie 2004, Judecătoria Târgoviște a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâta C.F.R. M. SA București la plata sumei de 16.050.185 lei contravaloarea cantității de 2800 kg. fier vechi constatată lipsă la destinație, contravaloare taxe de transport, dobândă legală și cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a constatat că pârâta nu a păstrat integritatea mărfii pe timpul transportului încălcând astfel prevederile art. 82.1 și art. 82.2 din R.T. Față de cea de-a doua pârâtă, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată. Sentința a fost apelată de pârâta C.F.R. M. SA, care a formulat critici pe motive de netemeinicie și nelegalitate. În esență, apelanta a susținut că răspunderea pentru lipsuri revine expeditorului care nu a asigurat marfa potrivit prevederilor R.T. Apelanta a criticat și aplicarea art. 43 C. com., apreciind că în speță nu se aplică O.G. nr. 9/2000, ci prevederile din R.T. potrivit cărora despăgubirile se acordă în conformitate cu art. 85.2 din R.T., fără alte daune interese.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 460 din 15 iunie 2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei. Din examinarea criticilor aduse sentinței, instanța de apel a apreciat că marfa a fost preluată de cărăuș, după ce a fost cântărită, astfel că acesta răspunde pentru cantitatea de marfă constatată pe cântarul său. Prin urmare, a conchis instanța, lipsurile s-au produs pe timpul transportului, iar răspunderea revine cărăușului. Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs, pârâta C.F.R. M. SA, sucursala București, prin care a invocat motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) și (10) C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut, în esență, că instanțele nu s-au pronunțat asupra P.V.C.

din 17 aprilie 2003, valoarea probatorie a acestuia fiind ignorată. Constatările din P.V.C., a arătat în continuare recurenta, sunt de natură să înlăture prezumția de culpă a cărăușului și să atragă aplicarea prevederilor art. 65.12 din R.T. În consecință, a solicitat admiterea recursului și, în fond, respingerea acțiunii față de C.F.R. M. Înainte de a examina criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte, în conformitate cu art. 306 alin. (2) C. proc. civ., s-a oprit asupra excepției necompetenței materiale și a nelegalității căilor de atac, în conformitate cu art. 282 1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 4 din Legea nr. 195/2004 și a reținut: Articolul 282 1 C. proc.

civ., stabilește prin excepție de la regula instituită de art. 720 8 C. proc. civ., că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în litigiile comerciale cu o valoare de până la un miliard lei inclusiv. Întrucât împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate nu pot exercita decât căile de atac prevăzute de lege, Curtea având în vedere dispozițiile citate, în raport și de principiul constituțional al legalității căilor de atac care se desprinde din conținutul art. 129 din Constituție, a constatat că în cauză, părțile nu aveau deschisă calea de atac a apelului, așa încât Curtea de Apel a încălcat dispozițiile legale mai sus citate, precum și prevederile art. 725 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche. În lumina dispozițiilor menționate s-a constatat că la data introducerii apelului, era în vigoare art. 282 1 C. proc. civ., prin care s-a instituit excepția de la regula privind exercițiul apelului în materie comercială care se referă la litigiile cu o valoare de până la un miliard lei inclusiv. În aceste condiții instanța sesizată cu cererea de apel trebuia să facă aplicarea noilor dispoziții procedurale și constatând că sentința era supusă doar recursului să trimită cererea instanței competente. Potrivit art. 2 pct. 3 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 195/2004, instanța de recurs competentă este tribunalul astfel că admițând excepția analizată și recursul declarat de C.F.R.

M. SA, decizia pronunțată în apel va fi casată, iar dosarul se va trimite Tribunalului Prahova pentru soluționarea apelului declarat împotriva sentinței fondului, ca recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția de necompetență materială. Admite recursul declarat de pârâta C.F.R. M. SA, sucursala București, împotriva deciziei nr. 460 din 15 iunie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Casează decizia recurată și trimite cauza la Tribunalul Prahova pentru soluționarea căii de atac formulată de C.F.R. M. SA, sucursala București, ca recurs. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2005.