ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4925/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Târgoviște sub nr. 1118/2004, reclamanta SC C. SA Târgoviște a

chemat în judecată pe pârâtele C.F.R. M. SA București și pe SC R.C. SRL și a

solicitat ca prin sentința care se va pronunța, pârâta în culpă să fie obligată

la plata sumei de 16.050.185 lei, reprezentând contravaloare fier vechi

constatată lipsă la destinație cu dobândă legală și cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1172 din 1 aprilie

2004, Judecătoria Târgoviște a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâta C.F.R. M.

SA București la plata sumei de 16.050.185 lei contravaloarea cantității de 2800

kg. fier vechi constatată lipsă la destinație, contravaloare taxe de transport,

dobândă legală și cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a constatat că

pârâta nu a păstrat integritatea mărfii pe timpul transportului încălcând

astfel prevederile art. 82.1 și art. 82.2 din R.T. Față de cea de-a doua

pârâtă, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Sentința a fost apelată de pârâta C.F.R.

M. SA, care a formulat critici pe motive de netemeinicie și nelegalitate. În

esență, apelanta a susținut că răspunderea pentru lipsuri revine expeditorului

care nu a asigurat marfa potrivit prevederilor R.T. Apelanta a criticat și

aplicarea art. 43 C. com., apreciind că în speță nu se aplică O.G. nr. 9/2000,

ci prevederile din R.T. potrivit cărora despăgubirile se acordă în conformitate

cu art. 85.2 din R.T., fără alte daune interese.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia nr. 460 din 15 iunie 2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei. Din

examinarea criticilor aduse sentinței, instanța de apel a apreciat că marfa a

fost preluată de cărăuș, după ce a fost cântărită, astfel că acesta răspunde

pentru cantitatea de marfă constatată pe cântarul său.

Prin urmare, a conchis instanța,

lipsurile s-au produs pe timpul transportului, iar răspunderea revine

cărăușului.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs, pârâta C.F.R. M. SA, sucursala București, prin care a

invocat motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) și (10) C. proc. civ., în

argumentarea cărora a susținut, în esență, că instanțele nu s-au pronunțat

asupra P.V.C. din 17 aprilie 2003, valoarea probatorie a acestuia fiind

ignorată. Constatările din P.V.C., a arătat în continuare recurenta, sunt de

natură să înlăture prezumția de culpă a cărăușului și să atragă aplicarea

prevederilor art. 65.12 din R.T.

În consecință, a solicitat admiterea

recursului și, în fond, respingerea acțiunii față de C.F.R. M.

Înainte de a examina criticile aduse

deciziei pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte, în conformitate cu art. 306

alin. (2) C. proc. civ., s-a oprit asupra excepției necompetenței materiale și

a nelegalității căilor de atac, în conformitate cu art. 282

1

C.

proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 4 din Legea nr. 195/2004

și a reținut:

Articolul 282

1

C. proc.

civ., stabilește prin excepție de la regula instituită de art. 720

8

C.

proc. civ., că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă

instanță în litigiile comerciale cu o valoare de până la un miliard lei

inclusiv.

Întrucât împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate nu pot exercita decât căile de atac prevăzute

de lege, Curtea având în vedere dispozițiile citate, în raport și de principiul

constituțional al legalității căilor de atac care se desprinde din conținutul art.

129 din Constituție, a constatat că în cauză, părțile nu aveau deschisă calea

de atac a apelului, așa încât Curtea de Apel a încălcat dispozițiile legale mai

sus citate, precum și prevederile art. 725 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei

în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.

În lumina dispozițiilor menționate

s-a constatat că la data introducerii apelului, era în vigoare art. 282

1

C. proc. civ., prin care s-a instituit excepția de la regula privind exercițiul

apelului în materie comercială care se referă la litigiile cu o valoare de până

la un miliard lei inclusiv.

În aceste condiții instanța sesizată

cu cererea de apel trebuia să facă aplicarea noilor dispoziții procedurale și

constatând că sentința era supusă doar recursului să trimită cererea instanței

competente.

Potrivit art. 2 pct. 3 C. proc.

civ., modificat prin Legea nr. 195/2004, instanța de recurs competentă este

tribunalul astfel că admițând excepția analizată și recursul declarat de C.F.R.

M. SA, decizia pronunțată în apel va fi casată, iar dosarul se va trimite

Tribunalului Prahova pentru soluționarea apelului declarat împotriva sentinței

fondului, ca recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență

materială.

Admite recursul declarat de pârâta C.F.R.

M. SA, sucursala București, împotriva deciziei nr. 460 din 15 iunie 2004 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează decizia recurată și trimite

cauza la Tribunalul Prahova pentru soluționarea căii de atac formulată de C.F.R.

M. SA, sucursala București, ca recurs.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2005.