ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1424/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 221 din 3 februarie 2010 Tribunalul Tulcea a admis în parte cererile formulate de reclamanții A.T. și N.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Tulcea, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009. În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 1 alin. (3) din același act normativ, a constatat caracterul politic al condamnării autorului A.T., intervenită prin sentința penală nr. 260 din 13 aprilie 1959 a Tribunalului Popular Raional Tulcea. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei al sumei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de autorul A.T., către reclamanți, câte 50.000 euro fiecare.

Au fost respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamanți și familiile lor, ca nefondate, precum și cererile formulate împotriva D.G.F.P. Tulcea. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 260 din 13 aprilie 1959 a Tribunalului Popular Raionul Tulcea, în baza art. 1, 2, 5 și 14 din Legea nr. 284/1947, coroborat cu art. 157 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A.T., autorul reclamanților, la pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare corecțională pentru necedarea unui număr de 5 monede de aur. S-a mai reținut că deși infracțiunea pentru care autorul reclamanților A.T. a fost condamnat nu se regăsește printre cele strict și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 ce constituie, de drept, condamnări cu caracter politic, in raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999, infracțiunea ce a atras condamnarea în discuție a fost săvârșită pentru a se asigura păstrarea dreptului de proprietate personală asupra unor monede de aur și a căror deținere era sancționată de autoritățile vremii, și prin urmare are caracter politic și intră sub incidența Legii nr. 221/2009. S-a mai reținut că privarea de libertate a bunicului reclamantului A.T. i-a produs acestuia suferințe pe plan moral, social și profesional fiindu-i lezată onoarea și demnitatea, iar pentru atenuarea acestor suferințe se impune acordarea unor daune morale descendenților săi de gradul II A.T. și N.E., în cuantum de 50.000 euro pentru fiecare.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 184/ C din 16 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea reclamanților de obligare a Statului Român la plata daunelor morale, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege. Pe de altă parte, s-a arătat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului.

S-a reținut că, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun. Curtea de apel a reținut sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate.

Instanța de apel a apreciat că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de altfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin mora ca urmare a condamnării politice a bunicului lor A.T. la un an și 8 luni închisoare corecțională, conform sentinței penale nr. 260/1959 a Tribunalului Popular Regional Tulcea.

Curtea de apel a arătat că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele bunicului lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca cei supuși măsurilor represive.

S-a mai reținut că faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă nepoților calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu. În concluzie, s-a arătat că recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, nepoții defunctului A.T.

nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra bunicului lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Pe de altă parte, s-a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, în speță, de a repara prejudicii cauzate de fostul regim comunist, anterior ratificării Convenției europene de către România. Curtea Europeană a reamintit constant că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziții.

Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanțe, nu poate fi interpretat ca „valoare patrimonială” decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern. Curtea Europeană a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale, din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A.T. și N.E., criticând decizia pentru nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat că, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a instituit speranța acordării reclamanților a unui drept, respectiv acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări abuzive, drept ce este prevăzut și de art. 1 al Protocolului Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cum acțiunea a fost promovată anterior publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin soluția pronunțată de instanța de apel s-a creat o situație discriminatorie.

Or, aplicarea unui tratament juridic diferit, în funcție de celeritatea cu care au fost soluționate cererile de chemare în judecată, determinată de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză, este în contradicție cu „principiul egalității în fața legii” consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform cu care „în situații egale, tratamentul juridic aplicabil, nu poate fi diferit”. În aceste condiții, recurenții au susținut că s-a produs o încălcare a principiului neretroactivității legii, a principiului egalității armelor în procesul civil, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, așa cum este prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 21 alin. (3) din Constituția României; art. 10 a Declarației Universale a Drepturilor Omului; art. 14 alin. (1) a Pactului Internațional al Drepturilor Politice si Civile ale Cetățeanului.

Recurenții au mai susținut că prin adoptarea O.G. nr. 62/2010 și pronunțarea deciziilor nr. 1354/2010 și 1358/2010 s-a creat un abuz de drept din partea politicului, fiind grav încălcat principiul separației și a echilibrului puterilor în stat, principiu stabilit de dispozițiile art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Totodată, având în vedere declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și expirarea termenului de 45 de zile acordat pentru modificarea art. 5 lit. a) de către Parlament, recurenții au considerat că, în mod greșit, instanța de apel nu a făcut aplicarea imediată a Deciziei nr. 186/1999, efectele sale fiind obligatorii și opozabile „erga omnes”, respectiv nu a aplicat dispozițiile prevăzute imperativ de art. 20, 21 alin. (2) și urm. din Constituția României.

În aceste condiții, recurenții au arătat că temeiul acțiunii lor este și cel prevăzut de art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 148 alin. (4), art. 11 alin. (2) din Constituție coroborat cu dispozițiile art. 5 și 41 C.E.D.O., Protocoalele 1, 4, 6, 7, 13 a C.E.D.O., precum și dispozițiile Rezoluției nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. De asemenea, recurenții au arătat că Convenția Europeană a Drepturilor Omului a devenit parte integrantă a sistemului de drept român, aplicabilitatea ei fiind absolut obligatorie, trebuind să fie aplicată în mod direct și imediat, nelăsând dreptul la alegere sistemelor juridice naționale. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul recurenților-reclamanți în perioada comunistă, prin care aceștia tind să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanților. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții. Prin urmare, față de considerentele anterior reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se constata că soluția din această decizie privind respingerea cererii reclamanților de obligare a Statului Român la plata daunelor morale este corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru acest motiv recursul reclamanților se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.T. și N.E. împotriva deciziei nr. 184/ C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.