ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1424/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1424/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 221 din 3 februarie 2010

Tribunalul Tulcea a admis în parte cererile formulate de reclamanții A.T. și

N.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. Tulcea, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009.

În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

coroborat cu art. 1 alin. (3) din același act normativ, a constatat caracterul

politic al condamnării autorului A.T., intervenită prin sentința penală nr. 260

din 13 aprilie 1959 a Tribunalului Popular Raional Tulcea.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro

sau echivalentul în lei al sumei la data efectuării plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de autorul A.T., către

reclamanți, câte 50.000 euro fiecare.

Au fost respinse capetele de cerere privind obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de

reclamanți și familiile lor, ca nefondate, precum și cererile formulate

împotriva D.G.F.P. Tulcea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în

esență, că prin sentința penală nr. 260 din 13 aprilie 1959 a Tribunalului

Popular Raionul Tulcea, în baza art. 1, 2, 5 și 14 din Legea nr. 284/1947,

coroborat cu art. 157 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A.T., autorul

reclamanților, la pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare corecțională pentru

necedarea unui număr de 5 monede de aur.

S-a mai reținut că deși infracțiunea pentru care

autorul reclamanților A.T. a fost condamnat nu se regăsește printre cele strict

și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 ce

constituie, de drept, condamnări cu caracter politic, in raport de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, infracțiunea ce a atras

condamnarea în discuție a fost săvârșită pentru a se asigura păstrarea

dreptului de proprietate personală asupra unor monede de aur și a căror

deținere era sancționată de autoritățile vremii, și prin urmare are caracter

politic și intră sub incidența Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că privarea de libertate a bunicului

reclamantului A.T. i-a produs acestuia suferințe pe plan moral, social și

profesional fiindu-i lezată onoarea și demnitatea, iar pentru atenuarea acestor

suferințe se impune acordarea unor daune morale descendenților săi de gradul II

A.T. și N.E., în cuantum de 50.000 euro pentru fiecare.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 184/ C din 16

martie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea reclamanților de obligare

a Statului Român la plata daunelor morale, fiind menținute restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că

nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor

aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și

1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea

demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea

nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile

speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de

reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale

răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, s-a arătat că lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a

complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului.

S-a reținut că, înlăturarea unei norme cu caracter

special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală,

realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ,

ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în

vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile

administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe

dreptul comun.

Curtea de apel a reținut sub acest aspect că

dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată

prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură

neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamant, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni

normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate.

Instanța de apel a apreciat că răspunderea statului

român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin

asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu

condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu

principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

altfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanții au invocat producerea unui

prejudiciu de ordin mora ca urmare a condamnării politice a bunicului lor A.T.

la un an și 8 luni închisoare corecțională, conform sentinței penale nr.

260/1959 a Tribunalului Popular Regional Tulcea.

Curtea de apel a arătat că situația descrisă nu

deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul

de a pretinde daune morale pentru suferințele bunicului lor, pentru că în acord

cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea

posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile

regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul

echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire

la astfel de despăgubiri ca cei supuși măsurilor represive.

S-a mai reținut că faptul că defunctul nu a putut

beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului

1989) nu conferă nepoților calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu

se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după

trecerea la un regim democratic doar celor care puteau să le pretindă în nume

propriu.

În concluzie, s-a arătat că recunoașterea morală de

către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea

înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile

dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ

adoptat încă din anul 1990, însă în speță, nepoții defunctului A.T. nu au, în

accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de

victime ale măsurii politice luate asupra bunicului lor și nu sunt îndreptățiți

la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Pe de altă parte, s-a reținut că art. 1 din Protocolul

1 la C.E.D.O. nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi

ratificat Convenția, în speță, de a repara prejudicii cauzate de fostul regim

comunist, anterior ratificării Convenției europene de către România.

Curtea Europeană a reamintit constant că un reclamant

nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la convenție, decât în

măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la „bunurile”

sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât

bunuri actuale, cât și valori patrimoniale inclusiv creanțele în virtutea

cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a

se bucura efectiv de un drept de proprietate.

În cazul în care interesul patrimonial în cauză este

de natura unei creanțe, nu poate fi interpretat ca „valoare patrimonială” decât

numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern. Curtea Europeană

a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. l din

Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial se subordonează

îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale, din cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs

prevăzute de aceste legi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal, reclamanții A.T. și N.E., criticând decizia pentru nelegalitate,

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au

arătat că, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a instituit

speranța acordării reclamanților a unui drept, respectiv acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări abuzive, drept ce

este prevăzut și de art. 1 al Protocolului Adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Cum acțiunea a fost promovată anterior publicării în

M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin soluția

pronunțată de instanța de apel s-a creat o situație discriminatorie.

Or, aplicarea unui tratament juridic diferit, în

funcție de celeritatea cu care au fost soluționate cererile de chemare în

judecată, determinată de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile

persoanelor în cauză, este în contradicție cu „principiul egalității în fața

legii” consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform cu care „în

situații egale, tratamentul juridic aplicabil, nu poate fi diferit”.

În aceste condiții, recurenții au susținut că s-a

produs o încălcare a principiului neretroactivității legii, a principiului

egalității armelor în procesul civil, cu consecința încălcării dreptului la un

proces echitabil, așa cum este prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului; art. 21 alin. (3) din Constituția României;

art. 10 a Declarației Universale a Drepturilor Omului; art. 14 alin. (1) a

Pactului Internațional al Drepturilor Politice si Civile ale Cetățeanului.

Recurenții au mai susținut că prin adoptarea O.G. nr. 62/2010

și pronunțarea deciziilor nr. 1354/2010 și 1358/2010 s-a creat un abuz de drept

din partea politicului, fiind grav încălcat principiul separației și a

echilibrului puterilor în stat, principiu stabilit de dispozițiile art. 1 alin.

(4) din Legea fundamentală.

Totodată, având în vedere declararea

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, precum și expirarea termenului de 45 de zile acordat pentru

modificarea art. 5 lit. a) de către Parlament, recurenții au considerat că, în

mod greșit, instanța de apel nu a făcut aplicarea imediată a Deciziei nr.

186/1999, efectele sale fiind obligatorii și opozabile „erga omnes”, respectiv

nu a aplicat dispozițiile prevăzute imperativ de art. 20, 21 alin. (2) și urm.

din Constituția României.

În aceste condiții, recurenții au arătat că temeiul

acțiunii lor este și cel prevăzut de art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3), art.

148 alin. (4), art. 11 alin. (2) din Constituție coroborat cu dispozițiile art.

5 și 41 C.E.D.O., Protocoalele 1, 4, 6, 7, 13 a C.E.D.O., precum și

dispozițiile Rezoluției nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei.

De asemenea, recurenții au arătat că Convenția

Europeană a Drepturilor Omului a devenit parte integrantă a sistemului de drept

român, aplicabilitatea ei fiind absolut obligatorie, trebuind să fie aplicată

în mod direct și imediat, nelăsând dreptul la alegere sistemelor juridice

naționale.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în

interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca

urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul

recurenților-reclamanți în perioada comunistă, prin care aceștia tind să

demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi

primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând

lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în speță este dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată

în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța

supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

reclamanților.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii

ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților

sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.

330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate

în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la

diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate

fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care

intenționează să o obțină recurenții.

Prin urmare, față de considerentele anterior reținute

prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J.,

considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se

constata că soluția din această decizie privind respingerea cererii

reclamanților de obligare a Statului Român la plata daunelor morale este

corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al

acțiunii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru acest motiv recursul

reclamanților se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții A.T. și N.E. împotriva deciziei nr. 184/ C din 16 martie 2011 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.