ÎCCJ, Decizia nr. 91/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 416 din 15 iulie 2005, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul C.D., privind pe intimații I.A., A.M.D. și A.Ș., sub

aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 247 și 289 C. pen.

S-a reținut că petentul menționat a sesizat Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 6 iunie 2005, cu

plângere penală împotriva Procurorului general al Parchetului Național

Anticorupție - I.A. și a judecătorilor A.M.D. și A.Ș., sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 247 și 289 C. pen., constând în aceea că

procurorul general a cerut nejustificat strămutarea judecării cauzei penale

având ca obiect săvârșirea infracțiunii de luare mită de către C.D.; judecătorul

A.M.D. a admis abuziv cererea de strămutare, iar judecătorul A.Ș. a comunicat

petentului, cu o întârziere de o zi, termenul fixat pentru judecarea cererii de

strămutare.

Or, potrivit art. 221 C. proc. pen., plângerile și

denunțurile penale se adresează organului de urmărire penală, instanțele de

judecată neputând fi sesizate direct, decât în cazurile prevăzute de art. 279

din același cod.

De altfel, petentul a menționat că a sesizat și

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aceleași fapte.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul C.D. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prevăzute sub

sancțiunea nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată

corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitor la garanțiile

procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în

materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții

relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o

prevedere care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul

dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute, rezultă din

dispozițiile art. 279, 221 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art.

264 din același cod.

Din economia reglementărilor legal menționate

rezultă, însă, că în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea

primară a instanței de judecată și sunt supuse sancțiunii nulității absolute,

toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea

persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței o cauză,

spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și

cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele

judecății, ca efect a acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul

C.D. privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 247 și 289 C. pen.

Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele

determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora

plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut

obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice

sesizarea instanței de judecată în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat

neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul C.D. împotriva sentinței nr. 416 din 15 iulie

2005, pronunțată în dosarul nr. 3450/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.D. împotriva sentinței nr. 416 din 15

iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3450/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestora din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.