ÎCCJ, Decizia nr. 256/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 octombrie 2004, M.T., suspendat din funcția de judecător la Curtea de Apel Oradea, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. și de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu plângere penală formulată împotriva fostului ministru al justiției, R.M.S., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din același cod. Prin plângerea menționată, petentul M.T. a susținut că R.M.S., în calitate de ministru al justiției, a avizat, în mod abuziv, cercetarea, perchiziționarea și arestarea sa, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen.

și de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluția din 8 februarie 2005, emisă în dosarul nr. 746/P/2004 al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că fostul ministru al justiției R.M.S. nu a fost de rea-credință, atunci când a avizat cercetarea, percheziționarea și arestarea judecătorului M.T., care a și fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și de favorizare a infractorului. Împotriva rezoluției menționate, petentul M.T. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior. Prin rezoluția din 3 martie 2005, adoptată în dosarul nr. 3589/64/N/2005, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor rezoluții, petentul M.T. s-a adresat cu plângere, la Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că fostul ministru al justiției, R.M.S., prin avizul ce l-a dat pentru cercetarea, percheziționarea și arestarea sa, pe baza unor acte premergătoare lovite de nulitate absolută, a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 363 din 14 iunie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că avizul privind cercetarea, percheziționarea și arestarea petentului M.T. a fost dat de ministrul justiției, cu respectarea cerințelor legii, care nu pretindea ca avizul respectiv să fie precedat de verificarea corectitudinii actelor premergătoare puse la dispoziție de procuror.

S-a mai motivat că plângerea petentului este neîntemeiată, și pentru că ministrul justiției nu avea competența ca, pe baza unei cercetări administrative, să infirme actele premergătoare efectuate într-o cauză penală. Împotriva sentinței, petentul M.T. a declarat recurs. Prin motivele de casare formulate de petent, s-a susținut că prima instanță nu a ținut seama că ministrul justiției a avizat cercetarea, percheziționarea și arestarea sa într-un dosar ce conținea acte lovite de nulitate absolută și fără să se respecte normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, Constituția și art. 66 C. proc. pen.

S-a mai susținut că, soluționând plângerea, fără să administreze probe, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 124 pct. 2 din Constituția României, prin care se proclamă că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul părților la un proces echitabil. În concluzie, recurentul a cerut casarea sentinței și trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale împotriva fostului ministru al justiției, care a avizat cercetarea, percheziționarea și arestarea sa. Recursul nu este fondat. Așa cum rezultă din actele dosarului, avizul a cărui legalitate este contestată de recurent, a fost emis de ministrul justiției, pe baza solicitării motivate a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a actelor din dosarul nr. 177/P/2002, care a fost prezentat și examinat în scopul menționat.

Mai mult, tot la solicitarea motivată a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a noilor probe administrate în dosarul nr. 177/P/2002 al secției de combatere a corupției și criminalității organizate, ministrul justiției a avizat trimiterea în judecată a judecătorilor M.T. și P.A., pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. și de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. Ca urmare, pe baza probelor administrate în dosarul menționat, a fost emis rechizitoriul din 26 august 2002, prin care judecătorii M.T. și P.A. au fost trimiși în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen.

și de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. Rezultă, deci, că din moment ce s-a ajuns la concluzia că au existat probe suficiente pentru a justifica reținerea, în cuprinsul rechizitoriului, a faptelor ce au făcut obiectul trimiterii în judecată, o parte din aceste probe fiind anexate în copie și la dosarul în care s-a emis rezoluția de respingere a plângerii petentului M.T., nu se poate considera că ministrul justiției a avizat cercetarea, percheziționarea și arestarea acestuia, fără a fi avut suficiente temeiuri pentru a ajunge la concluzia că luarea acestor măsuri se impunea.

În raport cu prevederile Legii nr. 92/1992, atunci în vigoare, prin care nu era reglementată verificarea de către ministrul justiției, a corectitudinii actelor premergătoare puse la dispoziție de procuror, în momentul solicitării avizării cercetării, percheziționării și arestării magistratului, neefectuarea unor astfel de verificări nu-i poate fi reproșată, pentru că ar însemna să i se pretindă efectuarea unor acte, fără să aibă abilitarea legală necesară. De altfel, în raport cu specificul actelor de urmărire penală, nici nu ar fi posibil ca ministrul justiției, pe calea unor cercetări cu caracter administrativ, să verifice și să infirme actele premergătoare, efectuate într-o cauză penală, el putând doar să aprecieze asupra conținutului acestor acte și să ceară, eventual, efectuarea de noi acte, în cazul când cele prezentate nu i s-ar fi părut suficiente sau îndeajuns de convingătoare.

Așa fiind și cum complexitatea și multitudinea actelor premergătoare, ce i s-au prezentat ministrului justiției, nu erau de natură a justifica existența unor dubii cu privire la oportunitatea emiterii avizului ce i s-a cerut de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, este evident că nu se justifică susținerea petentului că acea autoritate și-ar fi îndeplinit în mod abuziv această atribuție. În consecință, rezultând că soluția primei instanțe, de respingere a plângerii, este temeinică și legală, urmează ca recursul să fie respins, ca nefondat, cu obligarea petentului să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.T. împotriva sentinței nr. 363 din 14 iunie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petentul sus-menționat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi), cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2005.