ÎCCJ, Decizia nr. 256/2005
ÎCCJ, Decizia nr. 256/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 octombrie
2004, M.T., suspendat din funcția de judecător la Curtea de Apel Oradea, fiind
trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută
de art. 254 C. pen. și de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C.
pen., s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
cu plângere penală formulată împotriva fostului ministru al justiției, R.M.S.,
pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, prevăzută de art. 246 din același cod.
Prin plângerea menționată,
petentul M.T. a susținut că R.M.S., în calitate de ministru al justiției, a
avizat, în mod abuziv, cercetarea, perchiziționarea și arestarea sa, pentru
săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. și de
favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Procurorul desemnat să
examineze plângerea, prin rezoluția din 8 februarie 2005, emisă în dosarul nr.
746/P/2004 al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că fostul ministru
al justiției R.M.S. nu a fost de rea-credință, atunci când a avizat cercetarea,
percheziționarea și arestarea judecătorului M.T., care a și fost trimis în
judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și de favorizare a
infractorului.
Împotriva rezoluției
menționate, petentul M.T. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.
Prin rezoluția din 3 martie
2005, adoptată în dosarul nr. 3589/64/N/2005, procurorul șef al secției de
urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată.
Împotriva acestor rezoluții,
petentul M.T. s-a adresat cu plângere, la Înalta Curte de Casație și Justiție,
susținând că fostul ministru al justiției, R.M.S., prin avizul ce l-a dat
pentru cercetarea, percheziționarea și arestarea sa, pe baza unor acte
premergătoare lovite de nulitate absolută, a săvârșit infracțiunea de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.
Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția penală, prin sentința nr. 363 din 14 iunie 2005, a respins
plângerea, ca nefondată, cu motivarea că avizul privind cercetarea,
percheziționarea și arestarea petentului M.T. a fost dat de ministrul
justiției, cu respectarea cerințelor legii, care nu pretindea ca avizul
respectiv să fie precedat de verificarea corectitudinii actelor premergătoare
puse la dispoziție de procuror. S-a mai motivat că plângerea petentului este
neîntemeiată, și pentru că ministrul justiției nu avea competența ca, pe baza
unei cercetări administrative, să infirme actele premergătoare efectuate într-o
cauză penală.
Împotriva sentinței,
petentul M.T. a declarat recurs.
Prin motivele de casare
formulate de petent, s-a susținut că prima instanță nu a ținut seama că
ministrul justiției a avizat cercetarea, percheziționarea și arestarea sa
într-un dosar ce conținea acte lovite de nulitate absolută și fără să se
respecte normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, Constituția și art.
66 C. proc. pen.
S-a mai susținut că,
soluționând plângerea, fără să administreze probe, prima instanță a încălcat
dispozițiile art. 124 pct. 2 din Constituția României, prin care se proclamă că
justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, art. 21 alin. (3) din
Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire
la dreptul părților la un proces echitabil.
În concluzie, recurentul a
cerut casarea sentinței și trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii
urmăririi penale împotriva fostului ministru al justiției, care a avizat
cercetarea, percheziționarea și arestarea sa.
Recursul nu este fondat.
Așa cum rezultă din actele
dosarului, avizul a cărui legalitate este contestată de recurent, a fost emis
de ministrul justiției, pe baza solicitării motivate a Procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a actelor din
dosarul nr. 177/P/2002, care a fost prezentat și examinat în scopul menționat.
Mai mult, tot la solicitarea
motivată a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiție și a noilor probe administrate în dosarul nr. 177/P/2002 al secției de
combatere a corupției și criminalității organizate, ministrul justiției a
avizat trimiterea în judecată a judecătorilor M.T. și P.A., pentru săvârșirea
infracțiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. și de
favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Ca urmare, pe baza probelor
administrate în dosarul menționat, a fost emis rechizitoriul din 26 august
2002, prin care judecătorii M.T. și P.A. au fost trimiși în judecată, pentru
săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. și de
favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Rezultă, deci, că din moment
ce s-a ajuns la concluzia că au existat probe suficiente pentru a justifica
reținerea, în cuprinsul rechizitoriului, a faptelor ce au făcut obiectul
trimiterii în judecată, o parte din aceste probe fiind anexate în copie și la
dosarul în care s-a emis rezoluția de respingere a plângerii petentului M.T.,
nu se poate considera că ministrul justiției a avizat cercetarea,
percheziționarea și arestarea acestuia, fără a fi avut suficiente temeiuri pentru
a ajunge la concluzia că luarea acestor măsuri se impunea.
În raport cu prevederile
Legii nr. 92/1992, atunci în vigoare, prin care nu era reglementată verificarea
de către ministrul justiției, a corectitudinii actelor premergătoare puse la
dispoziție de procuror, în momentul solicitării avizării cercetării,
percheziționării și arestării magistratului, neefectuarea unor astfel de
verificări nu-i poate fi reproșată, pentru că ar însemna să i se pretindă
efectuarea unor acte, fără să aibă abilitarea legală necesară.
De altfel, în raport cu
specificul actelor de urmărire penală, nici nu ar fi posibil ca ministrul
justiției, pe calea unor cercetări cu caracter administrativ, să verifice și să
infirme actele premergătoare, efectuate într-o cauză penală, el putând doar să
aprecieze asupra conținutului acestor acte și să ceară, eventual, efectuarea de
noi acte, în cazul când cele prezentate nu i s-ar fi părut suficiente sau
îndeajuns de convingătoare.
Așa fiind și cum
complexitatea și multitudinea actelor premergătoare, ce i s-au prezentat
ministrului justiției, nu erau de natură a justifica existența unor dubii cu
privire la oportunitatea emiterii avizului ce i s-a cerut de Procurorul general
al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, este evident că nu se
justifică susținerea petentului că acea autoritate și-ar fi îndeplinit în mod
abuziv această atribuție.
În consecință, rezultând că soluția
primei instanțe, de respingere a plângerii, este temeinică și legală, urmează
ca recursul să fie respins, ca nefondat, cu obligarea petentului să plătească
statului, cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de petentul M.T. împotriva sentinței nr. 363 din 14 iunie
2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Obligă pe petentul
sus-menționat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi),
cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 octombrie 2005.