ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6072/2005

Asupra recursurilor de față

constată:

Prin cererea înregistrată la 13

august 1996 la Judecătoria sectorului 1 București,

reclamantele C.M. și C.N.(născută C.),

în calitate de moștenitoare ale defunctului C.G., au chemat în judecată pârâții

Consiliul Local al Municipiul București, Consiliul Local al sectorului 1

București și SC H.N. SA București, solicitând să se constate nulitatea titlului

Statului Român cu privire la imobilul situat în sectorul 1 București, cu

mențiunea că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.

În motivarea cererii reclamantele

arată că autorul lor a dobândit în proprietate, prin cumpărare conform

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22781/1926 de Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat, o suprafață de 285,53 mp pe care a edificat în anul

1927, cu credit ipotecar, o casă (parter, etaj) și care, urmarea cutremurului

din 1945, a fost reconsolidată.

Susțin reclamantele că în anul 1950 apartamentul de la etaj, care era

ocupat de chiriași, rude apropiate, a fost naționalizat, iar apoi în anul 1951,

și cel de la parter, în care locuia familia autorului lor, fără a se motiva

măsura și fără a li se prezenta vreun titlu de către stat, deși autorul lor era

exceptat de la naționalizare.

La 22 aprilie 1997, în cauză au

formulat

cerere

de intervenție în interes propriu M.I. și M.G., proprietari prin cumpărare,

conform contractului nr. 2070 /21779 din 10 decembrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA

București, ai apartamentului situat la etajul imobilului în litigiu, solicitând

se constate că sunt subodobânditori de bună credință ai acestui apartament, caz

în care nu mai pot fi deposedați de către foștii proprietari și, pe cale de

consecință, respingerea acțiunii.

Susțin intervenienții și faptul că după naționalizarea imobilului,

familia C. a continuat să locuiască în acest imobil (într-o parte a acestuia) pentru

ca, ulterior, prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 4/1973, să solicite și să

obțină un schimb de locuință, în baza căruia au intrat în posesia unui

apartament situat în imobilul nr. 12, de asemenea, naționalizat, apartament pe

care l-au cumpărat în baza contractului nr. 259/1973, caz în care restituirea

către aceștia și a imobilului în litigiu este imorală.

La 11 februarie 1997 în cauză au

formulat cererea de intervenție Ș.A. și Ș.C.R.

care invocă calitatea lor de

subdobânditori de bună credință a apartamentului situat la parterul imobilului

în litigiu, pe care l-au dobândit în proprietate prin cumpărare în baza

contractului nr. nr. 2179/24313 din 16 decembrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA,

sens în care solicită respingerea acțiunii.

La 16 aprilie 1997 reclamanții și-au

completat cererea dedusă judecății în sensul că au cerut și constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare invocate de

intervenienții principali în justificarea pretențiilor lor.

Prin sentința civilă nr. 9647 din 15

iunie 1999 Judecătoria sector 1 București,

reținând că valoarea imobilului în

litigiu este de peste 200 milioane lei, și-a declinat competența de soluționare

în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 398 din 7

mai 2002 Tribunalul București

a admis în parte acțiunea și a constatat lipsa unui titlu

valabil al Statului Român, reprezentat prin Municipiul București, cu privire la

imobilului situat în București, și a obligat pârâții Municipiul București și SC

H.N. SA București să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantelor.

Prin aceeași sentință au fost

respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2179/24313 din 16 decembrie

1992 intervenit între SC H.N. SA și familia Ș.A. și C.R. și nr.2070/21779 din

10 decembrie 1996 intervenit între SC H.N. SA București și familia M.I. și G.

În motivarea sentinței s-a reținut

că imobilul în litigiu a fost preluat de din patrimoniul autorului

reclamantelor, C.G., persoană exceptată conform art. II din Decretul nr.

92/1950 de la naționalizare, în mod abuziv, caz în care se impune constatarea

nevalabilității titlului statului cu privire la acest imobil și admiterea

capătului de cerere privind revendicarea părții din imobil care se mai află în

posesia statului și care nu a fost vândută chiriașilor.

Reține prima instanță că

buna-credință a intervenienților la momentul încheierii contractelor de vânzare

cumpărare a căror nulitate absolută se cere a se constata se prezumă, cu

mențiunea că reclamantele nu au dovedit că aceștia aveau cunoștință că au

tranzacționat cu un neproprietar.

Totodată, prima instanță reține că

în lipsa unui capăt de cerere prin care reclamantele să revendice imobilul în

litigiu în contradictoriu cu intervenienții, pentru evitarea unui plus petita,

nu poate proceda la compararea celor două titluri de proprietate invocate de

partea reclamantă și, respectiv, de intervenienți, pentru a stabili

preferabilitatea drepturilor autorilor lor.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantele, susținând că în mod greșit le-a fost respinsă

cererea prin care solicitau constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare cumpărare invocate de intervenienți, dat fiind că aceștia au fost de

rea-credință la momentul încheierii contractelor, atâta timp cât, anterior, ele

promovaseră cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu care se afla

în curs de soluționare, cu mențiunea că prin cererea dedusă judecății au

revendicat întregul imobil.

Totodată, împotriva sentinței a

declarat apel și pârâtul Municipiul București.

Prin decizia nr. 194 din 21 aprilie

2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca tardiv, declarat

apelul formulat de pârâtul Municipiul București.

Prin aceeași decizie a fost admis apelul declarat de reclamante și s-a

schimbat, în parte, sentința tribunalului, în sensul că s-a constatat

„nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare” și a fost obligată

„intimata să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele

în litigiu”, menținându-se „celelalte dispoziții ale sentinței”.

În motivarea deciziei s-a reținut că

atâta timp cât imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu nu

erau incidente dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ca atare, apartamentele în

litigiu nu puteau fi înstrăinate, în mod valabil, în favoarea chiriașilor.

Totodată, se reține că intervenienții nu pot invoca, în vederea

justificării validității contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect

imobilul în litigiu, buna credință și, respectiv, incidența în cauza dedusă

judecății a dispozițiilor art. 46 alin. (2) teza 2 din Legea nr. 10/2001

întrucât, aceștia, cu minime diligențe puteau să cunoască că pentru imobilul în

litigiu reclamantele formulaseră o cerere de revendicare încă din data de 14

august 1996.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că, prin cererea de

chemare în judecată, reclamantele au revendicat întregul imobil și că prin

cererile completatoare, din dosarul 11574/1996 al Judecătoriei sectorului 1

București, nu și-au restrâns capătul de cerere privind revendicarea doar pentru

partea de imobil aflată încă în proprietatea statului, astfel cum greșit a

reținut prima instanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții-intervenienți M.I.,

M.G. , Ș.A. și Ș.C.R., invocând incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenții reiterează apărarea în

sensul că au fost cumpărători de bună credință ai apartamentelor situate în

imobilul revendicat de reclamante susținând că împrejurarea reținută de către

instanța de apel în sensul că nu ar fi depus minime diligențe pentru a afla situația

juridică a acestora la momentul cumpărării nu este fondată cu mențiunea că,

referitor la acest aspect, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu făcut

o analiză a probatoriilor administrate.

Susțin recurenții și faptul că

imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu de către Statul Român, fiind

necontestat că la momentul naționalizării parte din imobil era închiriat de

foștii proprietari, caz în care nu aceștia nu erau exceptați de la

naționalizare în sensul art. II din Decretul nr. 92/1950.

Așa fiind, cum în raport de probatoriile administrate se poate conchide

în sensul că imobilul în litigiu nu era exceptat de la naționalizare, că acesta

a fost preluat de stat cu titlu și că, în raport de dispozițiile art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 112/1995, sunt cumpărători de bună credință, recurenții

susțin că numai printr-o aplicare greșită a legii instanța de apel a reținut că

ar fi lovite de nulitate contractele de vânzare-cumpărare pe care le-au

încheiat cu SC H.N. SA București, cu consecința admiterii acțiunii în

revendicare dedusă judecății.

La termenul de judecată din data de

23 martie 2005, din oficiu, Înalta Curte a pus în dezbaterea părților un motiv

de ordine publică, anume nulitatea deciziei date de tribunal date fiind

mențiunile echivoce din dispozitivul deciziei pronunțate.

Analizând motivele invocate de

recurenți precum și cel de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte

constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

În mod just instanțele de fond au

constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamantelor și

că acesta a fost preluat în proprietatea statului, în mod abuziv, fără titlu,

dat fiind că proprietarul său, fiind funcționar, era exceptat de la

naționalizare prin dispoziția art. II din Decretul nr. 92/1950 și, respectiv,

faptul că pentru cele două apartamente care compun imobilul au fost încheiate

contracte de vânzare-cumpărare cu titularii contractelor de închiriere, adică

cu intervenienții Ș., foștii titulari ai contractului de închiriere nr. 47025

din aprilie 1994 și M., foștii titulari ai contractului de închiriere nr. 47224

din aprilie 1994.

Soluționând însă capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

invocate în apărare de către pârâții-intervenienți, instanța de apel a schimbat

sentința tribunalului și a declarat ca fiind nule absolut contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâții M.I., M.G., și respectiv, Ș.A. și Ș.C.R.

Deși a constatat nulitatea acestor

contracte și a reținut că este învestită cu judecata unei acțiunii în

revendicarea întregului imobil formulată de reclamante în contradictoriu și cu

pârâții intervenienți, prin dispozitivul deciziei, instanța de apel obligă să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele în

litigiu „intimata”, fără însă a o indica.

Față de modul echivoc de redactare

al dispozitivului deciziei rezultă că obligația restituirii imobilului în

litigiu ar rămâne în sarcina intimatei pârâte SC H.N. SA București deși această

dispoziție este în dezacord cu considerentele deciziei, din cuprinsul cărora

rezultă că ar fi obligați în sensul arătat pârâții-intervenienți M.I., M.G. ,

și respectiv, Ș.A. și Ș.C.R.

O astfel de tehnică de redactare a

dispozitivului nu este de natură să clarifice modalitatea în care instanța de

apel a soluționat capătul de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu

de către partea reclamantă și face imposibil de exercitat controlul judiciar.

Este de menționat că, în recurs,

deși s-a pus în dezbaterea părților necesitatea lămuririi dispozitivului

deciziei recurate părțile au refuzat să apeleze la procedurile legale

instituite în acest scop.

În lipsa unui dispozitiv redactat în

termeni neechivoci și în prezența unor contradicții între mențiunile din dispozitiv

și cele din considerentele hotărârii recurate se impune, pentru omisiunea

examinării fondului pricinii în sensul art. 314 C. proc. civ. admiterea

recursurilor deduse judecății și casarea deciziei date în apel cu trimiterea

cauzei, spre rejudecarea apelului declarat de reclamante la aceleiași instanță.

Cu ocazia rejudecării instanța de

apel va avea în vedere și faptul că, atâta timp cât statul nu mai este

proprietarul imobilului în litigiu, acțiunea în revendicare dedusă judecății se

impune a fi analizată și soluționată în contradictoriu cu actualii proprietari

ai imobilului, cumpărătorii-intervenienți, cu care, de altfel, reclamantele au

formulat și capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare invocate de aceștia în apărare, capăt de

cerere în care intervenienții sunt chemați în judecată în calitate de pârâți.

În raport de limitele învestirii,

Înalta Curte va menține dispoziția instanței de apel prin care s-a respins ca

tardiv declarat apelul Municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

pârâții M.I., M.G. , Ș.A. și Ș.C.R. împotriva deciziei nr. 194 din 21 aprilie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează în

parte și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamanți

aceleiași instanțe.

Menține dispoziția din decizia

recurată prin care s-a respins ca tardiv declarat apelul Municipiului

București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 7 iulie 2005.