ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4407/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4407/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4110 din 30

septembrie 2003, Judecătoria Arad a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul K.M., în contradictoriu cu pârâtul F.R.G., a dispus rezoluțiunea

convențiilor încheiate de părți în luna august 2000 cu privire la achiziționarea

de granit și trepte de lemn și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului

suma de 4576 Euro sau contravaloarea în lei la data plății, cu titlu de

pretenții. S-au respins în rest pretențiile reclamantului și au fost compensate

cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că în cursul anului 2000, în baza unor contracte de

comision s-au derulat unele raporturi comerciale între reclamant și societatea

pârâtului, SC W.S. SRL. Reclamantul a pus la dispoziția societății, prin contul

lui H.F., suma totală de 12.526,66 Euro, iar SC W.S. SRL a livrat unor

beneficiari externi indicați de reclamant mărfuri în valoare totală de

17.618,30 Euro.

După derularea acestor operațiuni

comerciale, la data de 15 august 2000, reclamantul a inițiat demersuri în

vederea achiziționării unor materiale de construcție (gresie și trepte de lemn)

necesare pentru construcția propriei case.

Reține instanța de fond că, potrivit

corespondenței purtată de părți prin fax, între acestea s-au încheiat 2

convenții prin care pârâtul s-a obligat să achiziționeze pentru reclamant

granit și trepte de lemn, iar reclamantul a transferat pârâtului suma de

9002,60 mărci germane, echivalentul a 4576 Euro, la data de 7 septembrie 2000.

Din această sumă, 4500 mărci germane au fost folosiți ca avans pentru

încheierea de către pârât a unui contract la data de 11 septembrie 2000, în

numele reclamantului, cu SC S.N. SRL pentru achiziționarea granitului, iar 4400

mărci germane au fost folosiți pentru a acoperi o datorie de la un transport

precedent. Materialele solicitate nu au fost însă achiziționate, pârâtul

neîndeplinindu-și obligațiile asumate prin convențiile încheiate. De aceea,

sunt incidente dispozițiile art. 1020 și art. 1021 C. civ., iar ca urmare a rezoluțiunii,

conform art. 1082 C. civ. pârâtul trebuie să plătească reclamantului 4576 Euro

cu titlu de daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligațiilor

asumate.

Se mai reține, că pârâtul a susținut

că suma de 4400 mărci germane a fost folosită pentru a acoperi datoria de la un

transport precedent, însă acesta nu putea să schimbe destinația sumei fără

acordul reclamantului, iar în lipsa unei cereri reconvenționale nu poate opera

compensarea.

Celelalte pretenții ale

reclamantului nu sunt întemeiate, deoarece nu s-a făcut dovada încheierii unei

convenții în nume personal, anterior datei de 4 august 2000, pentru

transferarea sumei de 8.000 mărci germane, echivalentul a 4090 Euro, iar faptul

plății unor sume suplimentare pentru achiziționarea materialelor nu a fost

dovedit.

Înscrisul aflat la fila 135 din

dosarul nr. 6087/2002 nu constituie dovada clară a pretențiilor reclamantului

pentru suma de 6000 mărci germane, pentru că este un simplu înscris sub

semnătură privată și nu o factură fiscală. Nici pretenția privind suma de 7302

mărci germane solicitată de reclamant cu titlu de cheltuieli provocate din

culpa exclusivă a pârâtului nu este justificată, pentru că din actele depuse la

dosar nu rezultă că pârâtul l-a chemat pe reclamant în România în vederea ridicării

mărfurilor.

De asemenea, nu s-a făcut dovada

faptului că motostivuitorul pentru care reclamantul pretinde suma de 6000 mărci

germane a existat și a fost vândut de pârât unei terțe persoane.

Prin decizia civilă nr. 830 din 30

aprilie 2004, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile declarate de

reclamant și de pârât împotriva acestei sentințe.

Instanța de apel a reținut că

sentința apelată este legală și temeinică și că susținerile

apelantului-reclamant nu sunt întemeiate, pentru că:

- Nu s-a făcut dovada trimiterii

sumei de 8000 mărci germane (echivalentul a 4090 Euro) prin transfer bancar,

așa cum s-a arătat în acțiune. S-a probat cu documente bancare doar transferul

sumei de 9002 mărci germane, echivalentul a 4576 Euro. Anexele 7 și 7 a și faxurile

din 30 august 2000 și 7 decembrie 2000 nu sunt probe pertinente și concludente

pentru a se reține transferul sumei de 8000 mărci germane.

- Întrucât din cuprinsul facturii BB

H. + T.G. SRL, depusă la instanța de apel nu rezultă că la această firmă germană

s-ar fi comandat aceleași materiale, în aceeași cantitate și de aceeași

calitate cu cele comandate pârâtului, nu se poate reține că diferența de 6000

mărci germane achitată în plus de reclamant ar reprezenta prejudiciul cauzat

acestuia.

- Chiar dacă în apel reclamantul a

depus factura emisă de SC M.B.T. nu este întemeiată nici critica privitoare la

suma de 7302 mărci germane, pretinsă cu titlu de cheltuieli de deplasare,

pentru că nu s-a făcut dovada că pârâtul a determinat deplasarea reclamantului

în România. De altfel, reclamantul-apelant a renunțat la audierea martorului

K.K., propus în apel pentru dovedirea acestei împrejurări.

- Din conținutul faxurilor trimise

de pârât, aflate la filele 139 și 140 din dosarul nr. 6087/2002 și declarația

martorului F.E. nu rezultă cu certitudine existența motostivuitorului și

înstrăinarea lui de către pârât.

În privința apelului declarat de

pârât, instanța de apel a reținut că susținerile acestuia privitoare la

aprecierea eronată a probelor sunt lipsite de orice temei, deoarece din

interpretarea extrasului de cont emis de C. Frankfurt, a extrasului de cont

emis de B.T.R., a faxurilor trimise de pârât reclamantului, a contractului de

vânzare-cumpărare aflat la fila 120 din dosarul nr. 6087/2002 și a

interogatoriului pârâtului, rezultă transferul sumei de 9002 mărci germane,

echivalentul sumei de 4576 Euro, la plata căreia a fost obligat pârâtul prin

sentința apelată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs, în termen legal, ambele părți.

Reclamantul, după ce arată la

punctul 1 din declarația de recurs că raporturile juridice dintre părți au fost

corect stabilite de instanța de fond și apel, la pct. 2, invocând art. 304 pct.

8 C. proc. civ., susține că în mod greșit s-a reținut că suma de 8000 mărci

germane, echivalentul a 4090 Euro, virată la data de 2 august 2000 a fost

plătită în contul raporturilor comerciale anterioare, deși din anexele 7 și 7 a

rezultă că această sumă a fost trimisă pentru achiziționarea de mobilă și

parchet.

Invocând același motiv de recurs (304

pct. 8), la pct. 3, 4 și 5 din declarația de recurs reclamantul formulează

următoarele critici:

- Greșit instanțele au considerat ca

nedovedit prejudiciul de 6000 mărci germane rezultat din neexecutarea

contractului de către pârât, în condițiile în care la instanța de apel, în

completarea probațiunii, s-a depus o factură în care se precizează clar că

factura din 15 decembrie 2000, pentru materialele comandate conform

specificației din 15 august 2000, are valoarea de 17.465,54 mărci germane,

compusă dintr-un preț paușal de 15.056,50 mărci germane, plus TVA în valoare de

2409,04 mărci germane.

- Greșit s-au respins pretențiile

privind cheltuielile de deplasare în România, în sumă de 7032 mărci germane,

pentru ridicarea materialelor comandate, care s-au făcut din vina pârâtului,

deși probele testimoniale confirmă că reclamantul a făcut aceste cheltuieli.

Recurentul indică probele care, în opinia sa, atestă efectuarea cheltuielilor.

- Nejustificat s-au respins

pretențiile în valoare de 6000 mărci germane pentru motostivuitorul

proprietatea sa. Arată recurentul că a depus la dosar înscrisul semnat de

pârât, care cuprinde recunoașterea primirii unor sume de bani pentru diferite

utilaje, în care este menționat motostivuitorul, înscris care se coroborează cu

declarația martorului F.E.

Invocând și dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul mai susține că hotărârea atacată

cuprinde motive contradictorii, pentru că transferurile bancare considerate ca

probe suficiente pentru admiterea pretențiilor în valoare de 9002 mărci

germane, echivalentul a 4576 Euro, nu mai sunt considerate probe suficiente

pentru admiterea celui de-al doilea capăt de cerere și că i-a fost încălcat

dreptul de proprietate asupra motostivuitorului, drept consfințit de art. 480 C.

civ.

Pârâtul, invocând art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ., susține că s-a interpretat greșit actul de transfer bancar din

6 septembrie 2000 privitor la suma de 9002,60 mărci germane. Arată recurentul

că beneficiara sumei a fost SC W.S.C. SRL, iar scopul pentru care s-a

transferat suma este plata facturii nr. 4 din 16 mai 2000, emisă de societate,

plătitorul făcând mențiunea expresă pe actul de transfer că suma reprezintă

plata pentru factura 4/5. De aceea, greșit a fost obligat la plata sumei de

4576 Euro către reclamant.

Ambele recursuri vor fi respinse.

Deși reclamantul-recurent invocă

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., numai

critica privitoare la faptul că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii face posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dispozițiile acestui text nu sunt

însă incidente în cauză, deoarece hotărârea atacată cuprinde motivele pe care

se sprijină, motive care nu sunt contradictorii așa cum susține recurentul.

Instanța de apel a reținut că

pârâtul datorează reclamantului suma de 4576 Euro, deoarece din interpretarea

actelor depuse la dosar și a interogatoriului pârâtului rezultă că reclamantul

a transferat suma de 9002 mărci germane către SC W.S.C. SRL, iar cu privire la

suma de 8000 mărci germane s-a reținut că nu s-a probat cu documente bancare

transferul ei și că anexele 7 și 7 a și faxurile din 30 august 2000 și 7

decembrie 2000 nu sunt probe pertinente și concludente pentru a se reține că

s-a efectuat transferul.

Întrucât din unele considerente

rezultă temeinicia primului capăt de cerere, iar din altele netemeinicia

pretențiilor care fac obiectul celui de al doilea capăt de cerere, motivarea

este clară și precisă, considerentele nefiind contradictorii.

Declarația de recurs nu cuprinde

critici care să facă posibilă încadrarea în art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

privitor la situațiile în care instanța, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia.

Recurentul-reclamant precizează că

raporturile juridice dintre părți au fost corect stabilite de instanță, fără să

facă susțineri că instanța ar fi modificat, înlocuit, schimbat natura actului

încheiat de părți sau că au fost stabilite pentru reclamant sarcini care nu au

fost avute în vedere la încheierea contractului.

La pct. 1-5 din declarația de recurs

se invocă art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă recurentul susține că deși

probele administrate în cauză duc neîndoielnic la concluzia că toate

pretențiile acestuia sunt întemeiate, din eroare instanța s-a oprit la o altă

concluzie.

Or, pe calea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se poate invoca aprecierea greșită

a probelor.

Prin urmare, criticile formulate la

punctele menționate, având semnificația unei erori în care s-a aflat instanța

datorită aprecierii greșite a probelor administrate în cauză, ca efect al

abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu se mai încadrează în vreunul din

motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, nu sunt dezvoltate

critici care să facă posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

deoarece se susține că recurentului i-a fost încălcat dreptul de proprietate cu

privire la motostivuitor, consfințit de art. 480 C. civ., fără să se arate în

ce mod s-a încălcat sau aplicat greșit legea.

De altfel, prin hotărârea atacată

s-a reținut că probele invocate de reclamant nu fac dovada existenței

utilajului și a înstrăinării lui de către pârât, iar criticile referitoare la

motostivuitor privesc tot modul de apreciere a probelor de către instanță și nu

greșita aplicare a legii.

Pârâtul-recurent, invocă art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., însă formulează critici care fac posibilă încadrarea

doar în art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Dispozițiile acestui text nu sunt

incidente în cauză, deoarece actul juridic dedus judecății a fost corect

interpretat de instanța de fond și cea de apel.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

invocat de recurent, privește schimbarea naturii ori înțelesului contractului

încheiat de părți și nu aprecierea greșită a conținutului înscrisurilor

folosite ca probă în dovedirea pretențiilor.

Or, în cauză, în raport cu actele

depuse la dosar, s-a stabilit corect natura juridică a convenției încheiată de

părți. Ampla corespondență purtată de acestea prin fax confirmă faptul că

pârâtul și-a asumat obligația să achiziționeze pentru reclamant unele materiale

(granit și trepte din lemn).

Pârâtul a recunoscut la

interogatoriul luat la instanța de fond că a existat o asemenea înțelege și că

a încheiat un contract în numele reclamantului, iar la dosar a fost depus atât

contractul încheiat de pârât pentru achiziționarea de granit în valoare de 9546

mărci germane, plătind avans de 4500 mărci germane, cât și faxul trimis de

pârât reclamantului, care confirmă existența convenției și modul în care a fost

folosită suma primită pentru achiziționarea materialelor.

Nu se poate reține că prin modul de

apreciere a conținutului actului de transfer bancar invocat de recurent a fost

schimbat conținutul actului juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8

C. proc. civ., deoarece nota de transfer este o probă administrată pentru

dovedirea modului în care a fost executată convenția și nu un act juridic în

sens de negotium.

Pentru considerentele expuse, vor fi

respinse recursurile declarate de ambele părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

reclamantul K.M. și de pârâtul F.R.G. împotriva deciziei civile nr. 830 din 30

aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2005.