ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3003/2005

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 26 august 2003, reclamantul I.P.P., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în contradictoriu cu pârâta SC L.C. SRL rezoluțiunea contractului, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.677 euro, contravaloarea materialelor de construcții achitate și nelivrate la termen, precum și a sumei de 8.703 euro, reprezentând penalități de întârziere pentru perioadele 24 decembrie 2002 - 12 februarie 2003 și 13 februarie 2003 – 1 august 2003, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, se reține că între părți s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare de materiale de construcții și deși reclamanta a achitat avansul stabilit în contract, pârâta nu și a invocat obligația de livrare a materialelor.

Prin sentința civilă nr. 879 din 22 martie 2004, Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului și l-a obligat să plătească 19.402.000 lei, cheltuieli de judecată către pârâtă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, că între părți s-a încheiat contractul din 15 septembrie 2000, privind vânzarea – cumpărarea de produse de construcție care erau livrate pe măsura achitării bunurilor. Conform înțelegerii părților, materialele de construcție au fost lăsate în custodia pârâtei (proces – verbal de custodie din 11 ianuarie 2001) înțelegere care reprezintă în fapt un contract de depozit. Acțiunea bunurilor de către pârâtă, după momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra lor, s-a realizat în baza procesului – verbal de custodie.

S-a mai reținut că nu se poate dispune rezoluțiunea judiciară a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor, contractul de vânzare – cumpărare fiind executat. Împotriva acestei sentințe cu formulat apel ambele părți. Prin decizia nr. 411 din 14 iulie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul formulat de pârâta SC L.C. SRL, împotriva sentinței civile 879/2004 a Tribunalului Cluj pe care a modificat-o în sensul că a obligat reclamanta să plătească și suma de 19.402.000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Apelul formulat de reclamantul I.P.P. Cluj, împotriva aceleiași sentințe a fost respins, ca nefondat.

Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 40.723.000 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență următoarele: Reclamantul trebuia să își onoreze propria obligație contractuală și să solicite predarea materialelor pentru care a achitat avansul. Părțile au convenit ca predarea efectivă să se efectueze la solicitarea reclamantei, care aștepta eliberarea autorizației de construire, sens în care s-a încheiat procesul – verbal de custodie. Reclamantul a invocat caracterul fictiv al procesului verbal, precum și modificarea mutuală a contractului, însă nu a făcut dovada acestor împrejurări. Prin procesul verbal de custodie se atestă punerea la dispoziție a reclamantei a unei cantități de materiale de construcție în valoare de 399.999.985 lei, bunuri care sau păstrat la furnizor de către reclamantă.

Pârâta și-a onorat în integralitate obligațiile asumate, astfel că nu se poate reține în sarcina acesteia vreo culpă în executarea contractului. În ceea ce privește apelul pârâtei instanța de apel a reținut că tribunalul nu a acordat în integralitate cheltuielile de judecată, respectiv onorariul apărătorului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamantul. Prin motivele de recurs se critică hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte: Procesul verbal de custodie nu este real, lucru dovedit prin procesul – verbale contravenție al G.F. Cluj, raportul de expertiză contabilă judiciară, cu privire la care instanța de apel nu s-a pronunțat. Se mai susține că primele livrări făcute în baza avansului plătit la 15 septembrie 2000 s-au făcut după o perioadă de 29 luni de la data achitării avansului.

Se susține ca pârâta să restituie contravaloarea avansului neacoperit prin livrări, în cuantum de 8.255,02 euro și penalități de întârziere la livrare de 8.079,43 euro. A solicitat și cheltuieli de judecată. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, și obligarea recurentului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, decizia instanței de apel fiind legală și temeinică. Astfel, la data de 15 septembrie 2000 părțile au încheiat contractul comercial, prin care pârâta s-a obligat să livreze reclamantei materialele de construcții în valoare de 109.675 mărci germane + T.V.A.

În baza acestui contract, reclamanta a virat în contul pârâtei 32.903 mărci germane + T.V.A., echivalentul în lei a 408.960.000 lei la cursul B.N.R. din ziua de 15 septembrie 2000, reprezentând avans de 30 % din valoarea integrală a contractului. Prin contract s-a stabilit că diferența de preț, pentru materialele de construcții comandate și livrate, se va plăti conform graficului stabilit, în 48 de ore de la data recepționării, plata efectuându-se în lei la cursul B.N.R. din ziua plății. De asemenea s-a prevăzut că în caz de nerespectare a termenului de livrare, furnizorul va datora penalități de întârziere. Totodată, cocontractanții au stabilit ca în cazul în care beneficiarul ar renunța la cumpărarea produselor, sume achitate nu se va restitui, urmând a constitui contravaloarea cheltuielilor de transport și daune morale.

La data de 11 ianuarie 2001 între părți se încheie un proces verbal de custodie, în care se inserează că reclamantul, din lipsa spațiului, lasă în custodia pârâtei materialele de construcție achiziționate, conform contractului pentru care s-a plătit avans conform facturii din 19 septembrie 2000, în valoare de 408.960.000 lei, achitate cu O.P. 92 din 15 septembrie 2000, până la începerea lucrărilor de amenajări în str. Mesenilor. S-a mai prevăzut că bunurile proprietatea reclamantei rămân în paza pârâtei, care nu au drept de dispoziție asupra acestora. Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă neîndoielnic, că între părți s-au încheiat două contracte: unul de vânzare – cumpărare și unul de depozit privind materialele care au făcut obiectul primei convenții.

Apărările reclamantului în sensul că cel de al doilea contract, de depozit, este fictiv au fost corect înlăturate atât de instanța de fond, cât și cea de apel atât în raport de înscrisul care dovedește existența acestuia, cât și din procesul verbal de constatare a contravențiilor întocmit de G.F., cât și din raportul de expertiză efectuat în cauză. Înalta Curte constată că în realitate s-a încheiat un veritabil contract de depozit între părți, chiar dacă acesta este denumit de părți „proces – verbal de custodie”. Astfel potrivit art. 1591 C. civ., în baza contractului de depozit o persoană, deponent sau depunător, încredințează un bun altei persoane, depozitar, care se obligă, cu sau fără plată, să-l păstreze și să-l restituie la termenul stipulat sau la cerere.

Scopul urmărit de părți, în cauză, a fost păstrarea și conservarea materialelor de construcții, proprietatea reclamantului – deponent, de către pârâta depozitară. Prin înscrisul intitulat „proces – verbal” s-au prevăzut obligațiile depozitarului, respectiv: să se îngrijească de paza bunurilor pe care le-a primit spre păstrare cu aceeași grijă ca un adevărat proprietar, obligație de a nu folosi și de a nu o înstrăina materialele. De asemenea, părțile au prevăzut și obligația de restituire și momentul restituirii, respectiv începerea lucrărilor de amenajare la imobilul unde este sediul reclamantului. Dovada contractului este făcută cu înscrisul menționat, forma scrisă fiind cerută de lege ad probationem.

În plus, contractul de depozit este dovedit și de procesul – verbal de constare a contravenției de către G.F., cât și de concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză. De asemenea, prin acest contract s-a dovedit că materialele de construcție au fost livrate reclamantului, însă au rămas conform înțelegerii părților, în „custodia” pârâtei, predarea efectivă urmând a se face la solicitarea recurentei. Înalta Curte constată că intimata – pârâtă și-a îndeplinit în integralitate obligațiile asumate prin contractul de vânzare – cumpărare prin procesul – verbal se atestă punerea la dispoziția reclamantului a unei cantități de materiale, bunuri sare s-au păstrat la furnizor, după cum s-a menționat anterior.

De altfel, livrarea materialelor urma să se facă solicitarea reclamantului, ceea ce s-a întâmplat odată cu notificarea din 19 decembrie 2002. Ori, reclamantul nu poate invoca propria culpă, respectiv neîndeplinirea obligației de livrare la termenul stabilit prin primul contract s-a datorat tocmai reclamantului care a lăsat bunurile în păstrarea pârâtei. În raport de aceste considerente, se constată că nu se impune nici obligarea pârâtei la plata sumei de 8.255 euro, reprezentând contravaloare devalorizării monedei naționale în perioada 15 septembrie 2000 – februarie 2003, întrucât contractul de vânzare – cumpărare s-a încheiat la momentul încheierii acordului de voință al părților, respectiv septembrie 2000, moment din care reclamanta a devenit și proprietara materialelor de construcții, iar împrejurarea că livrarea acestora s-a efectuat în februarie 2003 s-a datorat intervenirii celui de al doilea contract între părți, respectiv cel de depozit.

În consecință, constatând că recursul formulat este nefondat, conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge ca atare. Înalta Curte urmează să respingă cererea intimatei – pârâte privind obligarea recurentului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată, chiar dacă acesta din urmă a căzut în pretenții. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a apreciat că intimata nu a făcut dovada acestor pretenții, în condițiile în care la dosarul cauzei a depus doar copii făcute după metoda xerox a două chitanțe privind onorariul de avocat și nu și originalele acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul I.P.P. Cluj – Napoca, împotriva deciziei nr. 411 din 14 iulie 2004, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Respinge cererea intimatei privind cheltuielile de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 19 mai 2005.