ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3003/2005

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 26

august 2003, reclamantul I.P.P., a solicitat ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună, în contradictoriu cu pârâta SC L.C. SRL rezoluțiunea

contractului, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.677 euro, contravaloarea

materialelor de construcții achitate și nelivrate la termen, precum și a sumei

de 8.703 euro, reprezentând penalități de întârziere pentru perioadele 24

decembrie 2002 - 12 februarie 2003 și 13 februarie 2003 – 1 august 2003, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, se reține că

între părți s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare de materiale de

construcții și deși reclamanta a achitat avansul stabilit în contract, pârâta

nu și a invocat obligația de livrare a materialelor.

Prin sentința civilă nr. 879 din 22

martie 2004, Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins ca nefondată acțiunea reclamantului și l-a obligat să plătească

19.402.000 lei, cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut în esență, că între părți s-a încheiat contractul din 15

septembrie 2000, privind vânzarea – cumpărarea de produse de construcție care

erau livrate pe măsura achitării bunurilor.

Conform înțelegerii părților,

materialele de construcție au fost lăsate în custodia pârâtei (proces – verbal

de custodie din 11 ianuarie 2001) înțelegere care reprezintă în fapt un

contract de depozit.

Acțiunea bunurilor de către pârâtă,

după momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra lor, s-a realizat în

baza procesului – verbal de custodie.

S-a mai reținut că nu se poate

dispune rezoluțiunea judiciară a contractului pentru neexecutarea culpabilă a

obligațiilor, contractul de vânzare – cumpărare fiind executat.

Împotriva acestei sentințe cu

formulat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 411 din 14 iulie

2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a

admis apelul formulat de pârâta SC L.C. SRL, împotriva sentinței civile

879/2004 a Tribunalului Cluj pe care a modificat-o în sensul că a obligat

reclamanta să plătească și suma de 19.402.000 lei cheltuieli de judecată în

primă instanță.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Apelul formulat de reclamantul I.P.P.

Cluj, împotriva aceleiași sentințe a fost respins, ca nefondat.

Reclamantul a fost obligat să

plătească pârâtei suma de 40.723.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut, în esență următoarele:

Reclamantul trebuia să își onoreze

propria obligație contractuală și să solicite predarea materialelor pentru care

a achitat avansul. Părțile au convenit ca predarea efectivă să se efectueze la

solicitarea reclamantei, care aștepta eliberarea autorizației de construire,

sens în care s-a încheiat procesul – verbal de custodie.

Reclamantul a invocat caracterul

fictiv al procesului verbal, precum și modificarea mutuală a contractului, însă

nu a făcut dovada acestor împrejurări.

Prin procesul verbal de custodie se

atestă punerea la dispoziție a reclamantei a unei cantități de materiale de

construcție în valoare de 399.999.985 lei, bunuri care sau păstrat la furnizor

de către reclamantă.

Pârâta și-a onorat în integralitate

obligațiile asumate, astfel că nu se poate reține în sarcina acesteia vreo

culpă în executarea contractului.

În ceea ce privește apelul pârâtei

instanța de apel a reținut că tribunalul nu a acordat în integralitate

cheltuielile de judecată, respectiv onorariul apărătorului.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a formulat recurs reclamantul.

Prin motivele de recurs se critică

hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte:

Procesul verbal de custodie nu este

real, lucru dovedit prin procesul – verbale contravenție al G.F. Cluj, raportul

de expertiză contabilă judiciară, cu privire la care instanța de apel nu s-a

pronunțat.

Se mai susține că primele livrări

făcute în baza avansului plătit la 15 septembrie 2000 s-au făcut după o

perioadă de 29 luni de la data achitării avansului.

Se susține ca pârâta să restituie

contravaloarea avansului neacoperit prin livrări, în cuantum de 8.255,02 euro

și penalități de întârziere la livrare de 8.079,43 euro. A solicitat și

cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Pârâta a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, și obligarea

recurentului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în

această fază procesuală.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

decizia instanței de apel fiind legală și temeinică.

Astfel, la data de 15 septembrie

2000 părțile au încheiat contractul comercial, prin care pârâta s-a obligat să

livreze reclamantei materialele de construcții în valoare de 109.675 mărci

germane + T.V.A.

În baza acestui contract, reclamanta

a virat în contul pârâtei 32.903 mărci germane + T.V.A., echivalentul în lei a

408.960.000 lei la cursul B.N.R. din ziua de 15 septembrie 2000, reprezentând

avans de 30 % din valoarea integrală a contractului.

Prin contract s-a stabilit că

diferența de preț, pentru materialele de construcții comandate și livrate, se

va plăti conform graficului stabilit, în 48 de ore de la data recepționării,

plata efectuându-se în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

De asemenea s-a prevăzut că în caz

de nerespectare a termenului de livrare, furnizorul va datora penalități de

întârziere.

Totodată, cocontractanții au

stabilit ca în cazul în care beneficiarul ar renunța la cumpărarea produselor,

sume achitate nu se va restitui, urmând a constitui contravaloarea cheltuielilor

de transport și daune morale.

La data de 11 ianuarie 2001 între

părți se încheie un proces verbal de custodie, în care se inserează că

reclamantul, din lipsa spațiului, lasă în custodia pârâtei materialele de

construcție achiziționate, conform contractului pentru care s-a plătit avans

conform facturii din 19 septembrie 2000, în valoare de 408.960.000 lei,

achitate cu O.P. 92 din 15 septembrie 2000, până la începerea lucrărilor de

amenajări în str. Mesenilor.

S-a mai prevăzut că bunurile

proprietatea reclamantei rămân în paza pârâtei, care nu au drept de dispoziție

asupra acestora.

Din ansamblul probator administrat

în cauză rezultă neîndoielnic, că între părți s-au încheiat două contracte:

unul de vânzare – cumpărare și unul de depozit privind materialele care au

făcut obiectul primei convenții.

Apărările reclamantului în sensul că

cel de al doilea contract, de depozit, este fictiv au fost corect înlăturate

atât de instanța de fond, cât și cea de apel atât în raport de înscrisul care

dovedește existența acestuia, cât și din procesul verbal de constatare a

contravențiilor întocmit de G.F., cât și din raportul de expertiză efectuat în

cauză.

Înalta Curte constată că în

realitate s-a încheiat un veritabil contract de depozit între părți, chiar dacă

acesta este denumit de părți „proces – verbal de custodie”.

Astfel potrivit art. 1591 C. civ.,

în baza contractului de depozit o persoană, deponent sau depunător,

încredințează un bun altei persoane, depozitar, care se obligă, cu sau fără

plată, să-l păstreze și să-l restituie la termenul stipulat sau la cerere.

Scopul urmărit de părți, în cauză, a

fost păstrarea și conservarea materialelor de construcții, proprietatea

reclamantului – deponent, de către pârâta depozitară.

Prin înscrisul intitulat „proces –

verbal” s-au prevăzut obligațiile depozitarului, respectiv: să se îngrijească

de paza bunurilor pe care le-a primit spre păstrare cu aceeași grijă ca un

adevărat proprietar, obligație de a nu folosi și de a nu o înstrăina

materialele.

De asemenea, părțile au prevăzut și

obligația de restituire și momentul restituirii, respectiv începerea lucrărilor

de amenajare la imobilul unde este sediul reclamantului.

Dovada contractului este făcută cu

înscrisul menționat, forma scrisă fiind cerută de lege ad probationem.

În plus, contractul de depozit este

dovedit și de procesul – verbal de constare a contravenției de către G.F., cât

și de concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

De asemenea, prin acest contract s-a

dovedit că materialele de construcție au fost livrate reclamantului, însă au

rămas conform înțelegerii părților, în „custodia” pârâtei, predarea efectivă

urmând a se face la solicitarea recurentei.

Înalta Curte constată că intimata –

pârâtă și-a îndeplinit în integralitate obligațiile asumate prin contractul de

vânzare – cumpărare prin procesul – verbal se atestă punerea la dispoziția

reclamantului a unei cantități de materiale, bunuri sare s-au păstrat la

furnizor, după cum s-a menționat anterior.

De altfel, livrarea materialelor

urma să se facă solicitarea reclamantului, ceea ce s-a întâmplat odată cu

notificarea din 19 decembrie 2002.

Ori, reclamantul nu poate invoca

propria culpă, respectiv neîndeplinirea obligației de livrare la termenul

stabilit prin primul contract s-a datorat tocmai reclamantului care a lăsat

bunurile în păstrarea pârâtei.

În raport de aceste considerente, se

constată că nu se impune nici obligarea pârâtei la plata sumei de 8.255 euro,

reprezentând contravaloare devalorizării monedei naționale în perioada 15

septembrie 2000 – februarie 2003, întrucât contractul de vânzare – cumpărare

s-a încheiat la momentul încheierii acordului de voință al părților, respectiv

septembrie 2000, moment din care reclamanta a devenit și proprietara

materialelor de construcții, iar împrejurarea că livrarea acestora s-a efectuat

în februarie 2003 s-a datorat intervenirii celui de al doilea contract între

părți, respectiv cel de depozit.

În consecință, constatând că

recursul formulat este nefondat, conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge

ca atare.

Înalta Curte urmează să respingă

cererea intimatei – pârâte privind obligarea recurentului – reclamant la plata

cheltuielilor de judecată, chiar dacă acesta din urmă a căzut în pretenții.

Pentru a dispune astfel, Înalta

Curte a apreciat că intimata nu a făcut dovada acestor pretenții, în condițiile

în care la dosarul cauzei a depus doar copii făcute după metoda xerox a două

chitanțe privind onorariul de avocat și nu și originalele acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul I.P.P. Cluj – Napoca, împotriva deciziei nr. 411 din 14 iulie 2004,

a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Respinge cererea intimatei privind

cheltuielile de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 19 mai 2005.