ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 593/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 593/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului penal de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 13 ianuarie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II–a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, în dosarul nr. 35390/2/2005 (nr. vechi 3589/2005) s-a

dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului S.J., în

temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen., combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării

preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza

luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

acestuia.

Împotriva încheierii din 13 ianuarie

2006 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în termen legal,

inculpatul S.J. care, prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat admiterea

acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin.

(1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 1171/ F din

21 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. 1573/2004,

inculpatul S.J. a fost condamnat la:

- o pedeapsă de 12 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1)

– (3) și alin. (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct.

1 rechizitoriu – parte vătămată SC S.P. SA).

- o pedeapsă de un an închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată,

prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de

la pct. 1 rechizitoriu).

- o pedeapsă de un an închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art.

291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen. (fapta

de la pct. 2 rechizitoriu).

- o pedeapsă de un an închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 3 rechizitoriu).

A fost achitat inculpatul, în baza art.

11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea

de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) – (3) C. pen., cu aplicarea art.

37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 3 rechizitoriu, parte vătămată, B.E.).

- o pedeapsă de un an închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 4 rechizitoriu).

În baza art. 33 lit. a), raportat la

art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, dispunându-se ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul București, secția I penală, a reținut următoarele:

SA Pașcani și inculpatul S.J., în calitate de reprezentant la U.W.T.C., s-a încheiat

un contract de vânzare – cumpărare, consemnat într-un înscris sub semnătură

privată, pentru imobilul din București. Pentru plata prețului, inculpatul a

remis vânzătorului o trată bancară pentru N.B.A., având menționată ca dată a

scadenței 1 mai 2010.

Cercetările efectuate în cauză au

stabilit că respectiva bancă nu există, după cum nu exista nici societatea al

cărei reprezentant a pretins inculpatul că este. Aceasta din urmă a fost

înființată la 20 decembrie 1990 și dizolvată la 28 septembrie 1994.

Cu privire la data scadenței,

aceasta a fost stabilită între părți ca fiind 1 mai 2001. Anul 2010 a fost

menționat în cuprinsul tratei doar în litere, în limba germană, pe care

reprezentantul vânzătorului nu o cunoștea. Prețul, stabilit la 220.000 mărci

germane, nu a fost niciodată achitat.

fi primite de la numiții A. și E.O., foști cetățeni români, în prezent

stabiliți în S.U.A., inculpatul S.J. a întocmit notificări către autoritățile

locale din București și Constanța, solicitând retrocedarea unor imobile ce au

aparținut acestora, după cum urmează:

- imobilul situat în Mamaia,

notificări către Primăria Constanța și Ministerul Finanțelor, întocmite la

Biroul Executorului Judecătoresc V.P.

- imobilul situat în București, notificări

către Primăria municipiului București și Ministerul Finanțelor, întocmite la

Biroul Executorilor Judecătorești de la Judecătoria sectorului 1;

- imobilul situat în București,

notificări către Primăria municipiului București și Ministerul Finanțelor,

întocmite la Biroul Executorilor Judecătorești de la Judecătoria sectorului 1;

- imobilul situat în Mamaia, careul nr.

87/8553, județul Constanța – notificări către Ministerul Finanțelor, întocmite

la Biroul Executorilor Judecătorești de la Judecătoria sectorului 1 București.

Respectivele notificări au fost

întocmite în perioada februarie – mai 2002.

În dovedirea pretențiilor sale,

inculpatul a depus la dosarul cauzei copiile unor pretinse testamente ale

soților O., prin care era instituit legatar universal.

Atât documentele în baza cărora au

fost formulate notificările, cât și testamentele mai sus-menționate au fost

autentificate de notarul public L.D.C., din statul american Florida.

Prin intermediul Ambasadei S.U.A. la

București s-a stabilit, în cursul cercetărilor că acest notar public nu există.

În plus, cu ocazia percheziției efectuate la 13 martie 2003, la locuința

inculpatului din str. Academiei, a fost descoperit și ridicat sigiliul, pretins

a aparține notarului public L.D.C., care a fost aplicat peste aceste înscrisuri.

Cauza a făcut obiectul dosarului

civil nr. 14364/2002 al Judecătoriei Constanța, în care la data de 3 decembrie

2002 s-a dispus suspendarea judecății.

autentificat la Biroul Notarului Public A.L. sub nr. 529/2001, un contract de

vânzare – cumpărare, având ca obiect imobilul situat în București.

În contract au fost menționați: în

calitate de vânzător, B.E., prin mandatar S.J. și în calitate de cumpărător, R.A.

Procura în baza căreia s-a făcut vânzarea a fost întocmită de notarul public R.M.T.,

din statul Texas.

În aceeași zi, prin actul

autentificat sub nr. 530/2001, la același birou notarial, R.A., prin mandatar C.V.,

a vândut inculpatului S.J. imobilul mai sus-menționat. Vânzarea s-a făcut în

baza unei procuri pretinse a fi întocmite de notarul public A.M., din statul

New York.

În urma verificărilor efectuate a

rezultat că notarul public R.M.T. nu a întocmit nici o procură de genul celei

folosite. De altfel, s-a stabilit că respectivul notar, fiind originar din

România, eliberează acte pentru cetățenii acestei țări direct în limba română,

iar nu în limba engleză.

Cu privire la notarul public A.M.,

din probe a rezultat că acesta nu există, iar ștampila pretins a-i aparține,

aplicată pe procura sus-menționată, a fost ridicată cu ocazia percheziției din

13 martie 2003 de la locuința inculpatului S.J.

Valoarea imobilului în discuție,

conform procesului – verbal de impunere era, la data comiterii faptei, de

1.223.579.291 lei.

Proprietarul real al imobilului,

partea vătămată B.E., se afla în S.U.A. din anul 1994, aspect știut de

inculpat, care o cunoscuse anterior plecării din țară. Procedând astfel,

inculpatul a creat aparența că a intrat legal în stăpânirea imobilului,

stabilindu-și și domiciliul în respectivul apartament.

autentificat la Biroul Notarului Public A.L., sub nr. 170/2002, contractul de

vânzare – cumpărare intervenit între numiții A.G.B., B.G., K.R.E. și H.T., în

calitate de vânzători și, respectiv SC H. SRL, în calitate de cumpărător, având

ca obiect imobilul situat în București.

Potrivit celor menționate în

încheierea de autentificare, vânzătorii au fost reprezentați de numitul G.Șt.,

în baza unei procuri date în fața notarului public S.S., din statul California,

iar firma cumpărătoare, de cetățeanul irakian I.F.A.

În aceeași zi a fost autentificat,

de către același notar public, sub nr. 1711 din 23 mai 2002, contractul de

vânzare – cumpărare încheiat între SC H. SRL și S.J., pentru același imobil.

Cercetările efectuate au stabilit că

imobilul aparținea în realitate persoanelor menționate ca vânzători, că acestea

nu au intenționat să-l înstrăineze și nici nu au cunoscut acțiunile inculpatului,

locuind în Germania. În realitate, numitul G.Șt. nu a fost niciodată

împuternicit să vândă respectivul imobil, pretinșii vânzători neaflându-se în S.U.A.

la data întocmirii procurii (25 martie 2001).

Mai mult, G.Șt., în vârstă de 75

ani, suferind de neoplasm, se afla la Spitalul Militar Dr. D. Gerota la data

semnării contractului, iar la două săptămâni după aceea a decedat, evident el

neputând fi prezent în fața notarului public pentru a semna contractul

respectiv.

Cetățeanul irakian I.F.A. figura

intrat în România în anul 1997, pentru perioada ulterioară neexistând date cu

privire la el. Un pașaport eliberat pe numele acestuia a fost ridicat de la

domiciliul inculpatului S.J., cu ocazia percheziției efectuate de organele de

poliție.

Acest aspect, precum și împrejurarea

că respectivul contract s-a încheiat în baza unei procuri pretinse a fi emise

tot în Statele Unite ale Americii, demonstrează că, prin cele două vânzări, s-a

urmărit trecerea imobilului din patrimoniul adevăraților proprietari în

patrimoniul inculpatului S.J., creindu-se aparența că acesta este un cumpărător

de bună-credință.

Împotriva hotărârii primei instanțe

a declarat apel inculpatul S.J., apel care formează obiectul dosarului nr. 35390/2/2005

(nr. vechi 3589/2005) al Curții de Apel București, secția a II–a penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul din 13 ianuarie 2006,

instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând

din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de

arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză

de către inculpatul S.J.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art. 5

din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate

fi privat de libertate.

În aceleași texte însă sunt înscrise

totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit.

c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede

că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel

care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit

o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din

Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte

tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.

Rezultă așadar că reglementările

cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii, făcând parte

din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile

constituționale.

Rezultă așadar că, dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. pen.)] care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea

de libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, în raport

de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii

faptelor, de urmările acestora (inculpatul devenind, fără drept, proprietarul

unor imobile de mare valoare), de atitudinea procesuală nesinceră adoptată în

pofida probelor evidente și de datele personale ale inculpatului (recidivist post-executoriu

față de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru fapte similare prin

sentința penală nr. 111/1996 a Judecătoriei sectorului 4 București), lăsarea în

libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică (rezultat

și din perseverența infracțională a inculpatului), prin crearea unui sentiment

de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Infracțiunile de acest gen sunt

deosebit de nocive deoarece subminează încrederea pe care cei ce intră în

relații cu caracter patrimonial trebuie să și-o acorde reciproc, creând surse

de bani ce iau, de cele mai multe ori, destinația finanțării altor activități

infracționale.

Inculpatul a conceput și executat un

plan bine pus la punct, nefiind vorba de un infractor ce profită ocazional de

lipsa de vigilență a unui partener cu care a intrat în relații contractuale,

ceea ce obligă instanțele la un plus de severitate.

Pe de altă parte, asemenea fapte,

neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o

hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Deși inculpatul a susținut că este

arestat de aproximativ 2 ani și 4 luni, indirect sugerând că durata arestării

sale preventive a depășit limita rezonabilă la care face referire C.E.D.O.,

Înalta Curte constată că aceasta se datorează numai inculpatului care și-a

exercitat, în mod abuziv, drepturile procesuale, fapt ce a condus la amânări nejustificate.

Astfel, acesta a recuzat de 6 ori întreg colectivul de judecători ai

Tribunalului București, cererile sale fiind respinse ca neîntemeiate. De

asemenea, cu intenția vădită de a tergiversa soluționarea cauzei și a obține

amânări și a exercitat abuziv dreptul la apărare, angajându-și înainte de

termen apărători aleși, care, dată fiind complexitatea cauzei, se aflau în

imposibilitate de a-i face apărarea, iar imediat după ce aceștia luau

cunoștință de actele dosarului, renunța la serviciile lor.

Toate aceste aspecte justifică

dispoziția instanței de apel în sensul menținerii măsurii arestării preventive,

astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul S.J.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul S.J. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, în dosarul nr. 3589/2005 (nr. unic 35390/2/2005).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 120 RON (1.200.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat

din care, suma de 40 RON (400.000 lei), reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

30 ianuarie 2006.