ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 593/2006

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 13 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II–a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 35390/2/2005 (nr. vechi 3589/2005) s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului S.J., în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen., combinat cu art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.

Împotriva încheierii din 13 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.J. care, prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 1171/ F din 21 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. 1573/2004, inculpatul S.J. a fost condamnat la: - o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) – (3) și alin. (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

(fapta de la pct. 1 rechizitoriu – parte vătămată SC S.P. SA). - o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 1 rechizitoriu). - o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 2 rechizitoriu). - o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 3 rechizitoriu). A fost achitat inculpatul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) – (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 3 rechizitoriu, parte vătămată, B.E.). - o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta de la pct. 4 rechizitoriu). În baza art. 33 lit. a), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București, secția I penală, a reținut următoarele: 1. În luna aprilie 2001 între SC S. SA Pașcani și inculpatul S.J., în calitate de reprezentant la U.W.T.C., s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, consemnat într-un înscris sub semnătură privată, pentru imobilul din București.

Pentru plata prețului, inculpatul a remis vânzătorului o trată bancară pentru N.B.A., având menționată ca dată a scadenței 1 mai 2010. Cercetările efectuate în cauză au stabilit că respectiva bancă nu există, după cum nu exista nici societatea al cărei reprezentant a pretins inculpatul că este. Aceasta din urmă a fost înființată la 20 decembrie 1990 și dizolvată la 28 septembrie 1994. Cu privire la data scadenței, aceasta a fost stabilită între părți ca fiind 1 mai 2001. Anul 2010 a fost menționat în cuprinsul tratei doar în litere, în limba germană, pe care reprezentantul vânzătorului nu o cunoștea. Prețul, stabilit la 220.000 mărci germane, nu a fost niciodată achitat. 2. În baza unor procuri, pretinse a fi primite de la numiții A. și E.O., foști cetățeni români, în prezent stabiliți în S.U.A., inculpatul S.J.

a întocmit notificări către autoritățile locale din București și Constanța, solicitând retrocedarea unor imobile ce au aparținut acestora, după cum urmează: - imobilul situat în Mamaia, notificări către Primăria Constanța și Ministerul Finanțelor, întocmite la Biroul Executorului Judecătoresc V.P. - imobilul situat în București, notificări către Primăria municipiului București și Ministerul Finanțelor, întocmite la Biroul Executorilor Judecătorești de la Judecătoria sectorului 1; - imobilul situat în București, notificări către Primăria municipiului București și Ministerul Finanțelor, întocmite la Biroul Executorilor Judecătorești de la Judecătoria sectorului 1; - imobilul situat în Mamaia, careul nr. 87/8553, județul Constanța – notificări către Ministerul Finanțelor, întocmite la Biroul Executorilor Judecătorești de la Judecătoria sectorului 1 București.

Respectivele notificări au fost întocmite în perioada februarie – mai 2002. În dovedirea pretențiilor sale, inculpatul a depus la dosarul cauzei copiile unor pretinse testamente ale soților O., prin care era instituit legatar universal. Atât documentele în baza cărora au fost formulate notificările, cât și testamentele mai sus-menționate au fost autentificate de notarul public L.D.C., din statul american Florida. Prin intermediul Ambasadei S.U.A. la București s-a stabilit, în cursul cercetărilor că acest notar public nu există. În plus, cu ocazia percheziției efectuate la 13 martie 2003, la locuința inculpatului din str. Academiei, a fost descoperit și ridicat sigiliul, pretins a aparține notarului public L.D.C., care a fost aplicat peste aceste înscrisuri.

Cauza a făcut obiectul dosarului civil nr. 14364/2002 al Judecătoriei Constanța, în care la data de 3 decembrie 2002 s-a dispus suspendarea judecății. 3. La data de 28 mai 2001 a fost autentificat la Biroul Notarului Public A.L. sub nr. 529/2001, un contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect imobilul situat în București. În contract au fost menționați: în calitate de vânzător, B.E., prin mandatar S.J. și în calitate de cumpărător, R.A. Procura în baza căreia s-a făcut vânzarea a fost întocmită de notarul public R.M.T., din statul Texas. În aceeași zi, prin actul autentificat sub nr. 530/2001, la același birou notarial, R.A., prin mandatar C.V., a vândut inculpatului S.J. imobilul mai sus-menționat.

Vânzarea s-a făcut în baza unei procuri pretinse a fi întocmite de notarul public A.M., din statul New York. În urma verificărilor efectuate a rezultat că notarul public R.M.T. nu a întocmit nici o procură de genul celei folosite. De altfel, s-a stabilit că respectivul notar, fiind originar din România, eliberează acte pentru cetățenii acestei țări direct în limba română, iar nu în limba engleză. Cu privire la notarul public A.M., din probe a rezultat că acesta nu există, iar ștampila pretins a-i aparține, aplicată pe procura sus-menționată, a fost ridicată cu ocazia percheziției din 13 martie 2003 de la locuința inculpatului S.J. Valoarea imobilului în discuție, conform procesului – verbal de impunere era, la data comiterii faptei, de 1.223.579.291 lei.

Proprietarul real al imobilului, partea vătămată B.E., se afla în S.U.A. din anul 1994, aspect știut de inculpat, care o cunoscuse anterior plecării din țară. Procedând astfel, inculpatul a creat aparența că a intrat legal în stăpânirea imobilului, stabilindu-și și domiciliul în respectivul apartament. 4. La data de 23 mai 2002 a fost autentificat la Biroul Notarului Public A.L., sub nr. 170/2002, contractul de vânzare – cumpărare intervenit între numiții A.G.B., B.G., K.R.E. și H.T., în calitate de vânzători și, respectiv SC H. SRL, în calitate de cumpărător, având ca obiect imobilul situat în București. Potrivit celor menționate în încheierea de autentificare, vânzătorii au fost reprezentați de numitul G.Șt., în baza unei procuri date în fața notarului public S.S., din statul California, iar firma cumpărătoare, de cetățeanul irakian I.F.A.

În aceeași zi a fost autentificat, de către același notar public, sub nr. 1711 din 23 mai 2002, contractul de vânzare – cumpărare încheiat între SC H. SRL și S.J., pentru același imobil. Cercetările efectuate au stabilit că imobilul aparținea în realitate persoanelor menționate ca vânzători, că acestea nu au intenționat să-l înstrăineze și nici nu au cunoscut acțiunile inculpatului, locuind în Germania. În realitate, numitul G.Șt. nu a fost niciodată împuternicit să vândă respectivul imobil, pretinșii vânzători neaflându-se în S.U.A. la data întocmirii procurii (25 martie 2001). Mai mult, G.Șt., în vârstă de 75 ani, suferind de neoplasm, se afla la Spitalul Militar Dr. D. Gerota la data semnării contractului, iar la două săptămâni după aceea a decedat, evident el neputând fi prezent în fața notarului public pentru a semna contractul respectiv.

Cetățeanul irakian I.F.A. figura intrat în România în anul 1997, pentru perioada ulterioară neexistând date cu privire la el. Un pașaport eliberat pe numele acestuia a fost ridicat de la domiciliul inculpatului S.J., cu ocazia percheziției efectuate de organele de poliție. Acest aspect, precum și împrejurarea că respectivul contract s-a încheiat în baza unei procuri pretinse a fi emise tot în Statele Unite ale Americii, demonstrează că, prin cele două vânzări, s-a urmărit trecerea imobilului din patrimoniul adevăraților proprietari în patrimoniul inculpatului S.J., creindu-se aparența că acesta este un cumpărător de bună-credință. Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel inculpatul S.J., apel care formează obiectul dosarului nr. 35390/2/2005 (nr. vechi 3589/2005) al Curții de Apel București, secția a II–a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul din 13 ianuarie 2006, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul S.J. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Este adevărat că, potrivit art. 5 din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte însă sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.

Rezultă așadar că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă. În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Rezultă așadar că, dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept [(art. 148 alin. (1) lit. f) și h) C. proc.

pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, de urmările acestora (inculpatul devenind, fără drept, proprietarul unor imobile de mare valoare), de atitudinea procesuală nesinceră adoptată în pofida probelor evidente și de datele personale ale inculpatului (recidivist post-executoriu față de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru fapte similare prin sentința penală nr. 111/1996 a Judecătoriei sectorului 4 București), lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică (rezultat și din perseverența infracțională a inculpatului), prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Infracțiunile de acest gen sunt deosebit de nocive deoarece subminează încrederea pe care cei ce intră în relații cu caracter patrimonial trebuie să și-o acorde reciproc, creând surse de bani ce iau, de cele mai multe ori, destinația finanțării altor activități infracționale. Inculpatul a conceput și executat un plan bine pus la punct, nefiind vorba de un infractor ce profită ocazional de lipsa de vigilență a unui partener cu care a intrat în relații contractuale, ceea ce obligă instanțele la un plus de severitate. Pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii. Deși inculpatul a susținut că este arestat de aproximativ 2 ani și 4 luni, indirect sugerând că durata arestării sale preventive a depășit limita rezonabilă la care face referire C.E.D.O., Înalta Curte constată că aceasta se datorează numai inculpatului care și-a exercitat, în mod abuziv, drepturile procesuale, fapt ce a condus la amânări nejustificate. Astfel, acesta a recuzat de 6 ori întreg colectivul de judecători ai Tribunalului București, cererile sale fiind respinse ca neîntemeiate.

De asemenea, cu intenția vădită de a tergiversa soluționarea cauzei și a obține amânări și a exercitat abuziv dreptul la apărare, angajându-și înainte de termen apărători aleși, care, dată fiind complexitatea cauzei, se aflau în imposibilitate de a-i face apărarea, iar imediat după ce aceștia luau cunoștință de actele dosarului, renunța la serviciile lor. Toate aceste aspecte justifică dispoziția instanței de apel în sensul menținerii măsurii arestării preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.J. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.J. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 3589/2005 (nr. unic 35390/2/2005). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 RON (400.000 lei), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2006.