ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 87/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 10371/3/2010, la data de 26 februarie 2010, reclamantul C.M.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro, în echivalent lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea si executarea pedepsei privative de libertate, din motive politice, de către statul comunist, a bunicului său, D.Gh.D. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 891 din 14 iunie 2010, a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul, descendent de gradul II al lui D.D., persoană care a suferit măsuri cu caracter politic și care este decedată, nu are calitate activă de a solicita aceste despăgubiri, în condițiile în care mama reclamantului, descendent de gradul I al defunctului este în viață, aceasta fiind cea care ar justifica legitimare procesual activă în cauză. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, arătând că sentința este nelegală, instanța de fond limitând în mod nejustificat persoanele care pot cere despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009.

Susține apelantul că are calitate procesuală activă în cauză, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1), art. 4 alin. (1) și (2) din această lege, deoarece prin sintagma „precum și soțul sau descendenții acestuia până la gradul 2”, legea dă posibilitatea unei opțiuni proprii a acestor categorii de persoane, după cum se consideră lezate sau nu, fără a le cere expres calitatea de moștenitor a autorului persecutat direct sau calitatea de moștenitori între aceste două persoane (soț sau descendent). Prejudiciul ce se vrea reparat astfel este unul de natură afectivă, socială, care nu s-a oprit în persoana celui vizat direct de măsuri represive. De aceea, legiuitorul nu s-a limitat la calitatea de moștenitor, ci a dat posibilitatea ca oricare dintre aceste categorii, dacă se consideră lezată moral, potrivit cu conștiința și înțelegerea sa, să solicite repunerea în drepturile firești ale persoanei persecutate.

În sfera persoanelor îndreptățite la reparațiile pentru consecințele negative produse de restricțiile și privațiunile la care au fost supuse persecuției de dictatura comunistă, se includ și copiii acestora (în acest sens decizia nr. 2028/1993 a Curții Supreme de Justiție, decizia nr. 1218/1993 a Curții Supreme de Justiție date în aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990). Concluzia este justificată, de vreme ce măsurile politice aplicate majorilor sunt de natură să producă consecințe negative și de durată sub aspect material și moral și asupra copiilor minori care au avut cel mai mult de suferit de pe urma măsurilor represive. Apelul a fost respins ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente.

Legea nr. 221/2009 acordă calitate procesual activă într-o astfel de cauză persoanei condamnate politic, sau în caz de deces a acesteia descendenților. Ca atare, vocație la succesiunea celui condamnat o are mama reclamantului – apelant și nu acesta. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul C.M.N. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv acela că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În mod nelegal, se susține că, instanța de apel, a soluționat cererea față de deciziile Curții Constituționale nr. 1354, 1358, 1360 din 2010, apreciind ca în temeiul art. 294 C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul acțiunii întrucât s-ar încălca principiul triplului grad de jurisdicție. În raport de deciziile mai sus arătate, general obligatorii pentru viitor, de la momentul publicării lor în M. Of., instanța de apel ar fi trebuit să stabilească cadrul procesual în lumina acestor decizii. Față de dispozițiile art. 129 și art. 292 C. proc.

civ., potrivit cu care judecătorul nu este ținut de temeiul de drept al acțiunii, dar este obligat să pună în discuție orice aspect de fapt sau de drept, chiar nemenționat în cerere, în vederea aplicării corecte a legii și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, instanța de apel trebuia să se pronunțe pe baza motivelor, a mijloacelor de apărare noi invocate prin apel; instanța de apel, în condițiile în care însăși instanța de fond, văzând obiectul și motivarea cererii de chemare în judecată precum și probele administrate, a subliniat necesitatea precizării cadrului procesual, ar fi trebuit să stabilească textele de lege aplicabile speței, și să trimită cauza la rejudecare instanței de fond.

Prin stabilirea corectă a temeiului juridic al acțiunii (care text de lege este aplicabil speței) de către instanța de control judiciar nu se aduce atingere dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., și nici principiului disponibilității, pentru că procedând astfel, nu se schimbă cauza, aceasta fiind și rămânând una civilă, și nici obiectul acțiunii, întrucât scopul acțiunii civile este același : reabilitarea morală și îndreptarea consecințelor produse (prejudiciul cauzat prin lezarea lor drepturi personale) în urma măsurilor represive luate de autoritățile comuniste. În aplicarea principiului devoluțiunii cauzei în apel, instanța ar fi trebuit să dea eficiență dispozițiilor art. 292 C. proc.

civ., potrivit cu care judecata în apel se face în baza motivelor, mijloacelor de apărare și a dovezilor chiar noi (s.n.) arătate în cererea de apel, iar prin cererea depusă la data de 11 ianuarie 2011 nu rezultă încălcarea dispozițiilor acestui principiu, de altfel, neaplicat de instanța de apel. Astfel, cu privire la sfera persoanelor care se pot adresa instanței de judecată în temeiul acestei legi, se au în vedere în primul rând persoanele asupra cărora s-au răsfrânt în mod nemijlocit efectele condamnărilor politice, în sens larg, ale regimului comunist, apoi, legea dă posibilitatea ca, în caz de deces al acestor persoane, să se adreseze instanței și alte categorii de persoane care au resimțit fie în același timp, ca regulă, fie în timp, ca și urmare, efectele acestor condamnări.

Se apreciază că, soluția instanțelor de fond este greșită în privința calității procesual active, principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori trebuind a fi aplicat în ordinea dată de Legea nr. 221/2009, și în raport de scopul urmărit de aceasta. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Criticile formulate de recurent nu pot fi primite. În mod corect s-a statuat prin hotărârile instanței de fond și a instanței de apel că reclamantul nu are calitate procesuală activă, dată fiind legitimarea procesuală conferită de lege. Astfel, Legea nr. 221/2009 acordă calitate așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, dreptul celui condamnat la despăgubiri morale. Soțul sau descendenți pot culege aceste despăgubiri, numai în calitate de moștenitorii ai acestuia. Faptul că în articolul mai sus expus se menționează că despăgubirile pot fi solicitate de descendenți până la gradul II inclusiv nu înseamnă că se dă posibilitatea obținerii unor despăgubiri în nume propriu a acestor categorii de persoane, după cum se consideră lezate sau nu, fără a le cere expres calitatea de moștenitor a autorului persecutat, sau fără a se respecta regulile devoluțiunii succesorale.

Reclamantul este descendent de gradul II al defunctului D.Gh.D., iar mama sa C.M. este descendent de gradul I. Nici susținerile relative la efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Motivele de recurs referitoare la aspectele privind îndeplinirea de către reclamant a condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale, așa cum a reținut instanța de apel.

Problema de drept care se pune, în speță, nu este deci cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.M.N. împotriva deciziei civile nr. 37/ A din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.