ÎCCJ, Decizia nr. 50/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 598/P/2004 din 10 noiembrie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraților cărora petenta M.P.A. Făgăraș a formulat plângere penală, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 166 1 C. pen. S-a reținut că petenta s-a adresat Curții de Apel Brașov, cu acțiune împotriva Guvernului României, solicitând emiterea unor noi acte normative cu privire la pensii, creșterea pensiilor la nivelul satisfacerii intereselor persoanelor pensionate și anularea actelor normative anterioare ce reglementează acest domeniu.

Cererea de anulare a hotărârilor de guvern vizate de petentă nu s-a făcut în legătură cu anumite texte prin care s-ar fi adus vătămări unor drepturi recunoscute, ci s-au formulat critici de principiu. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, precum și cererea de revizuire a deciziei pronunțate de instanța de control judiciar. În fapt, instanța supremă a constatat că, potrivit prevederilor art. 2 pct. c din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, actele pentru desființarea sau modificarea cărora prin lege este prevăzută altă procedură. Petenta a susținut că judecătorii care s-au pronunțat în cauză, prin decizia lor, legitimând o hotărâre de guvern ce încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii și care are ca efect uciderea în masă a milioane de pensionari prin înfometare, au pus în pericol ordinea constituțională.

Pentru a dispune în sensul neînceperii urmăririi penale, organul de urmărire penală a reținut că fapta judecătorilor, de a pronunța hotărâri judecătorești, nu este prevăzută de legea penală. Totodată, magistrații menționați de petentă au motivat în fapt și în drept soluțiile pronunțate, activitate din care nu se desprind elemente sau alte împrejurări de natură penală. Plângerea formulată de petentă împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca nefondată, prin rezoluția nr. 33021/2816/2004 din 14 decembrie 2004, a procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se că nu pot forma obiectul unei plângeri împotriva rezoluției primare, considerațiile petentei privind nivelul de trai al unei anume categorii sociale.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., solicitând infirmarea rezoluției, continuarea urmăririi penale și extinderea cercetării penale asupra judecătorilor fondului și a procurorilor care au dat rezoluțiile atacate. Prin sentința nr. 303 din 10 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 892/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că judecata ce a premers sesizării penale, a avut un curs firesc, iar instanțele nu au competența abrogării actelor normative. Prin urmare, în mod întemeiat s-a apreciat că în sarcina magistraților nu se poate reține vreo vină.

Împotriva acestei sentințe, petenta menționată a declarat recurs, fără a invoca nici unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. sau a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: Este de reținut că, în fapt, nemulțumirea petentului privește nepronunțarea unei soluții în sensul dorit, într-un proces civil privindu-l pe acesta. Este de reținut că legea procesual-civilă a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Petenta a exercitat căile de atac prevăzute de legea procesual-civilă care, respinse fiind, soluția primei instanțe, de natură a-l nemulțumi pe aceasta, a rămas neschimbată.

Or, în sine, hotărârea judecătorească în sensul dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui fie soluția pronunțată, fie îndeplinirea unor acte procesuale necorespunzător dispozițiilor legii procesual-civile, în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, urmează a se reține că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza civilă nu pot fi examinate pe această cale, împrejurare în raport cu care organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare a normelor legale menționate.

Totodată, în raport cu împrejurarea că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei civile, comiterea infracțiunii reclamate, este necesar să se dovedească faptul că soluționarea cererii reclamantului era de atributul puterii judecătorești, iar magistrații menționați nu au dat curs acesteia și au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent, împrejurare ce nu este probată în cauză, se constată că în mod corect organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul dând, așadar, o rezoluție legală și temeinică. În consecință, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. Drept urmare, nici instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta susține că s-ar fi săvârșit încălcări sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și eventuala reformare a hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii reclamate, așa încât simplele afirmații ale petentei, nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta-petentă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.P.A. Făgăraș împotriva sentinței nr. 303 din 10 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 892/2005. Obligă recurenta menționată să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.