ÎCCJ, Decizia nr. 50/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 598/P/2004 din 10 noiembrie 2004,

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraților

cărora petenta M.P.A. Făgăraș a formulat plângere penală, sub aspectul

infracțiunii prevăzute de art. 166

1

C. pen.

S-a reținut că petenta s-a adresat Curții de Apel

Brașov, cu acțiune împotriva Guvernului României, solicitând emiterea unor noi

acte normative cu privire la pensii, creșterea pensiilor la nivelul

satisfacerii intereselor persoanelor pensionate și anularea actelor normative

anterioare ce reglementează acest domeniu.

Cererea de anulare a hotărârilor de guvern vizate de

petentă nu s-a făcut în legătură cu anumite texte prin care s-ar fi adus

vătămări unor drepturi recunoscute, ci s-au formulat critici de principiu.

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, precum și cererea de

revizuire a deciziei pronunțate de instanța de control judiciar.

În fapt, instanța supremă a constatat că, potrivit

prevederilor art. 2 pct. c din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate pe calea

contenciosului administrativ, actele pentru desființarea sau modificarea cărora

prin lege este prevăzută altă procedură.

Petenta a susținut că judecătorii care s-au pronunțat

în cauză, prin decizia lor, legitimând o hotărâre de guvern ce încalcă

principiul constituțional al egalității în fața legii și care are ca efect

uciderea în masă a milioane de pensionari prin înfometare, au pus în pericol

ordinea constituțională.

Pentru a dispune în sensul neînceperii urmăririi

penale, organul de urmărire penală a reținut că fapta judecătorilor, de a

pronunța hotărâri judecătorești, nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, magistrații menționați de petentă au

motivat în fapt și în drept soluțiile pronunțate, activitate din care nu se

desprind elemente sau alte împrejurări de natură penală.

Plângerea formulată de petentă împotriva soluției de

neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca nefondată, prin rezoluția nr.

33021/2816/2004 din 14 decembrie 2004, a procurorului șef al secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, reținându-se că nu pot forma obiectul unei

plângeri împotriva rezoluției primare, considerațiile petentei privind nivelul

de trai al unei anume categorii sociale.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată,

confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta a formulat plângere,

întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen., solicitând infirmarea

rezoluției, continuarea urmăririi penale și extinderea cercetării penale asupra

judecătorilor fondului și a procurorilor care au dat rezoluțiile atacate.

Prin sentința nr. 303 din 10 mai 2005, pronunțată în

dosarul nr. 892/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins plângerea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

judecata ce a premers sesizării penale, a avut un curs firesc, iar instanțele

nu au competența abrogării actelor normative.

Prin urmare, în mod întemeiat s-a apreciat că în

sarcina magistraților nu se poate reține vreo vină.

Împotriva acestei sentințe, petenta menționată a

declarat recurs, fără a invoca nici unul dintre motivele de casare prevăzute de

art. 385

9

C. proc. pen. sau a formula critici susceptibile a fi

încadrate în vreunul dintre acestea.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Este de reținut că, în fapt, nemulțumirea petentului

privește nepronunțarea unei soluții în sensul dorit, într-un proces civil

privindu-l pe acesta.

Este de reținut că legea procesual-civilă a

recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Petenta a exercitat căile de atac prevăzute de legea

procesual-civilă care, respinse fiind, soluția primei instanțe, de natură a-l

nemulțumi pe aceasta, a rămas neschimbată.

Or, în sine, hotărârea judecătorească în sensul

dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., nu poate constitui temei al angajării

răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de

procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac,

pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui fie soluția pronunțată, fie îndeplinirea unor acte procesuale

necorespunzător dispozițiilor legii procesual-civile, în cadrul activității de

jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru

soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de

eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, urmează a se reține că legalitatea și

temeinicia soluției pronunțate în cauza civilă nu pot fi examinate pe această

cale, împrejurare în raport cu care organul de urmărire penală a făcut o apreciere

corectă, corespunzătoare a normelor legale menționate.

Totodată, în raport cu împrejurarea că pentru a se

reține în sarcina judecătorilor cauzei civile, comiterea infracțiunii

reclamate, este necesar să se dovedească faptul că soluționarea cererii reclamantului

era de atributul puterii judecătorești, iar magistrații menționați nu au dat

curs acesteia și au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent,

împrejurare ce nu este probată în cauză, se constată că în mod corect organul

de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul

dând, așadar, o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea și menținând

rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul

judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc.

pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea

actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de

legea procesual-penală.

Drept urmare, nici instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta susține că

s-ar fi săvârșit încălcări sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale

privind desfășurarea judecății.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat

de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și eventuala

reformare a hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât

recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii reclamate, așa încât

simplele afirmații ale petentei, nesusținute de materialul probator

administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și

pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurenta-petentă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta

M.P.A. Făgăraș

împotriva

sentinței nr. 303 din 10 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în dosarul nr. 892/2005.

Obligă recurenta menționată să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.