ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6632/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată la data de 12

iulie 1999 Tribunalului București, ulterior precizată și completată, reclamanta

A.E. a solicitat inițial în contradictoriu cu pârâții municipiul București prin

Primar General și D.M.:

- să se constate nulitatea absolută

a titlului statului asupra terenului în suprafața de 574 mp situat în

București;

- obligarea pârâților să-i respecte

dreptul de proprietate;

- să se cenzureze legalitatea

titlului celui de-al doilea pârât cu privire la terenul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1636 din 30

octombrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins atât

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin

Primar general cât și, pe fond, acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța a reținut în esență că

pârâtul i-a opus reclamantei propriul său titlu de proprietate, nr. 8254 din 6

iunie 1994, emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 18/1991, astfel încât în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001 privind

acordarea de măsuri reparatorii.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta a declarat apel, susținând, ca o principală critică, faptul că deși

ea a formulat o acțiune în revendicare de drept comun, totuși instanța a

aplicat în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001; s-a mai învederat că motivarea

în drept a hotărârii este greșită și că nu au fost analizate toate probatoriile

administrate.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 285 din 13 iunie 2002, a respins apelul ca

nefondat.

S-a reținut că deși motivarea în

drept a sentinței este deficitară și se impune a fi substituită (îndeosebi în

privința prevederilor art. 1075 și art. 1085 C. civ.), soluția pe fond este

corectă și în acord cu probatoriile.

În considerentele deciziei s-a

arătat că instanța de fond nu a încălcat principiul disponibilității și a

respectat punctul de vedere al reclamantei care a precizat că dorește

soluționarea cauzei potrivit dreptului comun, în raport de prevederile art. 480

și urm. C. civ. În acest context s-a procedat la o comparare de titluri și s-a

ajuns la concluzia corectă că este preferabil cel al pârâtului D.M.

În fine, referirea din sentință la

posibilitatea reclamantei de a obține măsuri reparatorii în condițiile Legii

nr. 10/2001 constituie un considerent subsidiar și nu vizează rezolvarea pe

fond a litigiului.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs, criticând-o sub trei aspecte esențiale.

S-a susținut în primul rând că

instanțele nu s-au pronunțat asupra unor mijloace de apărare și dovezi relevante

pentru dezlegarea pricinii, art. 304 pct. 10 C. proc. civ., și anume cele care

demonstrau că autorul reclamantei, fiind funcționar de stat, era exceptat

conform art. II din Decretul nr. 92/1950 de la măsura naționalizării. În

consecință, cum trecerea în proprietatea statului a fost ilegală, dreptul nu a

ieșit nici un moment din patrimoniul reclamantei.

A doua critică se referă la

nelegalitatea hotărârilor (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în sensul că în mod

greșit, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991, s-a considerat că titlul

opus de pârât este valabil și chiar preferabil celui invocat de reclamantă.

În fine, s-a susținut că decizia

este deficitară și sub aspectul motivării (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.),

instanța omițând să argumenteze de ce în compararea de titluri a dat câștig de

cauză pârâtului.

Intimatul-pârât D.M. a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și susținând că

hotărârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice.

Examinând întregul material probator

administrat în cauză în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține că

recursul este nefondat.

Sub un prim aspect este relevantă

împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a dovedit, așa cum susține, exceptarea

autorului ei de la măsura naționalizării, în condițiile în care acesta deținea,

numai în București, un număr de 11 proprietăți imobiliare. În consecință, teza

nulității titlului statului, admisibilă de principiu, nu are în cauză suportul

probator necesar care să o facă aplicabilă. Cu toate acestea, instanța de apel

a considerat valabil titlul reclamantei, ceea ce înseamnă implicit că

naționalizarea nu s-a produs în condiții legale și numai în compararea de

titluri a dat preferință celui invocat de pârât.

Nici cea de-a doua critică nu este

fondată. Recurenta-reclamantă susține în cadrul acțiunii în revendicare, la

peste 5 ani după emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâtului, că nu

au fost respectate prevederile Legii nr. 18/1991. Nu numai că nu s-a făcut o

atare dovadă, dar reclamanta nu mai era nici în termen și nici în calea

procesuală adecvată pentru a face astfel de susțineri, astfel încât concluzia

instanței de fond în sensul validității titlului de proprietate al pârâtului

era singura legalmente posibilă.

În fine, chiar dacă motivarea

instanței de apel în privința comparării de titluri nu constituie un model în

materie, această împrejurare nu atrage modificarea hotărârii întrucât, pe fond,

soluția este corectă. Oricum, din motivare transpar criteriile de preferință în

favoarea pârâtului și care au fost corect interpretate: titlu valabil, emis cu

respectarea deplină a prevederilor legale, bună-credință și posesie actuală (

in

pari causa melior est causa possidentis

).

Așa fiind, cum decizia atacată este,

pe fond, legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta A.E. împotriva deciziei nr. 285 A din 13 iunie 2002 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2004.