ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7143/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 23 mai 2001, reclamantul B.S. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, pentru ca, prin sentința pe care instanța o va pronunța, s-o oblige pe pârâtă să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul (teren) în suprafață de 2479,65 mp situat în București. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că terenul a constituit proprietatea defunctului său tată, B.I. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4 282 din 17 februarie 1934, de Tribunalul Ilfov, ulterior decesului acestuia, devenind unicul moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr. 184 din 30 aprilie 1974, B.G.

și L.L., renunțând la succesiune. Prin sentința civilă nr. 1296 din 4 decembrie 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea, obligând pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, cu motivarea că scopul pentru care a fost expropriat terenul în cauză, realizarea investiției Amenajarea L.V., nu s-a realizat, terenul rămânând liber de construcții, obiectivul de utilitate publică pentru care s-a realizat exproprierea rămânând nefinalizat. Prin încheierea din camera de consiliu de la 19 februarie 2000, instanța, din oficiu, a dispus rectificarea dispozitivului sentinței menționate, în sensul că, suprafața de teren retrocedată este de 1380 mp, ci nu de 2232 mp, cum s-a consemnat din eroare, în minuta și dispozitivul hotărârii.

Această eroare a fost motivată de instanță, prin faptul că în anul 1963, printr-un înscris sub semnătură privată, B.I. și B.E. au înstrăinat 1050 mp teren lui C.C. Împotriva sentinței a declarat apel Municipiul București, care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, criticând soluția instanței de fond deoarece a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, deoarece Primăria Municipiului București, conform prevederilor Legii nr. 69/1991, nu are personalitate juridică. Reclamantul B.S. a exercitat calea de atac a apelului împotriva încheierii privind îndreptarea erorii materiale, pronunțată la 19 februarie 2001, pe care instanța a considerat-o eronat sentință civilă.

Prin decizia civilă nr. 370 din 22 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București și l-a admis pe cel declarat de reclamantul B.S. împotriva încheierii de rectificare a dispozitivului sentinței nr. 1296/2000, încheiere pronunțată la 19 februarie 2001 în camera de consiliu.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că Primăria Municipiului București prin Primarul General, este pârâta chemată în judecată, chiar dacă apelul este motivat de Municipiul București și nu de Primăria Municipiului București, reprezentat legal de Primarul General (cum figura pârâta în acțiunea introductivă de instanță), aceasta nu înseamnă că partea învederată și-a pierdut legitimarea procesuală pasivă, prin schimbarea denumirii întrucât persoană juridică este unitatea administrativ teritorială, în speță Municipiul București, care își exercită drepturile și obligațiile prin cele două autorități ale sale, deliberativă, Consiliul General al Municipiului București și executivă, Primarul General.

Cu privire la soluția admiterii apelului declarat de reclamantul B.S. împotriva sentinței (în realitate a încheierii), pronunțată la 19 februarie 2001 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, instanța de apel a motivat în sensul că încheierea de rectificare a dispozitivului sentinței prin care s-a micșorat suprafața de teren are caracterul unei hotărâri de modificare a dispozitivului, modificare admisibilă numai pe calea apelului. S-a mai motivat că soluția instanței de fond este cea temeinică și legală, suprafața de teren fiind cea reținută în dispozitivului sentinței civile 1296 din 4 decembrie 2000, pronunțată inițial și că astfel, în mod corect i-a fost restituită reclamantului suprafața de teren de 2233 mp.

Împotriva deciziei Curții de Apel, secția a IV-a civilă, Primăria Municipiului București, prin Municipiul București reprezentat legal de Primarul General a exercitat calea extraordinară de atac a recursului, criticând-o sub aspectul motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora, s-a invocat, în esență, lipsa calității procesuale pasive, existența unei erori materiale cu privire la întinderea suprafeței de teren, cât și nemotivarea cu privire la validitatea unui act încheiat de reclamant cu un terț, având ca obiect o parte din suprafața de teren retrocedată.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1674 din 24 aprilie 2002, a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat de Primarul General împotriva deciziei nr. 370 din 22 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată, precum și sentința nr. 1296 din 4 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III- a civilă, ca și încheierea din 19 februarie 2001 a aceleiași instanțe și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul București. Pentru a decide astfel, s-a reținut că nu a fost lămurită nici situația juridică a imobilului și nici legitimarea procesuală pasivă, din conținutul înscrisurilor depuse și al expertizei imobiliare efectuate în cauză, nerezultând adresa imobilului, cu atât mai mult cu cât, suprafața de teren a cărei retrocedare se solicită, diferă de cea indicată în adresele evidențiate.

S-a reținut totodată că este greșită îndreptarea printr-o sentință a unei pretinse erori materiale de calcul, instituția procedurală reglementată de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., impunând, conform alin. (2), pronunțarea unei încheieri și că, potrivit textului de lege citat, doctrinei și jurisprudenței în materie, pe calea procedurii reglementate de art. 281 C. proc. civ. nu pot fi remediate erori de fond, în speță fiind vorba tocmai despre o asemenea eroare de fond. Or, prin intermediul acestei instituții procedurale nu este posibilă modificarea dispozitivului hotărârii ce vizează întinderea unei suprafețe de teren, într-o analiză, ce reflectă fondul dreptului real imobiliar.

A concluzionat instanța supremă că această interpretare eronată a instanței de fond se datorează în primul rând neelucidării situației juridice a imobilului, față de care nu avea lămurită posesia, iar pe de altă parte, nelămuririi cadrului procesual, în raport de părțile față de care s-a descris raportul juridic dedus judecății. Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 276 din 13 martie 2003, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului. Instanța de fond a reținut că din probatoriul administrat în cauză rezultă că terenul situat în București, în suprafață de 1380 mp a ieșit din patrimoniul reclamantului prin expropriere iar restul de 1100 mp, situat la aceeași adresă, a fost expropriat de la C.C.

Instanța de fond a motivat că preluarea terenului din patrimoniul reclamantului în cel al statului nu a avut un caracter abuziv, măsura exproprierii fiind permisă de cadrul legal existent la acea dată, art. 12 din Constituția României din 1965 și art. 475 C. civ., legea constituind una din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate, prin actul normativ de expropriere dispunându-se în acest sens. A mai reținut instanța că din raportul de expertiză administrat în cauză rezultă fără echivoc faptul că s-au efectuat în parte lucrările pentru a căror realizare s-a procedat la expropriere, fiind fără relevanță juridică faptul că nu au fost finalizate și că pe teren nu sunt edificate construcții, clădiri sau căi de comunicație.

Tribunalul a apreciat totodată că susținerea reclamantului în sensul că în cuprinsul decretului de expropriere nu ar fi fost indicat corect și concret numele său, este nefondată întrucât din adresa nr. 1624/1999 emisă de SC AVL Berceni SA rezultă în mod clar că exproprierea s-a efectuat pe numele foștilor proprietari B.I. (1380 mp) și C.C. (1100 mp). Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 365 din 10 septembrie 2003 a confirmat soluția instanței de fond, cu aceeași motivare. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul B.S., invocând motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul B.S.

a criticat hotărârea instanței de apel susținând că în mod greșit s-a reținut că exproprierea și-a atins scopul în condițiile în care este de notorietate că obiectivul, Amenajarea L.V., nu a fost finalizat, în prezent terenul fiind liber de construcții, nedovedindu-se afectațiunea publică a acestuia, în zonă neexecutându-se nici o lucrare de mai bine de 10 ani, și mai mult decât atât, nici una din lucrările efectuate până în prezent neafectând, în vreun fel, proprietatea sa. A mai susținut reclamantul că în mod greșit instanța de apel a reținut că exproprierea nu a avut un caracter abuziv, ea fiind făcută cu însăși încălcarea prevederilor Constituției din 1965 cât timp nu s-a făcut cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

O altă critică a vizat faptul că în mod greșit instanța a reținut că din terenul în litigiu autorul său ar fi vândut o parte (1100 mp) printr-un înscris sub semnătură privată, rămânând în proprietatea acestuia numai 1380 mp, întrucât la data încheierii respectivei convenții de vânzare-cumpărare cât și în prezent, forma autentică era și este prevăzută ca o condiție ad validitatem , sub sancțiunea nulității absolute. Recursul este fondat și va fi admis în sensul și pentru considerentele care succed. Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra punctelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin această prevedere legală se dă putere hotărârii pronunțate de instanța de recurs numai cu privire la problemele de drept rezolvate iar nu și celor de fapt asupra cărora instanța care judecă fondul după casare are dreptul de apreciere.

Ceea ce sunt, însă, obligatorii pentru instanța de fond după casare, cu privire la faptele procesului, sunt numai indicațiile cu privire la necesitatea lămuririi anumitor împrejurări de fapt și la administrarea de probe. Această concluzie se impune pentru că indicațiile instanței de casare atrag atenția instanței care rejudecă fondul asupra încălcării săvârșite cu ocazia judecății anterioare și asupra necesității de a se lămuri alte împrejurări de fapt prin administrarea de noi probe în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale. În speță, reținând că a dresele emise de Primăria sectorului 4 și SC A.V.L.

Berceni SA, depuse la dosarul nr. 3272/2000 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, nu cuprind mențiuni referitoare la titlul cu care este deținut în prezent imobilul și nu precizează cine are posesia acestuia și cu ce regim juridic, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1674 din 24 aprilie 2002 a desăvârșit un prim ciclu procesual și a trimis cauza pentru rejudecarea fondului dând îndrumări în sensul de a se clarifica situația juridică a terenului a cărui retrocedare s-a solicitat, în sensul determinării exacte a suprafeței, raportată la regimul juridic și de a se lămuri cadrul procesual în raport de părțile față de care s-a descris raportul juridic dedus judecății.

Din expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei în cel de-al doilea ciclu procesual reiese însă că instanțele nu s-au conformat îndrumărilor date prin această decizie de casare, nefiind lămurită situația de fapt deși concludența probelor suplimentare reieșea din aspectele relevate în decizia de casare. Astfel cauza a fost rejudecată în baza aceluiași probatoriu, fără ca la dosar să fie depuse decretul prin care terenul în litigiu a fost expropriat și anexa la acest decret, instanța considerând că adresa emisă de SC AVL Berceni SA la 3 iunie 1999 (fila 12 dosar nr. 3272/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă) potrivit căreia „terenul din str. C. a fost expropriat cu Decretul L.V., poz.

445, foști proprietari: C.C. teren în suprafață de 1100 mp și B.I. teren în suprafață de 1380 mp” este suficientă și poate suplini lipsa actului normativ prin care s-a dispus exproprierea. Aceasta în pofida faptului că prin decizia de casare respectivul înscris a fost nominalizat ca fiind neconcludent pentru stabilirea titlului cu care e deținut imobilul și a regimului juridic pe care îl are în prezent și pentru determinarea celui/celor ce îl au în posesie. Este de reținut, de altfel, că din nici unul din înscrisurile administrate ca probă nu rezultă care este numărul și anul emiterii acestui decret, pentru invocarea acestuia folosindu-se termenul generic „Decretul L.V.”, iar pentru terenul în litigiu „poziția 445 din acest decret”, doar în raportul de expertiză menționându-se că „exproprierea imobilului în cauză a avut ca obiectiv realizarea investiției, Amenajarea L.V., afirmație preluată de instanța de fond.

Stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu prin identificarea precisă a actului normativ în baza căruia acesta a fost expropriat precum și a părților față de care s-a descris regimul juridic dedus judecății se impunea cu atât mai mult cu cât din adresa nr. 46512/11533 din 7 iulie 2003 (fila 13 dosar nr. 137/2003 al Tribunalului București, secția a III-a civilă) emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți Cadastru rezultă că în evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații în 1986 imobilul care a avut adresa poștală „C.V. ,sector 4” este înscris cu suprafața de 2234 mp teren din care 70,00 mp construcții proprietate particulară, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidențelor B.I.

și C.C. și că, ulterior, conform H.G. nr. 556 din 17 mai 1990 privind plata unor despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în București, au fost înscriși în anexa 26 a hotărârii, la poz. 445, ca fost proprietar C.C. cu teren în suprafață de 661 mp din care 70,12 mp construcții, pe adresa C.V. iar la poziția 446, ca fost proprietar, L.S., cu teren în suprafață de 1300 mp, din care 79,16 mp construcții, pe adresa C.V. Se observă așadar că în acest înscris nu se face deloc vorbire despre așa zisul „Decret L.V.”. Așa fiind, rezultă cu evidență că în lipsa identificării exacte a actului în temeiul căruia se susține că s-ar fi făcut exproprierea, instanța nu putea stabili regimul juridic al terenului în litigiu, așa cum a primit îndrumări prin decizia de casare și nu putea verifica, exclusiv în baza probatoriului administrat în primul ciclu procesual, dacă scopul pentru care a fost edictat a fost atins prin lucrările ce s-au efectuat, dar nu s-au finalizat.

Cu privire la acest aspect este de remarcat, de altfel și interpretarea diametral opusă pe care instanțele care au judecat litigiul în cele două cicluri procesuale au dat-o concluziilor singurei expertize administrată în cauză, aceea întocmită de expert C.A.. Astfel, în timp ce instanțele care au judecat cauza în primul ciclu procesual au reținut că terenul poate fi retrocedat reclamantului întrucât obiectivul pentru care a fost expropriat nu a fost realizat, fiind liber de construcții, instanțele din al doilea ciclu procesual, au reținut, în baza concluziilor aceleiași expertize (filele 65- 71 din dosarul nr. 3272/2000 al Tribunalului București, secția a III-a civilă), că, dimpotrivă, rezultă fără echivoc faptul că s-au efectuat în parte lucrările pentru a căror realizare s-a procedat la expropriere, terenul în litigiu fiind afectat de acestea, așa încât scopul exproprierii a fost atins.

O explicație a acestei situații ar constitui-o împrejurarea că, deși expertul a identificat lucrările ce au fost edificate, acesta nu a precizat dacă, în raport cu natura și complexitatea lor, pot fi socotite ca făcând parte din categoria celor care definesc scopul exproprierii ca fiind atins, fiind în concordanță cu acesta sau dacă, dimpotrivă, sunt lucrări de mică anvergură ce nu pot fi considerate obstacole în calea retrocedării terenului prin neîndeplinirea scopului exproprierii. Un lucru e cert însă: din concluziile expertizei administrate rezultă că lucrările identificate de expert au fost abandonate și că o parte din foștii proprietari și-au reconstituit dreptul de proprietate în zonele limitrofe terenului în litigiu.

Cum instanța investită cu rejudecarea fondului nu s-a conformat îndrumărilor date de Curtea Supremă de Justiție și nu a dispus, din oficiu, administrarea oricăror altor probe pentru a clarifica împrejurările de fapt la care s-a făcut referire în decizia de casare, recursul va fi admis, decizia instanței de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă pentru rejudecarea apelului, aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de trimitere va răspunde și celorlalte apărări invocate de reclamant în recurs și va avea în vedere că, pentru o corectă evaluare și elucidare a situației de fapt, se impune cu necesitate, pe lângă administrarea probei cu înscrisuri și administrarea unei noi expertize care să răspundă aspectelor relevate.

Totodată, prin expertiza ce se va administra urmează să se verifice dacă pe terenul în litigiu există canale subterane, specifice lucrărilor de amenajare a lacului și dacă, în afara lucrărilor ce au fost identificate la data efectuării primei expertize (30 noiembrie 2000) există altele noi. Util în soluționarea justă a cauzei ar fi totodată să se verifice dacă s-a făcut o nouă declarație de expropriere în conformitate cu scopul exproprierii și obiectivul stabilit și dacă a existat sau există o motivare privind sistarea lucrărilor începute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul B.S. împotriva deciziei civile nr. 365 din 10 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2004.