ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5802/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

22 aprilie 2004, reclamanta SC M.U. SA Brașov a solicitat ca instanța să

constate, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, inexistența

creanței bugetare în sumă de 32.606.777.669 lei, reprezentând dobânzi,

penalități, majorări și penalități de întârziere, calculate la creanțele

bugetare datorate pârâtului la data de 31 decembrie 2001.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

reclamanta a făcut obiectul procedurilor de privatizare și potrivit art. 18 din

Legea nr. 137/2002, beneficiază de înlesniri la plata creanțelor bugetare; că

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a emis certificatul de obligații

bugetare nr. 1239 din 30 iunie 2003, de unde rezultă că dobânzile, majorările

și penalitățile calculate la obligațiile bugetare restante la 21 decembrie

2001, sunt în sumă de 32.606.777.669 lei; că această creanță s-a stins de drept

prin efectul art. 18 din Legea nr. 137/2002, însă prin art. 253 din H.G. nr.

577/2002 s-a derogat de la textul legal, stabilindu-se că nu sunt scutite de la

plată, majorările și penalitățile, care se vor eșalona.

Prin sentința civilă nr. 62/2004, a

Tribunalului Brașov, s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în

favoarea Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal,

sentință irevocabilă conform deciziei nr. 439/2004, a Curții de Apel Brașov,

secția comercială și de contencios administrativ, prin respingerea recursului

declarat de reclamantă. Instanța a reținut că este vorba de un contencios fiscal,

și nu de un proces civil, astfel cum susține reclamanta.

Prin sentința civilă nr. 45/2005, a

Curții de Apel Brașov, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, acțiunea a fost respinsă ca nefondată. Totodată, s-au respins excepția

tardivității și a inadmisibilității acțiunii.

Instanța a reținut că în fața curții

de apel, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că este o acțiune în

constatarea inexistenței unei creanțe bugetare; că, pe parcursul procesului,

reclamanta a mai făcut și alte precizări, în sensul că nu contestă nici

certificatul nr. 1239/2003, emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov și nici Ordinul comun nr. 130/2003, cerând instanței să interpreteze

actele normative și să constate inexistența creanței bugetare; că reclamanta nu

beneficiază de scutire la plată, deoarece pentru creanța cuprinsă în

certificatul de obligații fiscale, reclamanta nu și-a achitat obligațiile

stabilite prin Ordinul comun nr. 130/2003.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen, reclamanta.

În motivarea recursului s-a arătat,

în esență, că acțiunea reclamantei are natură civilă, deoarece a solicitat să

se conchidă în sensul că nu este debitor bugetar pentru o sumă de bani ce

reprezintă dobânzi și penalități, scutite la plată prin dispozițiile art. 18

din Legea nr. 137/2002 și art. 2 din Legea nr. 191/2004, având în vedere și

faptul că nu a criticat nici un act fiscal.

Recurenta a reiterat susținerea din

acțiune, în sensul că art. 253 din H.G. nr. 577/2002 este în contradicție cu

art. 18 din Legea nr. 137/2002, întrucât prevede că nu sunt scutite de la

plată, majorările și penalitățile, care se vor eșalona și ele.

În concluzie, recurenta a susținut

că instanța de contencios administrativ și fiscal nu era competentă să

soluționeze pricina; că pe fond, sentința este greșită, deoarece adaugă la

lege, atunci când stabilește că scutirea la plată operează numai dacă

societatea își achită debitele bugetare propriu-zise. Recurenta a arătat că

această susținere se regăsește în ordinul comun și nu are susținere în lege.

Verificând cauza, în funcție de

motivarea recursului, în lumina dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea constată că recursul nu este fondat.

Instanța de contencios administrativ

și fiscal, care a soluționat pricina, a fost competentă material, astfel cum

s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 439/2004, a Curții

de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ.

Soluția se impune, întrucât sunt în

discuție creanțe bugetare reglementate de Codul fiscal. Aceste creanțe au fost

stabilite prin certificatul de obligații fiscale nr. 1239 din 30 iunie 2003 și

prin Ordinul comun nr. 130 din 8 august 2003, încheiat de A.P.A.P.S. și

Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenta-reclamantă este nemulțumită

de faptul că, neîndeplinind condițiile impuse de ordinul comun, a pierdut

facilitatea înlesnirilor la plată ce i-au fost acordate, situație care rezultă

din adresele nr. 2079 din 30 martie 2004 și nr. 2079 din 22 februarie 2005,

emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Recurenta-reclamantă nu a contestat

nici certificatul de obligații fiscale și nici ordinul comun, cu privire la

care susține că are prevederi contrare dispozițiilor art. 18 din Legea nr.

137/2002 și a precizat că dorește ca instanța să constate inexistența creanței

bugetare, prin interpretarea dispozițiilor legale aplicabile.

Acțiunea este inadmisibilă și

trebuia respinsă ca atare, întrucât nu se poate soluționa o cerere prin care se

solicită interpretarea legii.

Instanța nu pronunță hotărâri prin

care să interpreteze exclusiv norme legale. Legea este aplicată de instanța de

contencios administrativ și fiscal, pentru anularea unui act administrativ sau

pentru sancționarea refuzului nejustificat al unei autorități de a recunoaște

părții, un drept prevăzut de lege, în conformitate cu legea contenciosului

administrativ și cu referire la prevederile Codului de procedură fiscală.

De asemenea, nici acțiunea în

constatare, prevăzută de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. [text invocat de

reclamantă și care poate fi avut în vedere în conformitate cu dispozițiile art.

2 alin. (3) C. proc. fisc.], nu este admisibilă, în măsura în care partea poate

cere realizarea dreptului. Reclamanta avea la îndemână o astfel de acțiune

care, în domeniul contenciosului administrativ și fiscal, este reglementată de

legea contenciosului administrativ și de Codul de procedură fiscală, respectiv

reclamanta putea să conteste actul fiscal care considera că îi vatămă un drept

prevăzut de lege (certificatul de obligații bugetare sau ordinul comun).

Cum petenta nu a formulat o astfel

de acțiune în realizarea dreptului, prezenta cerere prin care pretinde ca

instanța să interpreteze legea și să constate că organele fiscale nu au dreptul

de a solicita petentei, o sumă de bani stabilită în acte, pe care reclamanta nu

le-a atacat, este inadmisibilă.

De altfel, susținerile reclamantei

pe fondul problemei nu sunt întemeiate.

Art. 18 din Legea nr. 137/2002,

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării cuprinde 15 alineate,

unele dintre ele având mai multe subpuncte. Recurenta nu precizează textul

legal aplicabil. Se deduce, însă, că are în vedere dispozițiile alin. (1) lit.

c) din art. 18 al Legii nr. 137/2002, dispoziții care nu îi erau aplicabile în

totalitate față de natura creanțelor bugetare, astfel cum sunt ele menționate

în actele fiscale precizate de recurentă (certificatul de obligații fiscale și

Ordinul comun nr. 130/2003).

În ce privește art. 253 din H.G. nr.

577/2002, acesta se referă la dispozițiile alin. (4) al art. 18 din Legea nr.

137/2002 și nu contravine textului legal.

Pentru considerentele expuse,

recursul va fi respins ca nefondat. Deși în motivarea soluției de respingere a

acțiunii de către curtea de apel, s-au avut în vedere alte considerente,

sentința va fi menținută, motivarea prezentei decizii urmând să suplinească

motivarea sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

M.U. SA Brașov împotriva sentinței civile nr. 45/F din 12 aprilie 2005 a Curții

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 decembrie 2005.