ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5802/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 22 aprilie 2004, reclamanta SC M.U.

SA Brașov a solicitat ca instanța să constate, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, inexistența creanței bugetare în sumă de 32.606.777.669 lei, reprezentând dobânzi, penalități, majorări și penalități de întârziere, calculate la creanțele bugetare datorate pârâtului la data de 31 decembrie 2001. În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta a făcut obiectul procedurilor de privatizare și potrivit art. 18 din Legea nr. 137/2002, beneficiază de înlesniri la plata creanțelor bugetare; că Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a emis certificatul de obligații bugetare nr. 1239 din 30 iunie 2003, de unde rezultă că dobânzile, majorările și penalitățile calculate la obligațiile bugetare restante la 21 decembrie 2001, sunt în sumă de 32.606.777.669 lei; că această creanță s-a stins de drept prin efectul art. 18 din Legea nr. 137/2002, însă prin art. 253 din H.G.

nr. 577/2002 s-a derogat de la textul legal, stabilindu-se că nu sunt scutite de la plată, majorările și penalitățile, care se vor eșalona. Prin sentința civilă nr. 62/2004, a Tribunalului Brașov, s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, sentință irevocabilă conform deciziei nr. 439/2004, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin respingerea recursului declarat de reclamantă. Instanța a reținut că este vorba de un contencios fiscal, și nu de un proces civil, astfel cum susține reclamanta. Prin sentința civilă nr. 45/2005, a Curții de Apel Brașov, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Totodată, s-au respins excepția tardivității și a inadmisibilității acțiunii. Instanța a reținut că în fața curții de apel, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că este o acțiune în constatarea inexistenței unei creanțe bugetare; că, pe parcursul procesului, reclamanta a mai făcut și alte precizări, în sensul că nu contestă nici certificatul nr. 1239/2003, emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și nici Ordinul comun nr. 130/2003, cerând instanței să interpreteze actele normative și să constate inexistența creanței bugetare; că reclamanta nu beneficiază de scutire la plată, deoarece pentru creanța cuprinsă în certificatul de obligații fiscale, reclamanta nu și-a achitat obligațiile stabilite prin Ordinul comun nr. 130/2003.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, reclamanta. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că acțiunea reclamantei are natură civilă, deoarece a solicitat să se conchidă în sensul că nu este debitor bugetar pentru o sumă de bani ce reprezintă dobânzi și penalități, scutite la plată prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 137/2002 și art. 2 din Legea nr. 191/2004, având în vedere și faptul că nu a criticat nici un act fiscal. Recurenta a reiterat susținerea din acțiune, în sensul că art. 253 din H.G. nr. 577/2002 este în contradicție cu art. 18 din Legea nr. 137/2002, întrucât prevede că nu sunt scutite de la plată, majorările și penalitățile, care se vor eșalona și ele.

În concluzie, recurenta a susținut că instanța de contencios administrativ și fiscal nu era competentă să soluționeze pricina; că pe fond, sentința este greșită, deoarece adaugă la lege, atunci când stabilește că scutirea la plată operează numai dacă societatea își achită debitele bugetare propriu-zise. Recurenta a arătat că această susținere se regăsește în ordinul comun și nu are susținere în lege. Verificând cauza, în funcție de motivarea recursului, în lumina dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat. Instanța de contencios administrativ și fiscal, care a soluționat pricina, a fost competentă material, astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 439/2004, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ.

Soluția se impune, întrucât sunt în discuție creanțe bugetare reglementate de Codul fiscal. Aceste creanțe au fost stabilite prin certificatul de obligații fiscale nr. 1239 din 30 iunie 2003 și prin Ordinul comun nr. 130 din 8 august 2003, încheiat de A.P.A.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice. Recurenta-reclamantă este nemulțumită de faptul că, neîndeplinind condițiile impuse de ordinul comun, a pierdut facilitatea înlesnirilor la plată ce i-au fost acordate, situație care rezultă din adresele nr. 2079 din 30 martie 2004 și nr. 2079 din 22 februarie 2005, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. Recurenta-reclamantă nu a contestat nici certificatul de obligații fiscale și nici ordinul comun, cu privire la care susține că are prevederi contrare dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 137/2002 și a precizat că dorește ca instanța să constate inexistența creanței bugetare, prin interpretarea dispozițiilor legale aplicabile.

Acțiunea este inadmisibilă și trebuia respinsă ca atare, întrucât nu se poate soluționa o cerere prin care se solicită interpretarea legii. Instanța nu pronunță hotărâri prin care să interpreteze exclusiv norme legale. Legea este aplicată de instanța de contencios administrativ și fiscal, pentru anularea unui act administrativ sau pentru sancționarea refuzului nejustificat al unei autorități de a recunoaște părții, un drept prevăzut de lege, în conformitate cu legea contenciosului administrativ și cu referire la prevederile Codului de procedură fiscală. De asemenea, nici acțiunea în constatare, prevăzută de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. [text invocat de reclamantă și care poate fi avut în vedere în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) C. proc.

fisc.], nu este admisibilă, în măsura în care partea poate cere realizarea dreptului. Reclamanta avea la îndemână o astfel de acțiune care, în domeniul contenciosului administrativ și fiscal, este reglementată de legea contenciosului administrativ și de Codul de procedură fiscală, respectiv reclamanta putea să conteste actul fiscal care considera că îi vatămă un drept prevăzut de lege (certificatul de obligații bugetare sau ordinul comun). Cum petenta nu a formulat o astfel de acțiune în realizarea dreptului, prezenta cerere prin care pretinde ca instanța să interpreteze legea și să constate că organele fiscale nu au dreptul de a solicita petentei, o sumă de bani stabilită în acte, pe care reclamanta nu le-a atacat, este inadmisibilă.

De altfel, susținerile reclamantei pe fondul problemei nu sunt întemeiate. Art. 18 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării cuprinde 15 alineate, unele dintre ele având mai multe subpuncte. Recurenta nu precizează textul legal aplicabil. Se deduce, însă, că are în vedere dispozițiile alin. (1) lit. c) din art. 18 al Legii nr. 137/2002, dispoziții care nu îi erau aplicabile în totalitate față de natura creanțelor bugetare, astfel cum sunt ele menționate în actele fiscale precizate de recurentă (certificatul de obligații fiscale și Ordinul comun nr. 130/2003). În ce privește art. 253 din H.G. nr. 577/2002, acesta se referă la dispozițiile alin. (4) al art. 18 din Legea nr. 137/2002 și nu contravine textului legal.

Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat. Deși în motivarea soluției de respingere a acțiunii de către curtea de apel, s-au avut în vedere alte considerente, sentința va fi menținută, motivarea prezentei decizii urmând să suplinească motivarea sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC M.U. SA Brașov împotriva sentinței civile nr. 45/F din 12 aprilie 2005 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2005.