ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6440/2005

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 646/2004,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, au fost respinse apelurile

declarate de către RA A.P.P.S. București și Ministerul Finanțelor Publice

împotriva sentinței civile nr. 1278/2000 pronunțată de Tribunalul București și

pe cale de consecință, a fost menținută hotărârea de obligare a pârâtelor

apelante de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat

în București, clădire și teren în cotă indiviză de 127 mp, în favoarea

reclamantei G.M.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de apel a reținut legalitatea și temeinicia sentinței determinat de

faptul preluării fără titlu a imobilului întrucât era exceptat de la

naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, așa după cum rezultă

dintr-o altă hotărâre definitivă și irevocabilă, respectiv, sentința civilă nr.

222/1998 a Judecătoriei sector 1 București.

Aceeași deciziei pronunțată de

Curtea de Apel, a mai reținut legalitatea sentinței și prin prisma faptului că,

prima hotărâre, respectiv sentința civilă nr. 222/1998, a fost înscrisă în

cartea funciară făcând ca aceasta să fie opozabilă și, publică față de terți,

conform art. 27 din Legea nr. 7/1996. Prin urmare, faptul pronunțării acestei

sentințe în contradictoriu cu alte părți decât pârâtele-apelente, s-a constatat

a fi irelevantă de vreme ce înscrierea în C.F. i-a dat caracter public.

Împotriva

deciziei Curții de Apel, au declarat recurs în termenul legal prevăzut de art. 301

C. proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. București, ambele

pârâte criticând-o pentru următoarele motive:

Sentința civilă nr. 222/1998 de

constatare a nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra

imobilului în litigiu, a fost dată în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București care a fost obligată inclusiv la restituirea imobilului.

În aceste condiții, instanța nu mai

putea dispune și obligarea pârâților-recurenți la restituirea aceluiași imobil

deoarece s-ar putea crea o practică ilegală ce ar permite obținerea unui titlu

în contradictoriu cu persoana lipsită de calitate, titlu pe care apoi, să-l

opună adevăratului proprietar.

Nici prevederile art. 27 din Legea

nr. 7/1996 aplicabile speței către instanța de apel, nu sunt aplicabile speței

deoarece, recurentele cu calitatea procesuală pasivă deci sunt subiecte ale

raportului juridic litigios prin dispozițiile legale arătate, se referă numai

la terții care ar invoca inopozabilitatea titlului față de titularul dreptului.

O altă critică se referă la faptul

că, de vreme ce reclamanta-intimată a beneficiat de restituirea în natură a

imobilului în temeiul, Legii nr. 10/2001 (dec. RA A.P.P.S. nr. 352 din 31 iulie

2001) și a fost pusă în posesie în anul 2002, instanțele trebuiau să respinsă

acțiunea ca fiind lipsită de obiect.

Examinând recursurile pârâtelor prin

prima criticilor invocate se constată că acestea sunt nefondate iar decizia

Curții de Apel este legală și temeinică.

Astfel, restituirea administrativă a

imobilului s-a produs la fel ca și punerea în posesie, ulterior introducerii

acțiunii în instanță și chiar ulterior pronunțării sentinței (pronunțarea care

a avut loc la data de 30 noiembrie 2000). Cum apelul și recursul examinează

legalitatea primei hotărâri prin prisma stării de fapt existentă la data

introducerii acțiunii, rezultă că, de vreme ce această stare de fapt este în

concordanță cu sentința, faptul punerii ei în executare ulterior pronunțării)

nu ar îndreptăți instanțele de control judiciar, s-o reformuleze.

Pe de altă parte, din actele

dosarului rezultă că, deși prin sentința civilă nr. 222/1998 s-a dispus

predarea imobilului către reclamantă, acest lucru nu numai că nu s-a produs,

dar imediat pronunțării sentinței a fost chiar trecut imobilul în administrarea

RA A.P.P.S. prin Hotărâre de Guvern.

În acest context, promovarea

acțiunii, obiect al prezentului recurs, a fost necesară atât pentru nevoia recunoașterii

dreptului reclamantei inclusiv de către deținătorii bunului, de către

administratorii acestuia cât și pentru nevoia asigurării stabilității situației

juridice a aceluiași bun.

Pentru aceste considerente, urmează

a se constatat ca nefiind întemeiată critica referitoare la greșita admitere a

acțiunii în locul respingerii acesteia ca lipsită de obiect.

Nu este fondată nici critica

referitoare la inopozibilitatea titlului (sentința nr. 222/1998) față de

recurentele care nu au fost părți în litigiul finalizat cu pronunțarea

respectivului titlu pentru același considerent, al schimbării titularului

bunului pe cale administrativă, ulterior survenirii titlului.

De altfel, chiar faptul

recunoașterii calității de subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății

de către recurentele însăși, contrazice propria critică adusă prin motivele de

recurs.

Cât privește textul art. 27 din

Legea nr. 7/1996 invocat de către instanța de apel, acesta se referă la

obligativitatea cunoașterii titularului real al dreptului de proprietar,

ulterior înscrierii dreptului său în Cartea Funciară, cu consecința

imposibilității obstrucționării dreptului proprietarului de către terții,

deveniți subiecți de drept după refuzul recunoașterii aceluiași drept.

Așadar, invocând prevederile art. 27

din Legea nr. 7/1996, instanța de apel a dorit să scoată în evidență un alt

efect al acestei prevederi legale, pe lângă cel al opozabilității titlului față

de terți, acela al publicității dreptului titularului înscris în C.F.

Necesitatea sublinierii acestui

efect, a rezultat din nevoia înlăturării criticii recurenților potrivit căreia,

de vreme ce nu au fost părți în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă

nr. 22/1998 care a constituit unul din temeiurile prezentei sentințe, atunci

respectiva hotărâre nu le este opozabilă și ca atare, trebuie ignorată deoarece

nu poate constitui probă.

Așa după cum s-a arătat și de către

instanța de apel, o astfel de critică a fost corect înlăturată inclusiv bazată

pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 7/1996 deoarece, de vreme ce înscrierea

titlului intimatei a avut loc, el a devenit public

erga omnes

și drept

urmare, opozabil inclusiv față de recurenții debitori subsecvenți.

În consecință, urmează a se constata

că criticile aduse deciziei Curții de Apel nu se înscriu în nici unul din

motivele de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cu

consecința respingerii prezentului recurs, conform art. 312 coroborat cu art. 296

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

pârâții Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. împotriva deciziei civile

nr. 646/A din 1 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 septembrie 2005.