ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1795/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul Ș.C. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceasta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea hotărârii nr. 9691 din 26 martie 2004, prin care i s-a respins cererea depusă în vederea recunoașterii calității și drepturilor ce decurg din Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în mod greșit pârâta a reținut că localitatea Subpiatră era situată pe teritoriul României, în perioada ocupării maghiare, deoarece în realitate, granița trecea prin localitate. A mai arătat că familia sa s-a refugiat din partea maghiară a localității, în România, pentru a nu fi deportați la muncă forțată.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 342/CA din 12 mai 2004, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, reținând că afirmația acestuia, potrivit căreia granița dintre cele două țări trecea prin localitate, nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă și este combătută de harta administrativă depusă la dosar. Pe de altă parte, s-a susținut că, chiar dacă numitul Ș.I. ar fi tatăl reclamantului, în cauză nu s-a făcut dovada persecuției etnice de către regimul maghiar instaurat în Ardealul de Nord, atâta vreme, cât localitatea de domiciliu a reclamantului nu a fost cedată și nu a fost ocupată de acest regim. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs, reclamantul Ș.C.

care a susținut, în esență, că harta despre care se face vorbire în hotărârea instanței de fond, nu este concludentă, aceasta fiind anulată de tabelul eliberat și autentificat de Direcția Arhivelor Naționale, care întărește extrasul de refugiat al tatălui său. Recursul este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile enumerate de lege. Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanței rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada arătată, din motive etnice.

Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoană persecutată trebuie înțeleasă atât persoana care a suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor. În cauză din declarațiile martorilor B.F. și M.M. rezultă că reclamantul, împreună cu mama acestuia, s-a refugiat din localitatea Subpiatră, în localitatea Dobrești, ambele localități aflându-se, însă, pe teritoriul României, fapt care a determinat pe bună dreptate, pârâta să-i respingă cererea, pe motivul inexistenței persecuției etnice.

De fapt nici indexul cu evidența refugiaților români din Ungaria întocmit la data de 2 septembrie 1942, în care figurează, printre alții, și numitul Ș.I., nu este de natură să rezolve cererea reclamantului, de vreme ce nu rezultă cu certitudine că acesta ar fi tatăl său, putând exista o coincidență de nume. Pe de altă parte, așa cum corect a reținut și instanța de fond, dat fiind faptul că localitatea de domiciliu a reclamantului nu a fost cedată și nici ocupată de regimul maghiar instaurat în Ardealul de Nord, conduce la singura și pertinenta concluzie că reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice. Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența nici unui motiv de casare recursul declarat de Ș.C., urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ș.C. împotriva sentinței civile nr. 342/CA/2004 - PI din 12 mai 2004 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2005.