ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5261/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 25 iunie 2004, reclamantul D.B., în calitate de soț supraviețuitor al

defunctei D.B.V., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D.G.M.P.S. - Casa

de Pensii Constanța, D.G., director general al D.G.M.P.S. Constanța și C.C.,

președintele Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000; obligarea acestora:

- să-i recunoască faptic, nu doar teoretic și

declarativ, toate drepturile ce i se cuvin conform Legii nr. 189/2000,

suprimate prin întârzierea emiterii hotărârii nr. 20372 din 7 iunie 2004 și a

deciziei nr. 1272024 din 8 iunie 2004;

- să-i recunoască dreptul de a beneficia de

prevederile Legii nr. 189/2000, ca soț supraviețuitor, începând cu prima lună

următoare decesului soției, și anume, septembrie 2003;

- să-i plătească despăgubiri morale

și materiale pentru obstrucționarea și restrângerea ilegală a acestor drepturi,

prin suprimarea lor pe duratele întârzierilor, astfel:

- daune morale în sumă de 20.000.000

lei, pentru înjosirea pricinuită prin încălcarea de a nu-i fi recunoscut în

maxim 30 de zile [art. 7 alin. (3) din Legea nr. 189/2000], drepturile

cuvenite; pentru că în hotărâre și decizie nu se precizează nimic despre

drepturile cuprinse în art. 5, pe care, astfel, pârâtele le suprimă;

- la plata unor daune materiale în

sumă de 17.992.000 lei, pentru pagubele pricinuite prin suprimarea drepturilor

prevăzute de lege, cu cheltuieli de judecată.

A mai solicitat acordarea unui

termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței, în care

pârâtele să achite pagubele astfel:

- recunoașterea tuturor drepturilor

acordate prin lege și pretinse și ducerea lor la îndeplinirea finală, până la

expirarea termenului cerut prin capătul de cerere nr. 5;

- obligarea directorului general al

D.G.M.P.S. Constanța să plătească suma de 500 lei pe zi de întârziere, cu titlu

de amendă Statului român;

- obligarea pârâtei D.G.M.P.S.

Constanța, la plata unor daune cominatorii în valoare de 5.000.000 lei pe zi de

întârziere pentru neîndeplinirea până la termenul cerut la capătul de cerere

nr. 5.

În motivarea cererii sale,

reclamantul a arătat, în esență, următoarele:

- au fost încălcate de pârâte,

termenele prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru emiterea hotărârii și a

deciziei contestate;

- singurul drept acordat integral este

acela al indemnizației lunare, dar și în acest caz sunt implicate pierderi,

prin tergiversarea plăților asupra indemnizațiilor pe durata de timp de 7 - 8

luni;

- nu au fost completate toate

rubricile cuprinse în formularul deciziei la pct. C și D;

- nelegal se cere petenților să

scrie o altă cerere pentru acordarea (după obținerea hotărârii) gratuităților

prevăzute de Legea nr. 189/2000 (ex. transport S.N. C.F.R.);

- din hotărâre și decizie nu rezultă

existența unor drepturi, atât pentru reclamant, cât și pentru fosta soție și

nici că pârâtele ar avea datorii retroactive față de cei doi, ceea ce presupune

o fraudare cu bună știință și rea-credință a drepturilor și intereselor

cetățenești.

Curtea de Apel Constanța, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 291/CA din 8 noiembrie 2004,

a respins acțiunea, ca nefondată, în totalitate (cu toate capetele sale de

cerere).

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut punctual:

1) Emițând actele administrative în

discuție, pârâta a recunoscut în fapt drepturile reclamantului, neputându-se

susține că acestea au fost stabilite doar teoretic ori că nu s-au respectat

termenele legale, având în vedere că respectivele drepturi s-au acordat

retroactiv;

2) Nu se pot acorda reclamantului,

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în calitate de soț supraviețuitor

de la data decesului soției, pârâta respectând, sub acest aspect, dispozițiile

art. 5 din legea sus-menționată;

3) Întrucât hotărârea și decizia

emise de pârâtă prevăd momentul de la care se beneficiază de drepturile

compensatorii și nu s-au produs dovezi privind modul de cuantificare a

„daunelor”, nu se pot acorda despăgubiri materiale și morale;

4) Fiindu-i respinsă acțiunea,

reclamantului nu i se pot acorda cheltuieli de judecată;

5) Ultimul capăt de cerere nu poate

fi admis, ținând cont de faptul că acesta este în legătură directă cu celelalte

capete de cerere care au fost respinse și nu are temei legal.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul D.B., solicitând în temeiul prevederilor

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare și, în principal, admiterea acțiunii sale,

astfel cum a fost formulată.

Ca prim motiv de recurs, referitor

la capătul 1 de cerere, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că prima

instanță a ignorat dispozițiile legale incidente, referindu-se doar la

indemnizația prevăzută de art. 3 din lege, care, într-adevăr a fost achitată

retroactiv, omițând drepturile suplimentare prevăzute de art. 5 din Legea nr.

189/2000. Că referitor la aceste din urmă drepturi, curtea de apel a apreciat

în mod greșit că întârzierea intimatei-pârâte nu l-a prejudiciat, atâta timp,

cât nu i-au fost și nici nu puteau să-i fie acordate retroactiv, ba mai mult,

ele nu au fost prevăzute nici în hotărârea, nici în decizia în cauză.

Cu privire la al doilea capăt de

cerere, recurentul a criticat soluția instanței de fond, arătând, în esență, că

drepturile compensatorii în calitate de soț supraviețuitor trebuia să-i fie

acordate începând cu data de întâi a lunii următoare decesului soției,

respectiv 1 septembrie 2003, iar nu de la data de întâi a lunii următoare

depunerii cererii.

Aceasta, întrucât formularea cererii

sale în luna noiembrie 2003 s-a datorat tot nerespectării termenului de

soluționare a petiției soției, de către intimata-pârâtă, ceea ce l-a determinat

să aștepte soluționarea primei solicitări (a soției), pentru a o depune pe a

sa.

Referitor la al treilea capăt de

cerere, critica recurentului-reclamant vizează respingerea nejustificată a

solicitării sale de reparare, prin despăgubire morală și materială, a

prejudiciului cauzat prin practicile abuzive ale autorității pârâte.

Recurentul a susținut că

despăgubirea cerută se impunea, datorită faptului că în calitate de beneficiar

al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, a fost pus de către intimată în

situația de a nu-și putea cere la timpul cuvenit drepturile prevăzute de art.

5, tocmai pentru că hotărârea intimatei se emite cu 6-10 luni întârziere față

de termenul legal.

Privitor la capătul de cerere nr. 4,

recurentul a susținut că bunul său simț manifestat în sensul nealegerii

unilaterale a unui expert care să-i cuantifice cheltuielile de judecată, a fost

interpretat în mod greșit de către instanța fondului, ca o lipsă de probatoriu

cu privire la acest aspect, însă, în opinia sa, lipsa se poate remedia până la

rejudecarea pricinii. De altfel, în cadrul dosarului de recurs, recurentul a și

depus seturi de precizări privind modul de calcul al cheltuielilor de judecată

și de evaluare a prejudiciilor, însoțite de înscrisuri justificative.

În sfârșit, privitor la ultimul

capăt de cerere, recurentul a precizat că nu are obiecții referitor la opinia

instanței, rezervându-și-le pentru când va exista un titlu executoriu în

soluționarea pricinii.

Analizând motivele recursului, în

raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu reglementările legale

incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel, nu se poate susține că

instanța de fond, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura

sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.), prin aceea că nu ar fi avut în vedere și drepturile prevăzute la

art. 5 din Legea nr. 189/2000, pe care intimata-pârâtă nu le-a menționat în

actele emise.

Prima instanță a reținut corect că

prin hotărârea nr. 20372 din 7 iunie 2004, intimata-pârâtă a admis cererea

recurentului-reclamant, precizând că drepturile se acordă începând cu data de 1

decembrie 2004, deci retroactiv.

Așa cum se specifică în chiar

dispozitivul hotărârii menționate, autoritatea intimată i-a stabilit

recurentului, calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, ca

urmaș, potrivit prevederilor art. 3, cu respectarea dispozițiilor art. 7 din

lege.

Nu era necesar să se menționeze în

hotărâre, în mod expres și drepturile enumerate la art. 5, acestea izvorând din

lege și urmând a fi acordate de către alte autorități și instituții, după

stabilirea calității de beneficiar al actului normativ reparatoriu.

Nici în ceea ce privește al doilea

capăt de cerere, nu se poate reține că sentința recurată este supusă casării,

potrivit art. 307 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art.

5 din Legea nr. 189/2000, drepturile compensatorii se acordă cu începere de la

data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea.

Norma menționată fiind expresă, nu

se poate deroga de la aceasta în sensul menționat de recurent.

Ținând cont de faptul că cererea

recurentului-reclamant pentru acordarea drepturilor în calitatea prevăzută de

art. 3 din lege, s-a depus în noiembrie 2003, prin hotărârea nr. 20372/2004,

intimata-pârâtă a stabilit în mod legal că drepturile se acordă începând cu

data de 1 decembrie 2003, și nu începând cu data de întâi a lunii următoare

decesului soției (1 septembrie 2003).

Întrucât, așa după cum s-a arătat și

după cum, în mod corect, a reținut și prima instanță, intimata-pârâtă a

recunoscut și stabilit acordarea retroactivă a drepturilor prevăzute de Legea

nr. 189/2000, fără a se restrânge aceste drepturi la indemnizația bănească, nu

este întemeiat nici al treilea motiv de recurs.

Hotărârea instanței fondului este

legală și temeinică și în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată, întrucât potrivit prevederilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., acestea sunt datorate de către partea care cade în pretenții, or

intimata-pârâtă nu s-a aflat în această situație, acțiunea reclamantului fiind

respinsă pe toate capetele de cerere.

Având în vedere toate cele expuse și

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul D.B. împotriva sentinței civile nr. 291/CA din 8 noiembrie 2004 a

Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 noiembrie 2005.