AFFAIRE HAVVA DUDU ESEN c. TURQUIE

La originea acestei cauze se află o cerere (n o 45626/99) îndreptată împotriva Republicii Turciei și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") de o resortisantă a acestui stat, Doamna Havva Dudu Esen ("reclamanta"), la 24 iunie 1998 în virtutea fostului articol 25 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta, care a fost admisă la beneficiile asistenței judiciare, este reprezentată de Doamna A. Dinçsoy, avocat la Bolu. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Reclamanta invoca ineficacitatea anchetei duse cu privire la decesul tatălui său.

Cererea a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera de judecată (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. La 29 septembrie 2004, a decis comunicarea cererii Guvernului.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua după rearanjare (art. 52 § 1).

Invocând art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. FAPTE

În noaptea din 9 pe 10 octombrie 1994, Dl. Tahir Esen, tatăl reclamantei, a fost ucis în satul Nadas (Kıbrısçık/Bolu), lângă o rezervă de apă în timp ce săpa un canal, la aproximativ o sută de metri de domiciliul seu.

Serviciile de jandarmi au procedat la constatări inițiale la locul crimei și au confiscat o țunare (tapa) de plastic de cartus de pușcă în două bucăți la aproximativ un metru distanță de picioarele victimei.

La ora 7, procurorul din Kıbrısçık ("procurorul") care a sosit la locul crimei a descris locul, a făcut să se întocmească o schiță și să se ia fotografii. Apoi a ordonat transportul corpului la centrul medical din Kıbrısçık unde a efectuat examen al corpului și o autopsie cu medicul legist. Procesul-verbal (ölü muayene ve otopsi tutanağı) indică că ora aproximativă a decesului se situează la șase sau șapte ore și menționează în special intrări de "aproximativ 127" mici plumbe cu diametre de trei milimetri ("mm."), în special pe partea superioară a corpului, centrate sub axila stângă. Distanța de tragere a fost estimată la "aproximativ zece metri". După examinarea organelor interne, medicul a indicat deteriorarea plămânilor de către plumbe și hemorragia internă care s-a urmat ca cauze ale decesului.

În aceeași zi, procurorul a strâns declarația lui Fadime Esen, soția defunctului, ca și plaigantă. Aceasta a menționat un litigiu privind irigarea pe care soțul ei l-a avut cu alți locuitori ai satului. Soția și fiica defunctului au depus o cincisprezece cereri până la sfârșitul procedurilor, expunând varii dezacorduri anterioare cu locuitori ai satului și acuzând aproape de fiecare dată toți localnicii din sat.

Rezultă dintr-o scrisoare a procurorului (a se vedea §18 mai jos) că autoritățile au confiscat mai multe puști în noaptea și ziua din 10 octombrie 1994. O comparare la ochi gol a fost efectuată pe țunările de cartușe ale acestor puști. Apoi, o cartușă goală angajată în canalul puști aparținând lui A.O.G., precum și o miros proaspăt de praf de tragere pe aceasta au fost detectate.

La 10, 11 și 13 octombrie 1994, jandarmii și procurorul au strâns declarații de la douăzeci și șase locuitori ai satului. Nimeni nu a văzut nici nu auzise evenimentul, dar majoritatea martorilor au menționat dezacordurile pe care familia Esen le-a avut cu alți locuitori ai satului.

La 12 octombrie 1994, un proces-verbal de confiscare a fost întocmit cu privire la pușca de vânătoare cu calirul șaisprezece al lui A.O.G., cu o cartușă goală în canal, șaptesprezece alte cartușe goale și două cartușe pline aparținând acestuia.

La 18 octombrie 1994, procurorul a ordonat Institutului Medicolegal ("institutul") examen balistic al obiectelor confiscate și al cincisprezece mici plumbe extrase din corp. A cerut mai precis dacă pușca era aptă să tragă, posibilitatea de a stabili momentul ultimei trageri, numărul de zile în care mirosul de praf putea fi detectabil, și corespondența țunării și plumbelor cu pușca.

La 29 noiembrie 1994, divizia de balistică a institutului a prezentat raportul acesteia, care, în părți relevante, se citește după cum urmează: "(...) CONCLUZIE 1. Pușca (...) este aptă să tragă. 2. Cele cincisprezece plumbe și țunarea în două bucăți pot fi utilizate de pușca trimisă, cu toate acestea, ținând seama de absența semnelor caracteristice pe aceste obiecte, cum ar fi urmele rigurilor canalului armei din care provin, este imposibil să se stabilească dacă au fost trase de această pușcă. 3. Este imposibil să se stabilească ultimul moment de tragere efectuat de această pușcă pentru că, chiar dacă durata persistenței mirosului de praf poate varia în funcție de circumstanțele în care pușca se afla și în funcție de pulberea utilizată, o asemenea examinare trebuie să fie efectuată în douăzeci și patru de ore după tragere. (...)"

La 6 decembrie 1994, în urma cererii din 5 decembrie 1994 a procurorului, tribunalul de poliție din Kıbrısçık a autorizat percheziția domiciliilor a opt persoane, inclusiv A.O.G. și A.T., vecini ai defunctului.

Procurorul a cerut printr-o scrisoare (fezleke) din 4 mai 1995 procurorului din Bolu trimiterea în judecată a lui A.O.G. pentru omor voluntar înaintea curții de assizes din Bolu, instanță competentă ratione loci, și i-a transmis elementele dosarului. Printr-o decizie din aceeași zi, a dat o hotărâre de neîncepere a procesului împotriva lui A.T., N.E. și T.B. Opoziția formată de reclamantă și mama sa cu privire la aceasta hotărâre a fost respinsă.

Prin act de acuzare din 18 mai 1995, A.O.G. a fost trimis în judecată pentru omor voluntar.

La 6 iulie 1995, curtea de assizes l-a achitat de faptele care i se imputan din lipsă de probe. Apelul reclamantei și al mamei sale a fost respins cu motivul că nu aveau drept, din lipsă de înscrierea ca parte intervenant în proces.

La 18 ianuarie 1995, procurorul a ordonat jandarmeriei să continue cercetările până la data prescripției penale a delictului și să-i prezinte rapoarte trimestriale.

În 1997, procurorul succesor din Kıbrısçık a procedat la o duzină de noi audieri. La 11 aprilie 1997, a procedat la examinarea elementelor găsite la locul crimei în conformitate cu care a constatat că țunarea din plastic adunată la locul crimei era de calibru doisprezece. Expertul care l-a asistat în această muncă a menționat și posibilitatea unei puști cu doi cilindr putând trage două cartușe simultan, ținând seama de numărul și dispersia plumbelor detectate pe victimă.

Procurorul a ordonat deci jandarmeriei convocarea tuturor localnicilor având o pușcă de vânătoare de calibru doisprezece. În aceeași zi, după percheziție a trei domicilii, pușca lui A.O.G. și M.G. – care cumpărase între timp pușca lui A.T., fără permis (§26 mai jos) – au fost confiscate.

La 12 aprilie 1997, procurorul a efectuat o vizită la locul crimei cu doi experți. Primul a efectuat măsurări ale terenului. Expertul în armament, un jandarm, a efectuat trageri de încercare cu pușca litigioasă pe ținte de carton la locul crimei pentru a stabili unghiul și distanța tragerii. A întocmit de asemenea o schiță și a concluzionat, ținând seama de poziția corpului și punctul în care țunarea fusese găsită, că tragerea trebuie să fi provenit dintr-un punct de douăzeci la douăzeci și cinci de metri în direcția ușii grădinii lui A.T.

Procesul-verbal întocmit în aceeași zi de cinci jandarmii confirmă că tragerea trebuie să fi provenit dintr-o distanță de douăzeci la douăzeci și cinci de metri, "contrar celor indicate în raportul de autopsie", și că țunarea găsită la locul crimei provine dintr-o cartușă de calibru doisprezece, "contrar celor indicate în raportul institutului".

Tot la 12 aprilie 1997, procurorul a strâns declarația lui A.T. ca inculpat, precum și a lui M.G. căruia inculpatul ar fi vândut pușca în ianuarie 1996.

Ținând seama de elementele declarației care-l puteau pune în îndoială și din faptul că poseda pușca de calibru doisprezece cu doi cilindri și doi trăgaci la momentul faptelor, procurorul a cerut tribunalului de poliție din Kıbrısçık punerea în arest preventiv a lui A.T. pentru crimă sau complicitate la crimă.

Acesta din urmă cerând avocat, judecătorul tribunalului de poliție nu a putut să-l audă decât a doua zi. La ședință, procurorul a pus accent pe erori, după parerul lui, comise în faza preliminară a anchetei. A susținut în special că, deși pușca inculpatului a fost confiscată de autorități, nu exista nici un document putând demonstra că aceasta fusese examinată în douăzeci și patru de ore după crimi, termen imperative după opinia sa, în scopul examinării balistice a puști de vânătoare. A contestat de asemenea raportul din 29 noiembrie 1994 întocmit de institut, calificând drept "greșeală gravă" faptul că calibrul cartușei pentru care țunara din plastic era utilizată era indicat ca șaisprezece, când un simplu examen a acesteia, chiar și la ochi gol, ar fi fost suficient pentru a concluziona că aceasta corespundea unui calibru doisprezece, ca și cartușele lui A.T.

La rândul lui, inculpatul a respins orice implicare în uciderea tatălui reclamantei și a susținut faptul că jandarmii confiscaseră pușca lui la acel moment și se restitusiseră-o după ce-l innocentaseră.

Estimând că nu exista probe suficiente, judecătorul a ordonat eliberarea lui A.T.

La 13 aprilie 1997, procurorul a ordonat efectuarea de trageri de comparație expertului în armament, care a întocmit un raport cu privire la numărul de plumbe găsite pe ținte și la distanța țunărilor, conform trei puști diferite inclusiv pușca în cauză.

La 14 aprilie 1997, procurorul a strâns din nou declarația lui M.G. și i-a impus o amendă judiciară pentru posesia armei fără permis.

La 1 și 8 mai 1997, a audiat șapte persoane și a ordonat examinarea a patru alte puști unui expert.

La 12 mai 1997, în urma cererii foarte detaliate din 16 aprilie 1997 a procurorului, care se referea în special la calibru, camera criminală din cadrul comandamentului general al Jandarmeriei a prezentat raportul de examen balistic efectuat pe țunara obținută din locul crimei și cele confiscate din cartușele aparținând lui A.O.G. și A.T. Potrivit acestui raport, țunara găsită la locul crimei avea un diametru de 68,15 milimetri și era prevăzută pentru utilizarea cartușelor de calibru doisprezece. Ca urmare, nu corespundea țunărilor confiscate din cartușele de calibru șaisprezece aparținând lui A.O.G. În schimb, ilustra o coerență prin dimensiune, tip și caracteristică cu țunările confiscate din cartușele de calibru doisprezece aparținând lui A.T. Raportul indica de asemenea că, ținând seama de datele tehnice și locul în care se afla țunara, și anume la un metru de picioarele victimei, distanța tragerii putea fi de zece la doisprezece metri.

La 28 mai 1997, în urma cererii procurorului, jandarmii au efectuat o vizită noaptea la locul crimei și au întocmit un proces-verbal constatând luminozitatea înconjurimilor și vizibilitatea unei ținte; la lumina lămpii publice, ținta simulată, bine vizibilă la doisprezece metri, devenea o siluetă la douăzeci și cinci de metri.

Printr-o scrisoare (fezleke) din 16 iunie 1997, procurorul a transmis dosarul de anchetă procurorului din Bolu și a cerut trimiterea în judecată a lui A.T. pentru omor voluntar. În concluziile sale, procurorul a menționat în special că o decizie de neîncepere a procesului fusese deja dată cu privire la inculpat, în timp ce, confiscat de autorități, pușca sa de vânătoare de calibru doisprezece nu fusese supusă nici unui examen balistic înaintea restituciei, deoarece autoritățile erau convinge că arma crimei era o pușcă de vânătoare de calibru șaisprezece.

Prin act de acuzare din 18 iunie 1997, procurorul din Bolu a cerut condamnarea lui A.T. pentru omor voluntar înaintea curții de assizes din Bolu. Reclamanta s-a constituit parte intervenant în această procedură.

Printr-o hotărâre din 11 septembrie 1997, curtea de assizes a achitat pe A.T. din lipsă de probe. Pentru ea, nici litigiile privind irigarea anterioare petrecute între defunct și inculpat, nici proximitatea domiciliului acestuia la locul crimei, nici faptul descoperirii că țunara găsită la locul crimei corespundea unei cartușe de calibru doisprezece nu erau suficiente pentru a stabili vinovăția inculpatului care poseda o pușcă adaptată, știind că nici una din expertizele efectuate în materie nu stabileau concret legătura între țunare și armă.

La 11 februarie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată de reclamantă.

Printr-o scrisoare din 10 august 1999 adresată reclamantei, procurorul i-a comunicat că răspundătorii actului criminal nu fuseau identificați și că cercetările se vor continua până la prescripția penală a crimei.

Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, o declară admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul reamintește că, potrivit jurisprudenței Curții, obligația de a ancheta un omor nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. În speță, autoritățile au știut să ia toate măsurile necesare în cursul anchetei, probele materiale și depozițiile au fost strânse, o autopsie a fost efectuată, și în final suspecții au fost dusi în fața justiției. Să presupunem că prima fază a anchetei era incompletă, Guvernul observă că autoritățile au știut să o remedieze ulterior.

Reclamanta și-a menținut plângerile. Bazânduse în special pe observațiile celui de al doilea procuror în procedura penală împotriva lui A.T., susține că ancheta penală prezenta carențe grave din partea autorităților, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea de a identifica și pedepsi responsabilul. 1. Principii generale 46. art. 2 al Convenției necesită, prin implicație, o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană și-a pierdut viața. Scopul esențial al unei asemenea anchiete este de a asigura respectarea efectivă a legilor interne care protejează acest drept. Indiferent de modalitățile anchetei alese pentru realizarea acestor obiective, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu de îndată ce chestiunea este semnalată atenției lor, chiar și în absența inițiativei apropiații victimei (Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit, n o 46477/99, § 69, CEDO 2002-II).

Pentru ca o anchetă dusă cu privire la un omor să poată fi considerată efectivă, ea trebuie să permită să se ajungă la identificarea și pedepsirea răspundătorilor (Oğur c. Turcia [GC], n o 21594/93, § 88, CEDO 1999-III). Aceasta este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace; autoritățile trebuie deci să fi luat măsurile care le-au fost rezonabil accesibile pentru ca probele privind incidentul să fie strânse (a se vedea, de exemplu, Salman c. Turcia [GC], nº 21986/93, § 106, CEDO 2000-VII, Tanrıkulu c. Turcia [GC], n o 23763/94, § 109, CEDO 1999-IV, și Gül c. Turcia, n o 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000).

Orice defect al anchetei susceptibil de a dăuna capacității sale de a stabili cauza morții victimei sau de a identifica persoana sau persoanele responsabile poate duce la concluzia inefectivității sale (Hugh Jordan c. Regatul Unit, n o 24746/94, § 127, CEDO 2001-III (extrase)). O cerință de rapiditate și diligență rezonabilă este implicită în acest context (a se vedea, de exemplu, Mahmut Kaya c. Turcia, n o 22535/93, §§ 106-107, CEDO 2000-III, Hugh Jordan, citat mai sus, §§ 108, 136-140).

Trebuie de asemenea să existe un element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale, asociind apropiații victimei procedului în măsura necesară pentru salvgardarea intereselor lor legitime, pentru a garanta că răspundătorii trebuie să dea socoteală (a se vedea, de exemplu, McKerr c. Regatul Unit, n o 28883/95, § 148, CEDO 2001-III).

Atunci când ancheta a dus la deschiderea urmăririi penale înaintea jurisdicțiilor naționale, este întregul procedeu, inclusiv faza de judecată, care trebuie să satisfacă imperativele obligației pozitive de a proteja viața prin lege (Öneryıldız c. Turcia [GC], n o 48939/99, § 95, CEDO 2004-...). Cu toate acestea, nu trebuie nici pe departe să se deduce din precedentul că art. 2 poate presupune dreptul pentru un reclamant de a face urmări sau condamna penal terți sau o obligație de rezultat presupunând că orice urmărire trebuie să se finalizeze cu o condamnare, chiar cu pronunțarea unei pedepse determinate (Öneryıldız, citat mai sus, § 96, și mutatis mutandis, Perez c. Franța [GC], n o 47287/99, § 70, CEDO 2004-I). În schimb, jurisdicțiile naționale nu trebuie în nici un caz să se dovedească dispuse să lase impunite leziuni ale vieții (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan, citat mai sus, §§ 108, 136-140). 2. Aplicare în speță

Curtea constată că în ziua evenimentului, autoritățile au reacționat la omor: jandarmii, precum și procurorul s-au dus la locul crimei pentru constatări inițiale, probele constituite din țunara găsită la locul crimei și depozițiile localnicilor au fost strânse, o schiță și o indicație a locului au fost întocmite, fotografii au fost luate, puști – după toate probabilitățile, de la toți localnicii care o dețineau – au fost confiscate, și o autopsie completă stabilind cauza exactă a morții a fost efectuată (paragrafele 9-14 mai sus).

Ca urmare a unui examen preliminar al puști, A.O.G. a fost pus în cauză prin comparația țunărilor și prin mirosul proaspăt de praf al puști sale (§12 mai sus).

În zilele care au urmat, a fost cerut un examen balistic institutului medicolegal cu privire la plumbele extrase din corp, țunara confiscată la locul crimei și pușca lui A.O.G. (§15 mai sus).

Autoritățile par deci să fi acționat prompt la omor și să fi luat toate măsurile necesare și posibile la începutul anchetei (Hugh Jordan, citat mai sus, §§ 108, 136-140, și Paul și Audrey Edwards, citat mai sus, § 69).

Ulterior, o expertiză balistică a fost întocmită (§16 mai sus), percheziții au fost efectuate (§17 mai sus), mai multe persoane au fost puse în cauză și în final A.O.G. a fost dus în judecată pentru omor voluntar (§19 mai sus), apoi achitat din lipsă de probe (§20 mai sus).

Această parte a anchetei de asemenea răspunde perfect cerințelor obligației de anchetă prin măsurile luate de autorități (Salman, citat mai sus, § 106, Tanrıkulu, citat mai sus, § 109), diligența în conducerea anchetei (Mahmut Kaya, citat mai sus, §§ 106 și 107), și identificarea autorului prezumat al uciderii (Oğur, citat mai sus, § 88). Curtea va reveni la chestiunea achitării lui A.O.G. (§63 mai jos).

În 1997, noul procuror din Kıbrısçık s-a ocupat din nou de cauză. A audiat o duzină de persoane, a examinat din nou elementele dosarului și a concluzionat că fusese comisă o eroare privind stabilirea calibrului cartușei din care provine țunara găsită la locul crimei (§22 mai sus). Deci a convocat toți localnicii având o pușcă de vânătoare de calibru doisprezece, a ordonat percheziția a trei domicilii și a ordonat confiscarea a două puști cu munițiile lor (§23 mai sus).

Curtea constată că continuarea anchetei a fost un episod exemplar; locul crimei a fost măsurat pentru a stabili posibile puncte de tragere, apoi trageri de încercare au fost efectuate la aceste locuri pentru a stabili unghiul și distanța, a doua armă pusă în cauză – vândută unui terț între timp – a fost căutată, și în final, un nou inculpat, A.T., a fost identificat. Tribunalul de poliție, estimând noile probe insuficiente pentru a pune inculpatul în arest preventiv, procurorul a continuat ancheta, a cerut trageri de comparație, a strâns alte depoziii și a ordonat examinarea altor puști, a cerut o nouă expertiză detaliată, și a ordonat examinarea luminozității locului crimei noaptea (paragrafele 24-35 mai sus).

Nu se poate deci susține că autoritățile competente au rămas pasive în fața circumstanțelor în care tatăl reclamantei a fost ucis.

Rămâne deci să se examineze dacă "greșeala gravă", potrivit procurorului și reclamantei (paragrafele 28, 36 și 45 mai sus), al primului raport balistic a viciat ancheta până la a-i dăuna capacității de a stabili răspunderea penală în acest omor (Hugh Jordan, citat mai sus, § 127).

Curtea observă că expertiза balistică litigioasă din 29 noiembrie 1994, contrar celor bănuite de procuror, nu identifica calibrul exact al cartușei pentru care țunara fusese utilizată, ci considera posibilitatea ca aceasta să fie utilizată cu o cartușă de calibru șaisprezece (§16 mai sus). Sigur, acest element a dus inițial autoritățile să-și direcționeze ancheta în căutarea unei arme de calibru șaisprezece, până la a trimite în judecată pe A.O.G. care poseda una. Aceasta fiind, trebuie constatat că pușca lui A.T. de asemenea fusese confiscată cu alte puști din sat în ziua evenimentului, apoi restituită. Or, trebuie concluzionat că examinarea inițială, la ochi gol pentru țunări de cartușe și prin miros pentru mirosul proaspăt de praf, trebuie să fi fost efectuată pe toate puști confiscate, deoarece aceasta este în principal ce a pus în cauză pușca lui A.O.G. (§12 mai sus). Pușca lui A.T., aparent ca și toți ceilalți, i-a fost restituită doar ulterior (§29 mai sus).

În final, necesitatea de a examina pușca în douăzeci și patru de ore după tragere, după cum indicat de altfel de expertiза balistică din 29 noiembrie 1994, ar fi permis doar stabilirea utilizării acestei puști. Or, nici una din expertizele balistice nu stabilesc corespondența țunării găsite la locul crimei și plumbelor extrase din corpul victimei cu pușca, în absența urmelor caracteristice ale rigurilor pe aceste obiecte. Curtea de assizes o menționează de altfel în hotărârea din 11 septembrie 1997 (§38 mai sus). Curtea nu poate deci concluziona că acest element a avut un impact asupra stabilirii răspunderii penale în speță.

Cât privește achitarea celor doi inculpați, prima în 1995, cea de-a doua în 1997, Curtea reamintește că Convenția nu cuprinde dreptul pentru un reclamant de a face urmări sau condamna penal terți sau dreptul la "răzbunare privată" (a se vedea de asemenea Perez, citat mai sus, § 70), nici o obligație de rezultat pentru stat, presupunând că orice urmărire trebuie să se finalizeze cu o condamnare (Öneryıldız, citat mai sus, § 96).

Ținând seama de constatările anterioare și analizând diverse măsuri luate în speță, Curtea concluzionează că ancheta dusă cu privire la circumstanțele în care tatăl reclamantei și-a găsit moartea pot fi considerate ca satisfacând cerințele articolului 2. De aceea, nici o încălcare a acestei dispoziții nu este stabilită în speță. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Decide că nu a existat o încălcare a articolului 2 al Convenției; Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 20 iunie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefa Președinte [1]. Enumerarea articolelor este diferit în noii cod penal și cod de procedură penală intrat în vigoare la 1 iunie 2005.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 45626/99) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Havva Dudu Esen (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 24 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représentée par M e A. Dinçsoy, avocate à Bolu. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requérante alléguait l’ineffectivité de l’enquête menée sur le décès de son père.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. Le 29 septembre 2004, elle a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT

La nuit du 9 au 10 octobre 1994, M. Tahir Esen, père de la requérante, fut tué au village de Nadas (Kıbrısçık/Bolu), près d’une réserve d’eau alors qu’il creusait un canal, à une centaine de mètres de son domicile.

Les services de gendarmerie procédèrent aux premières constatations sur les lieux du crime et y saisirent une bourre ( tapa ) en plastique de cartouche de fusil en deux morceaux à environ un mètre de distance des pieds de la victime.

A 7h, le procureur de Kıbrısçık (« le procureur ») qui arriva sur les lieux fit une description des lieux, et fit établir un croquis et prendre des photos. Puis il ordonna le transport de la dépouille mortelle au centre médical de Kıbrısçık où il effectua un examen de cadavre et une autopsie avec le médecin légiste. Le procès-verbal ( ölü muayene ve otopsi tutanağı ) indique que l’heure approximative du décès remonte à six ou sept heures et fait état notamment d’entrées de « environ 127 » petits plombs de diamètres de trois millimètres (« mm. ») notamment sur le haut du corps, centré sous l’aisselle gauche. La distance du tir fut estimée à « environ dix mètres ». Après l’examen des organes internes, le médecin indiqua le dégât des poumons par les plombs et l’hémorragie interne qui s’ensuivit comme les causes du décès.

Le même jour, le procureur recueillit la déposition de Fadime Esen, épouse du défunt, en tant que plaignante. Celle-ci fit allusion à un litige d’irrigation que son mari avait eu avec les autres villageois. L’épouse et la fille du défunt déposèrent une quinzaine de pétitions jusqu’à la fin des procédures, exposant divers différends antérieurs avec les villageois et accusant presque à chaque fois tous les habitants du village.

Il ressort d’une lettre du procureur (voir paragraphe 18 ci-dessous) que les autorités saisirent plusieurs fusils durant la nuit et le jour du 10 octobre 1994. Une comparaison à l’œil nu fut effectuée sur les bourres de cartouches de ces fusils. Puis, une cartouche vide engagée dans le canon du fusil appartenant à A.O.G., ainsi qu’une fraîche odeur de poudre de tir sur celui-ci furent décelées.

Le 10, 11 et 13 octobre 1994, les gendarmes et le procureur recueillirent la déposition de vingt-six habitants du village. Personne n’avait vu ni entendu l’évènement mais la plupart des témoins firent allusion aux différends que la famille Esen avait avec les autres villageois.

Le 12 octobre 1994, un procès-verbal de saisie fut établi quant au fusil de chasse de calibre seize de A.O.G., avec une cartouche vide dans le canon, dix-sept autres cartouches vides, et deux cartouches pleines lui appartenant.

Le 18 octobre 1994, le procureur ordonna à l’Institut médicolégal (« l’institut ») l’examen balistique des objets saisis et des quinze petits plombs extraits du corps. Il demanda plus précisément si le fusil était apte à tirer, la possibilité d’établir le moment du dernier tir, le nombre de jours où l’odeur de poudre pouvait être détectable, et la correspondance de la bourre et des plombs au fusil.

Le 29 novembre 1994, la division de balistique de l’institut rendit son rapport, lequel, en ses parties pertinentes, se lit comme suit : «

Le 6 décembre 1994, suite à la demande du 5 décembre 1994 du procureur, le tribunal de police de Kıbrısçık autorisa la perquisition des domiciles de huit personnes, dont A.O.G. et A.T., voisins du défunt.

Le procureur demanda par une lettre ( fezleke ) du 4 mai 1995 au procureur de Bolu la mise en accusation de A.O.G. pour homicide volontaire devant la cour d’assises de Bolu, instance compétente ratione loci , et lui transmit les éléments de son dossier. Par une décision du même jour, il rendit un non-lieu quant à A.T., N.E. et T.B. L’opposition formée par la requérante et sa mère quant à ce non-lieu fut rejetée.

Par acte d’accusation du 18 mai 1995, A.O.G. fut mis en accusation pour homicide volontaire.

Le 6 juillet 1995, la cour d’assises l’acquitta des faits reprochés pour insuffisance de preuves. Le pourvoi de la requérante et sa mère fut rejeté au motif qu’elles n’étaient pas en droit, faute de s’être constituées partie intervenante au procès.

Le 18 janvier 1995, le procureur ordonna à la gendarmerie de poursuivre les recherches jusqu’à la date de prescription pénale du délit et de lui rendre des rapports trimestriels.

En 1997, le procureur successeur de Kıbrısçık procéda à une dizaine de nouvelles auditions. Le 11 avril 1997, il procéda à un examen des éléments trouvés sur les lieux du crime aux termes duquel il constata que la bourre en plastique recueillie sur les lieux du crime était de calibre douze. L’expert qui l’assista dans ce travail fit également état de l’éventualité d’un fusil à double canon pouvant tirer deux cartouches en même temps eu égard au nombre et la dispersion de plombs décelés sur la victime.

Le procureur ordonna donc à la gendarmerie la convocation de tous les villageois ayant un fusil de chasse de calibre douze. Le même jour, après perquisition de trois domiciles, les fusils de A.O.G. et M.G. – qui avait acheté dans l’intervalle le fusil de A.T., sans permis (paragraphe 26 ci-dessous) – furent saisis.

Le 12 avril 1997, le procureur effectua une visite sur les lieux du crime avec deux experts. Le premier effectua les mesures du terrain. L’expert en armement, un gendarme, effectua des tirs d’essais avec le fusil litigieux sur des cibles en carton sur les lieux du crime afin d’établir l’angle et la distance du tir. Il établit également un croquis et conclut eu égard à la position de la dépouille et le point où la bourre avait été trouvée que le tir devait provenir d’un point de vingt à vingt-cinq mètres dans la direction de la porte du jardin de A.T.

Le procès-verbal établi le même jour par cinq gendarmes confirme que le tir devait provenir d’une distance de vingt à vingt-cinq mètres, « contrairement à ce qui était indiqué par le rapport d’autopsie », et que la bourre trouvée sur les lieux du crime provenait d’une cartouche de calibre douze, « contrairement à ce qui était indiqué par le rapport de l’institut ».

Toujours le 12 avril 1997, le procureur recueillit la déposition de A.T. en tant qu’accusé, ainsi que de M.G. à qui l’accusé aurait vendu le fusil en janvier 1996.

Eu égard aux éléments de sa déposition qui le mettaient dans le doute et au fait qu’il possédait le fusil de calibre douze à double canon et double détente au moment des faits, le procureur demanda au tribunal de police de Kıbrısçık la mise en détention provisoire de A.T. pour meurtre ou complicité au meurtre.

Ce dernier demandant un avocat, le juge du tribunal de police ne put l’entendre que le lendemain. Lors de l’audience, le procureur mit l’accent sur les erreurs, selon lui, commises lors de la phase préliminaire de l’enquête. Il fit valoir notamment que bien que le fusil de l’accusé fut saisi par les autorités, il n’existait aucun document pouvant démontrer que celui-ci avait été examiné dans les vingt-quatre heures après le meurtre, délai impératif à son avis, aux fins de l’examen balistique des fusils de chasse. Il mit en cause également le rapport du 29 novembre 1994 établi par l’institut, qualifiant d’« erreur grave » le fait que le calibre de la cartouche pour laquelle la bourre en plastique était utilisée était indiqué comme seize, alors qu’un simple examen de celle-ci, même à l’œil nu, aurait suffit à conclure qu’elle correspondait à un calibre douze, comme les cartouches de A.T.

A son tour, l’accusé rejeta toute implication au meurtre du père de la requérante et fit valoir le fait que les gendarmes avaient saisi son fusil à l’époque et le lui avaient restitué après l’avoir innocenté.

Estimant qu’il n’y avait pas de preuves suffisantes, le juge ordonna la libération de A.T.

Le 13 avril 1997, le procureur fit effectuer des tirs de comparaison à l’expert en armement, qui établit un rapport quant au nombre de plombs relevés sur les cibles et à la distance des bourres, selon trois fusils différents y compris le fusil en cause.

Le 14 avril 1997, le procureur recueillit à nouveau la déposition de M.G. et lui administra une amende judiciaire pour possession d’arme sans permis.

Les 1 er et 8 mai 1997, il auditionna sept personnes et fit examiner quatre autres fusils à un expert.

Le 12 mai 1997, suite à la demande très détaillée du 16 avril 1997 du procureur portant notamment sur le calibre, la chambre criminelle près du commandement général de la Gendarmerie rendit son rapport d’examen balistique effectué sur la bourre obtenue des lieux du crime et celles saisies des cartouches appartenant à A.O.G. et A.T. Selon ce rapport, la bourre trouvée sur les lieux du crime était d’un diamètre de 68,15 millimètres et était prévue à l’utilisation des cartouches de calibre douze. En conséquence elle ne concordait pas avec les bourres saisies des cartouches de calibre seize appartenant à A.O.G. Par contre, elle illustrait une cohérence par dimension, type et caractéristique avec les bourres saisies des cartouches de calibre douze appartenant à A.T. Le rapport indiquait aussi qu’eu égard aux données techniques et au lieu où se trouvait la bourre, à savoir à un mètre des pieds de la victime, la distance du tir pouvait être de dix à douze mètres.

Le 28 mai 1997, suite à la demande du procureur, des gendarmes effectuèrent une visite de nuit sur les lieux et dressèrent un procès-verbal constatant la luminosité des environs et la visibilité d’une cible ; à la lumière de la lampe publique, la cible simulée, bien visible à douze mètres, devenait une silhouette à vingt-cinq mètres.

Par une lettre ( fezleke ) du 16 juin 1997, le procureur transmit son dossier d’enquête au procureur de Bolu et demanda la mise en accusation de A.T pour homicide volontaire. Dans ses conclusions, le procureur cita notamment qu’une décision de non-lieu avait été déjà rendue à l’égard de l’accusé alors que saisi par les autorités, son fusil de chasse de calibre douze n’avait fait l’objet d’aucun examen balistique avant sa restitution, car les autorités étaient convaincues que l’arme de crime était un fusil de chasse de calibre seize.

Par acte d’accusation du 18 juin 1997, le procureur de Bolu requit la condamnation de A.T. pour homicide volontaire devant la cour d’assises de Bolu. La requérante se constitua partie intervenante dans cette procédure.

Par un arrêt du 11 septembre 1997, la cour d’assises acquitta A.T. pour insuffisance de preuves. Pour elle, ni les litiges d’irrigation précédentes ayant eu lieu entre le défunt et l’accusé, ni la proximité du domicile de ce dernier au lieu du crime, ni le fait de découvrir que la bourre trouvée sur les lieux du crime correspondait à une cartouche de calibre douze étaient suffisants pour établir la culpabilité de l’accusé qui possédait un fusil adapté, sachant qu’aucune des expertises effectuées en la matière n’établissait concrètement le lien entre la bourre et l’arme.

Le 11 février 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué par la requérante.

Par une lettre du 10 août 1999 adressée à la requérante, le procureur lui fit savoir que les responsables de l’acte meurtrier n’étaient pas identifiés et que les recherches se poursuivraient jusqu’à la prescription pénale du crime.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle la déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement rappelle que selon la jurisprudence de la Cour, l’obligation d’enquêter sur un meurtre n’est pas une obligation de résultat mais de moyens. En l’espèce, les autorités ont su prendre toutes les mesures nécessaires lors de l’enquête, les preuves matérielles et les témoignages ont été recueillies, une autopsie a été effectuée, et finalement des suspects ont été traduits en justice. A supposer que la première phase de l’enquête était incomplète, le Gouvernement fait observer que les autorités ont su y remédier ultérieurement.

La requérante maintient ses doléances. S’appuyant notamment sur les observations du second procureur lors de la procédure pénale contre A.T., elle allègue que l’enquête pénale présentait de graves carences de la part des autorités, ce qui aurait entraîné l’impossibilité d’identifier et punir le responsable. 1. Principes généraux

L’article 2 de la Convention requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective lorsqu’un individu perd la vie. Le but essentiel de pareille enquête est d’assurer la mise en œuvre effective des lois internes qui protègent ce droit. Quelles que soient les modalités d’enquête retenues pour permettre la réalisation de ces objectifs, les autorités doivent agir d’office dès que la question est signalée à leur attention, même en l’absence d’initiative des proches de la victime ( Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni , n o 46477/99, § 69, CEDH 2002 ‑ II).

Pour qu’une enquête menée au sujet d’un homicide puisse passer pour effective, elle doit permettre de conduire à l’identification et au châtiment des responsables ( Oğur c. Turquie [GC], n o 21594/93, § 88, CEDH 1999 ‑ III). Il s’agit là d’une obligation non de résultat, mais de moyens ; les autorités doivent donc avoir pris les mesures qui leur étaient raisonnablement accessibles pour que les preuves concernant l’incident soient recueillies (voir, par exemple Salman c. Turquie [GC], nº 21986/93, § 106, CEDH 2000 ‑ VII, Tanrıkulu c. Turquie [GC], n o 23763/94, § 109, CEDH 1999-IV, et Gül c. Turquie , n o 22676/93, § 89, 14 décembre 2000).

Tout défaut de l’enquête propre à nuire à sa capacité d’établir la cause du décès de la victime ou à identifier la ou les personnes responsables peut faire conclure à son ineffectivité ( Hugh Jordan c. Royaume-Uni , n o 24746/94, § 127, CEDH 2001 ‑ III (extraits)). Une exigence de promptitude et de diligence raisonnable est implicite dans ce contexte (voir, par exemple, Mahmut Kaya c. Turquie , n o 22535/93, §§ 106-107, CEDH 2000-III, Hugh Jordan , précité, §§ 108, 136-140).

Il doit aussi y avoir un élément suffisant de contrôle public de l’enquête ou de ses résultats, associant les proches de la victime à la procédure dans la mesure nécessaire à la sauvegarde de leurs intérêts légitimes, pour garantir que les responsables aient à rendre des comptes (voir, par exemple, McKerr c. Royaume-Uni , n o 28883/95, § 148, CEDH 2001-III).

Lorsque l’enquête a entraîné l’ouverture de poursuites devant les juridictions nationales, c’est l’ensemble de la procédure, y compris la phase de jugement, qui doit satisfaire aux impératifs de l’obligation positive de protéger la vie par la loi ( Öneryıldız c . Turquie [GC], n o 48939/99, § 95, CEDH 2004 ‑ ...). Toutefois, il ne faut nullement déduire de ce qui précède que l’article 2 peut impliquer le droit pour un requérant de faire poursuivre ou condamner au pénal des tiers ou une obligation de résultat supposant que toute poursuite doit se solder par une condamnation, voire par le prononcé d’une peine déterminée ( Öneryıldız , précité, § 96, et mutatis mutandis , Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 70, CEDH 2004 ‑ I). En revanche, les juridictions nationales ne doivent en aucun cas s’avérer disposées à laisser impunies des atteintes à la vie (voir, mutatis mutandis , Hugh Jordan , précité, §§ 108, 136-140). 2. Application en l’espèce

La Cour relève que le jour même de l’incident, les autorités ont réagi face au meurtre : les gendarmes, ainsi que le procureur se sont rendus sur les lieux pour les premières constatations, les preuves constituées de la bourre trouvée sur les lieux et les dépositions des villageois ont été recueillies, un croquis et une indication des lieux ont été établis, des photos ont été prises, les fusils –selon toute vraisemblance de tous les villageois qui en possédait– ont été saisis, et une autopsie complète établissant la cause exacte du décès a été effectuée (paragraphe 9 à 14 ci-dessus).

Suite à un examen préliminaire des fusils, A.O.G. fut mis en cause par la comparaison des bourres et par l’odeur fraîche de poudre de son fusil (paragraphe 12 ci-dessus).

Dans les jours qui ont suivi, un examen balistique a été demandé à l’institut médicolégal s’agissant des plombs extraits du corps, de la bourre saisie sur les lieux, et le fusil de A.O.G. (paragraphe 15 ci-dessus).

Les autorités semblent donc avoir promptement agi face au meurtre et pris toutes les mesures nécessaires et envisageables lors du début de l’enquête ( Hugh Jordan , précité, §§ 108, 136-140, et Paul et Audrey Edwards , précité, § 69).

Par la suite, une expertise balistique fut établie (paragraphe 16 ci-dessus), des perquisitions furent effectuées (paragraphe 17 ci-dessus), plusieurs personnes furent mises en cause et finalement, A.O.G. fut traduit en justice dans le chef d’homicide volontaire (paragraphe 19 ci-dessus), puis acquitté pour insuffisance de preuves (paragraphe 20 ci-dessus).

Cette partie de l’enquête aussi répond parfaitement aux exigences de l’obligation d’enquête par les mesures prises par les autorités ( Salman , précité, § 106, Tanrıkulu , précité, § 109), la diligence dans la conduite de l’enquête ( Mahmut Kaya , précité, §§ 106 et 107), et l’identification de l’auteur présumé du meurtre ( Oğur , précité, § 88). La Cour reviendra à la question de l’acquittement de A.O.G. (paragraphe 63 ci-dessous).

En 1997, le nouveau procureur de Kıbrısçık reprit l’affaire en main. Il auditionna une dizaine de personnes, examina à nouveau les éléments du dossier, et conclut qu’une erreur avait été commise sur l’établissement du calibre de la cartouche de laquelle provenait la bourre trouvée sur les lieux (paragraphe 22 ci-dessus). Ainsi il convoqua tous les villageois ayant un fusil de chasse de calibre douze, ordonna la perquisition de trois domiciles et fit saisir deux fusils avec leurs munitions (paragraphe 23 ci-dessus).

La Cour constate que la suite de l’enquête fut un épisode exemplaire ; les lieux du crime furent mesurés afin d’établir des points éventuels de tir, puis des tirs d’essais furent effectués sur ces lieux pour établir l’angle et la distance, la deuxième arme mis en cause – vendue à un tiers dans l’intervalle – fut recherchée, et finalement, un nouvel accusé, A.T., fut identifié. Le tribunal de police ayant estimé les nouvelles preuves insuffisantes pour placer l’accusé en détention provisoire, le procureur poursuivit son enquête, demanda des tirs de comparaison, recueillit d’autres dépositions et fit examiner d’autres fusils, ordonna une nouvelle expertise détaillée, et fit examiner la luminosité des lieux du crime par nuit (paragraphes 24 à 35 ci-dessus).

On ne saurait donc soutenir que les autorités compétentes sont restées passives face aux circonstances dans lesquelles le père de la requérante a été tué.

Il reste donc à examiner si « l’erreur grave », selon le procureur et la requérante (paragraphes 28, 36 et 45 ci-dessus), du premier rapport balistique avait entaché l’enquête jusqu’à nuire à sa capacité d’établir la responsabilité pénale dans ce meurtre ( Hugh Jordan , précité, § 127).

La Cour observe que l’expertise balistique litigieuse du 29 novembre 1994, contrairement à ce que pensait le procureur, n’identifiait pas le calibre exact de la cartouche pour laquelle la bourre avait été utilisée mais envisageait la possibilité qu’elle soit utilisée avec une cartouche de calibre seize (paragraphe 16 ci-dessus). Certes, cet élément a conduit initialement les autorités à diriger l’enquête sur la recherche d’une arme de calibre seize, jusqu’à traduire en justice A.O.G. qui en possédait un. Cela étant, il faut constater que le fusil de A.T. aussi avait été saisi avec les autres fusils du village le jour même de l’incident, puis restitué. Or, il faut conclure que l’examen initial, à l’œil nu pour les bourres de cartouches et au flair pour l’odeur de poudre fraîche, a dû être effectué sur tous les fusils saisis puisque c’est principalement cette épreuve qui a mis en cause le fusil de A.O.G. (paragraphe 12 ci-dessus). Le fusil de A.T., apparemment comme tous les autres, ne lui avait été remis qu’ensuite (paragraphe 29 ci-dessus).

Finalement, la nécessité d’examiner le fusil dans les vingt-quatre heures suivant le tir, comme indiqué d’ailleurs par l’expertise balistique du 29 novembre 1994, aurait permis d’établir seulement l’utilisation de ce fusil. Or, aucune des expertises balistiques n’établissent la correspondance de la bourre trouvée sur les lieux et des plombs extraits du corps de la victime avec le fusil, en l’absence de traces caractéristiques de rainures sur ces objets. La cour d’assises y fait d’ailleurs référence dans son arrêt du 11 septembre 1997 (paragraphe 38 ci-dessus). La Cour ne peut donc conclure que cet élément ait eu une incidence sur l’établissement de la responsabilité pénale en l’espèce.

Quant à l’acquittement des deux accusés, le premier en 1995, le second en 1997, la Cour rappelle que la Convention ne comprend pas le droit pour un requérant de faire poursuivre ou condamner au pénal des tiers ou le droit à la « vengeance privée » (voir aussi Perez , précité, § 70), ni une obligation de résultat pour l’Etat, supposant que toute poursuite doit se solder par une condamnation ( Öneryıldız , précité, § 96).

Eu égard aux constatations précédentes, et ayant analysé les diverses mesures prises en l’espèce, la Cour conclut que l’enquête menée sur les circonstances dans lesquelles le père de la requérante a trouvé la mort peuvent être considérées comme satisfaisantes aux exigences de l’article 2. Partant, aucune violation de cette disposition n’est établie en l’espèce. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] . L’énumération des articles est différent dans les nouveaux code pénal et code de procédure pénale entrés en vigueur le 1 er juin 2005.