ÎCCJ, Decizia nr. 175/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată: Prin sentința civilă nr. 821 din 27 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu Ministerul Educației și Cercetării, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu privire la organizarea concursului pentru postul de profesor universitar în cadrul Universității Politehnice București. Împotriva sentinței de fond a declarat recurs, reclamanta și, prin decizia nr. 5565 din 22 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul, ca nefondat.

Instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei astfel pronunțate, că, în mod legal, instanța de fond a apreciat că pârâtul Ministerul Educației și Culturii nu are calitate procesuală pasivă în cauză, în condițiile în care organizatoarea concursului pentru ocuparea postului de profesor universitar a fost Universitatea Politehnică București, și nu pârâta. Se reține, totodată, că cererea accesorie formulată de către reclamantă, cu privire la obligarea pârâtei, la plata sumei de 99.800.000 lei, reprezentând drepturi bănești aferente postului de profesor universitar, despăgubiri și daune morale, în mod legal instanța de fond a reținut că acest petit nu intră sub incidența legii contenciosului administrativ.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta P.L. a declarat un nou recurs, criticând decizia pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de recurs a soluționat pricina, fără a intra în cercetarea fondului, drept pentru care se impune casarea deciziei, iar pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesului civil.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Mai mult, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 129 (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate, exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Prin urmare, revine persoanei interesate, obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual-civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac, în alte condiții, decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei prin care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului formulat de reclamanta P.L. împotriva sentinței de fond. Din dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Hotărârea recurată de către reclamantă a dobândit caracter irevocabil odată cu soluționarea recursului și, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.

Potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, hotărârile pronunțate în apel și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel. Așadar, căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 C. proc. civ. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare. Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

De altfel, hotărârea atacată nu face parte nici din categoria hotărârilor supuse reformării la acest complet, în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, potrivit căruia „Completul de 9 judecători soluționează recursurile și cererile în cauzele judecate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție”. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta P.L., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta P.L. împotriva deciziei nr. 5565 din 22 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2233/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.