ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3071/2006

Deliberând asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 381 din 19

mai 2004, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile invocate de pârâți și a admis

în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantele S.M.R., D.I.S., P.A., Ș.A.

și I.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Consiliul local Sibiu și C.N.S.L.R.F.

S-a constatat că reclamantele 1-5

sunt moștenitoarele foștilor acționari, fondatori ai societății anonime I.

Sibiu.

S-a constatat nulitatea absolută a

încheierii de intabulare nr. 778 din 14 martie 1975 C.F., privind trecerea în

proprietatea statului a imobilului înscris în C.F. Sibiu, nr. top 1702, 1703,

1704, 1705, 1689/2, transcris în C.F. Sibiu, s-a anulat decizia nr. 7 din 13

ianuarie 2004, emisă de pârâta C.N.S.L.R. F., a fost obligată această pârâtă să

emită o nouă decizie în baza Legii nr. 10/2001 și au fost respinse celelalte

cereri.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că imobilul care face obiectul procesului a fost

preluat de stat în baza Decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și a fost înscris

în C.F., conform încheierii de intabulare nr. 778/1975.

Prin aceeași încheiere s-a intabulat

în cartea funciară și dreptul de administrare operativă în favoarea

Ministerului de Interne și Inspectoratului județean Sibiu, iar prin încheierea

nr. 818/1977 s-a intabulat cu titlu de schimb dreptul de administrare operativă

în favoarea Uniunii Generale a Sindicatelor din România, în baza Decretului nr.

13/1977.

Deținătoarea imobilului în prezent,

este C.N.S.L.R.F.

În prezenta cauză, care privește un

imobil aflat în proprietatea privată a statului, Consiliul local Sibiu și

Statul Român au calitate procesuală pasivă, alături de alte persoane juridice

de drept public, iar imobilul având o valoare de peste un miliard lei, tribunalul

este competent pentru toate capetele de cerere.

În privința excepției prescripției

dreptului la acțiune, față de petitul 2 al acțiunii, se reține că pârâta

C.N.S.L.R. F. este în eroare, deoarece reclamantele nu au cerut să se constate

nulitatea vreunui act, în temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pe fond, s-a reținut că preluarea

imobilului, în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, este abuzivă,

pentru că aceste acte normative contraveneau Constituției și legilor care

garantau proprietatea privată.

Totuși, cererea pentru restituirea

în natură a imobilului și intabulare a dreptului pe numele reclamantelor, în

cotele de proprietate menționate în acțiune, nu poate fi primită, deoarece,

chiar dacă, potrivit Legii nr. 10/2001 [art. 3 lit. b) și art. 4 alin. (2)] au

calitate de persoane îndreptățite să solicite restituirea în natură a

imobilului sau măsuri reparatorii în echivalent, restituirea în natură este

posibilă numai dacă persoana îndreptățită era asociat unic sau persoanele

îndreptățite asociate erau membrii aceleași familii. În celelalte cazuri,

măsurile reparatorii se stabilesc, potrivit art. 18 din lege, numai în

echivalent.

De aceea, decizia emisă de pârâta

C.N.S.R.L.F., prin care s-a respins cererea în natură ori acordarea de măsuri

reparatorii, este nelegală, iar acțiunea fiind introdusă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile dispozițiile acestei legi și nu

cele ale dreptului comun.

Prin decizia civilă nr. 411/A din 25

martie 2005, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamante și

a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus restabilirea

situației anterioare, de carte funciară, prin intabularea dreptului de

proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Sibiu, nr. top 1702, 1703, 1704,

1705, 1689/2, transcris în C.F. Sibiu în favoarea societății anonime I. SA

Sibiu.

S-a respins apelul declarat de C.N.S.L.R.F

Instanța de apel a reținut că în mod

corect prin sentința apelată s-a reținut că reclamantele sunt moștenitoarele

foștilor acționari ai societății I. Sibiu. Or, în această calitate erau

îndreptățite să revendice imobilul, iar pârâta C.N.S.L.R. F. nu a dobândit

drept de proprietate, pentru a fi incidente prevederile art. 46 din Legea nr.

10/2001.

Reține instanța de apel, că din

moment ce instanța de fond a constatat nulitatea încheierii de intabulare

privind trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, greșit a respins

cererea privind restabilirea situației anterioare de carte funciară.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta C.N.S.L.R. F. care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

formulează următoarele critici:

prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 care instituie obligația persoanelor

îndreptățite de a depune actele cu care să facă dovada calității de moștenitori

ai foștilor proprietari, în termenul prevăzut de text, care este de decădere și

nu de recomandare. În speță, instanța de fond nu putea constata existența

dreptului reclamantelor, care nu au depus actele în termenul legal, iar

instanța de apel nu a avut în vedere această critică.

nr. 10/2001 prevede că dreptul la acțiune, indiferent de cauza de nulitate, se

prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, iar instanța

de apel greșit a reținut ca fiind legală respingerea excepției prescripției

dreptului la acțiune de către instanța de fond, cu motivarea că recurenta nu a

dobândit dreptul printr-un act translativ de proprietate. Reținerea că textul

se aplică numai dacă dreptul de proprietate este dobândit prin act translativ

de proprietate, deși textul nu cuprinde o astfel de prevedere, este greșită.

Analizând recursul, în limita

motivelor, de nelegalitate invocate, care fac posibilă încadrarea în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat.

Susținerea recurentei că în mod

greșit instanța de apel a reținut ca fiind legală sentința apelată, prin care

dreptul reclamantelor a fost stabilit prin luarea în considerare a actelor de

stare civilă depuse după expirarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr.

10/2001, este neîntemeiată.

În notificarea adresată recurentei

sunt menționate actele anexate de intimatele reclamante, în decizia emisă de

recurentă, cu nr. 7 din 13 ianuarie 2004, se motivează respingerea cererii doar

pe faptul nedepunerii de copii legalizate ale Decretelor nr. 218/1960 și nr.

712/1966, iar, la dosarul instanței de fond intimatele-reclamante au depus acte

de stare civilă, pe baza cărora s-a reținut calitatea acestora de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii.

În mecanismul de punere în aplicare

a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă,

reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligația persoanei

îndreptățite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea

nr. 10/2001 republicată.

Termenul pentru depunerea actelor

doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind

O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, așa cum a fost modificat prin Legea

nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data

soluționării notificării.

Potrivit acestui text, entitatea investită

cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele

depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar stabilirea

momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana

îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea

instanței, investită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa

procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa

procedurii administrative.

Stabilirea obligației pentru

instanța de judecată de a soluționa pricina numai pe baza înscrisurilor depuse

în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului

la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un

proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut

părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil presupune un

tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție

nu se realizează doar prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin

dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină

pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența,

concludentă și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare

pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe

probele administrate.

Prin urmare, corect prin hotărârile

pronunțate de tribunal și instanța de apel s-a stabilit dreptul intimaților

reclamanți, cu luarea în considerare a tuturor înscrisurilor depuse de aceștia

la dosar.

Neîntemeiată este și critica

privitoare la prescrierea dreptului la acțiune, în raport cu art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, deoarece, în speță, nu sunt incidente prevederile acestui

text.

Prin art. 46 alin. (5) din lege [art.

50 alin. (5) din legea republicată] este stabilit termenul în care poate fi

introdusă acțiunea în constatarea nulității actelor de înstrăinare, întemeiată

pe dispozițiile acestui text, iar sub incidența art. 46 din lege, care conține

prescripții derogatorii de la dreptul comun, intră, așa cum corect s-a reținut

prin hotărârea atacată, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în

cadrul procesului de privatizare, care privesc imobilele preluate cu sau fără,

titlu valabil.

Prin urmare, cad sub incidența

textului actele de înstrăinare cu titlu particular care, sunt translative de

proprietate.

Or, în cauză, recurenta pârâtă nu a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului printr-un act juridic de

înstrăinare cu titlu particular, iar instanța de fond nu a fost investită cu

acțiune în anularea unui asemenea act, întemeiată pe prevederile art. 46 din

lege, pentru a fi incidente dispozițiile art. 50 alin. (5) din lege.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârâta C.N.S.L.R. F. va fi respins, iar, conform art. 274 C.

proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatelor P.A., D.I.S., S.M.R.,

I.A. și Ș.A. cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii avocat, conform

chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de

pârâta C.N.S.L.R. F. împotriva deciziei nr. 411/A din 25 martie 2005 a Curții

de Apel Alba Iulia.

Obligă recurenta să plătească cheltuieli de judecată,

astfel: intimatei P.A. 500 RON; intimatelor D.I.S. și S.M.R. 500 RON; intimatei

I.A. 500 RON și intimatei Ș.A. 500 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2006.