ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3282/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 5 octombrie 2004, reclamantul B.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 13311/10808 din 12 august 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivare, reclamantul a arătat că, în mod eronat, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor compensatorii prevăzute de legea menționată, deși a făcut dovada persecuțiilor etnice suferite, prin extrasul de pe cartea de muncă a mamei, respectiv trei perioade de refugiu, în perioada 1 iulie 1940 - 6 martie 1945. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2780 din 17 noiembrie 2004, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu împrejurarea că singurul înscris care cuprinde mențiunea privind refugiul, depus de către reclamant, în sprijinul cererii sale, este copia cărții de muncă a mamei acestuia, care, însă, nu se înscrie în categoria celor menționate de prevederile aplicabile, respectiv art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002 și art. 6 1 din Legea nr. 319/2002 și nu este susținut de acte oficiale sau declarații de martori care să confirme situația invocată. Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, reclamantul B.L. Recurentul a arătat, în esență, că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică, întrucât prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 189/2000, au fost incluse în categoria beneficiarilor drepturilor compensatorii, și persoanele care s-au refugiat sau au fost strămutate, așa cum este cazul său.

Că, în realitate, este îndreptățit să i se acorde drepturile solicitate, deoarece la 1 iulie 1940, împreună cu părinții, s-a refugiat din Cărpineni, județul Lăpușna, Basarabia, în Vutcani, via Inspectoratul Școlar București, ca urmare a cedării Basarabiei, către U.R.S.S; - la 31 septembrie 1941, au fost strămutați din ordinul Mareșalului Ion Antonescu, înapoi în Basarabia, dar în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv în Chișinău; - la 1 aprilie 1944 a avut loc a treia strămutare, din Lăpușna - Basarabia, în comuna Sadova, raionul Gura Jiului, din România, unde au rămas până în 1953, ceea ce înseamnă trei perioade de strămutare (refugiu). Aceste aspecte, susține recurentul, că le-a dovedit prin înscrisurile depuse, în special prin copia cărții de muncă a mamei sale și că reprezintă o concretizare a persecuției etnice generate de numele rusificat în acte al bunicilor materni.

Recurentul a mai susținut că nu era necesară completarea probatoriului pe care l-a administrat, eventual prin declarații testimoniale, așa cum a reținut instanța fondului, deoarece aceste mărturii nu pot fi decât false, față de momentul petrecerii faptelor și vârsta medie a persoanei. Recursul se va admite, în sensul și în considerarea celor ce vor fi expuse în continuare. Așa cum rezultă din însuși titlul O.G.

nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 189/2000, această ordonanță privește acordarea unor drepturi, „persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice” și, din interpretarea teleologică a prevederilor actului normativ menționat, reiese că subiectul reglementării îl constituie persoanele care au avut de suferit persecuții pe criterii etnice, aflându-se în una dintre situațiile enumerate de legiuitor, la art. 1, din partea autorităților instaurate în România, în perioada specificată. În ceea ce privește situația recurentului, în mod eronat, prima instanță a reținut că înscrisul depus de acesta, respectiv carnetul de muncă, nu poate fi considerat act oficial în accepțiunea prevederilor art. 4 alin. (1) din H.G.

nr. 127/2002 privind Normele metodologice de aplicare a actului normativ în discuție. În realitate, enumerarea actelor oficiale cu care se poate face dovada încadrării în situațiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prevăzută la alin. (1) al art. 4 din H.G. nr. 127/2002, este exemplificativă și nicidecum limitativă, iar carnetul de muncă reprezintă un asemenea act oficial. În ceea ce privește mențiunile din acest carnet de muncă al mamei recurentului-reclamant, într-adevăr, este specificată mențiunea venirii, prin refugiu, a acesteia, din județul Chișinău (Basarabia), în România, la 1 iulie 1940. Având în vedere că recurentul avea la acea dată cam 2 ani, este de înțeles că și-a urmat mama în acest refugiu.

Pentru că legea limitează, însă, acordarea drepturilor pentru persecuții suferite, numai începând cu 6 septembrie 1940, urmează a se stabili în favoarea reclamantului, acordarea drepturilor pentru o primă perioadă de refugiu, de la 6 septembrie 1940, până la 1 septembrie 1941, dată la care, așa cum rezultă din același document, familia s-a întors la Chișinău. Nu poate fi primită susținerea recurentului, cum că, în perioada 1 septembrie 1941 - 10 iulie 1944, familia sa ar fi fost strămutată, din motive etnice, din vechiul regat, în Basarabia, doar pentru că bunicii materni ar fi avut un nume rusificat, nefăcându-se nici o dovadă în acest sens și fiind vorba despre etnici români cu alt nume.

În ceea ce privește a doua plecare a recurentului, împreună cu mama, din Chișinău, în comuna Sadova, la 1 iulie 1944, aceasta trebuie interpretată, ca fiind totuși un refugiu, în raport cu realitățile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuțiile exercitate de armatele de ocupație asupra populației române din zonă. Prin urmare, în considerarea celor expuse, a prevederilor art. 312 alin. (1) teza I și ale art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința atacată și, în fond, va admite în parte, acțiunea reclamantului. Pe cale de consecință, se va anula hotărârea contestată și va fi obligată pârâta să acorde reclamantului, drepturile solicitate pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 septembrie 1941 și 1 iulie 1944 - 6 martie 1945 (limita legală).

Aceste drepturi se vor acorda, potrivit dispozițiilor art. 5 din H.G. nr. 127/2002, începând cu luna următoare depunerii cererii la autoritatea pârâtă, deci începând cu data de 1 octombrie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva sentinței civile nr. 2780 din 17 noiembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și, în fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamantul B.L. Anulează hotărârea nr. 13311/10808 din 12 august 2004, emisă de pârâtă și o obligă pe aceasta să acorde reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 septembrie 1941 și 1 iulie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 octombrie 2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2005.