AFFAIRE VAYIC c. TURQUIE [Extraits]

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ TURCIA (Cercetarea nr. 18078/02) HOTĂRÂREA [Extracte] STRASBURG 20 iunie 2006 DEFINIF 20/09/2006 ÎN L și de Sally Dolle grefiere de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 23 mai 2006, se retrage la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La data de origine a cauzei se află o cerere (n 18078/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl E. Kanar și de dl Y. Bazara, avocați la Istanbul. La 28 iunie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului litigiul referitor la durata detenției provizorii a persoanei în cauză și la dreptul acestuia la un proces echitabil într-un termen rezonabil. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze fondul cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia. Reclamantul s-a născut în 1963 și a locuit la Istanbul în perioada faptelor. La 9 septembrie 1996, a fost ținut în custodie de către polițiștii din secția antiteroristă din cadrul Direcției pentru securitate de la Istanbul pentru presupusa apartenență la o organizație ilegală. La 18 septembrie 1996, un judecător al Curții de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 13 martie 1997, procurorul se află în apropierea Curții de Securitate a Țării de Jos, în temeiul art. 5 din Legea privind combaterea terorismului și al art. 168 alin. (2) din Codul penal, un act de acuzăre pentru apartenența la o organizație ilegală împotriva reclamantului și alte 16 persoane. (...) Având în vedere durata deținerii la .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La 31 ianuarie 2003, după aproximativ 30 de audieri, ea a închis cinci dintre inculpați, a declarat vinovat la mai multe persoane și a suspendat procedura pentru surplus în conformitate cu legea nr. 4616 privind eliberarea condiționată, suspendarea procedurilor sau executarea pedepselor pronunțate pentru infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999. Ea a pronunțat verdictul de vinovăție în temeiul art. 168 alin. (2) din Codul penal și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. 19. La 25 mai 2004, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Curții de Securitate a Uniunii Europene în ceea ce privește Tribunalul de Securitate a Uniunii Europene și ceilalți șase condamnați. 20. Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial din 30 iunie 2004, a eliminat Curțile de Securitate ale statului. Cauzele celor șapte inculpați, printre care și reclamantul, au fost retrimise în fața instanței de judecată la data de Istanbul 21. În cadrul procedurii astfel reluate, instanța menționată la 2 Septembrie 2004 toți acuzații să se prezinte la următoarea ședință, astfel încât aceștia să își prezinte observațiile cu privire la hotărârea Curții de Casație și, de asemenea, să solicite procurorului din Kadćköy să îi comunice documentele referitoare la o manifestare ilegală care a avut loc în acest oraș în 1996 și la care inculpații ar fi organizat și la care ar fi participat. 22. La tribunalul din 10 decembrie 2004, instanța de judecată din Jurisdicție a arestat patru inculpați, inclusiv pe reclamant, deoarece aceștia nu erau în conformitate cu citatul care le fusese trimis la adresa indicată în dosar. Nici reprezentantul său nu s-au prezentat la audierile din 4 martie, 6 mai și 19 octombrie 2005 și 3 februarie 2006. La data de 4 martie 2005. Această instanță a acordat un nou mandat de arestare împotriva reclamantului. În . (...) III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 40. Reclamantul a susținut că durata procedurii îndreptate împotriva reclamantului și încă în curs de desfășurare nu respectă cerința de 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 44. În ceea ce privește perioada care urmează să fie luată în considerare, Curtea constată că procedura a început la 9 septembrie 1996, ziua arestării la ui ui și că este încă în curs de desfășurare; prin urmare, aceasta a durat deja mai mult de nouă ani și opt luni pentru trei grade de jurisdicție. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul nu poate invoca perioada în care a fost pe fugă, încercând apoi să se sustragă de la justiția țării sale. Curtea consideră că relocarea unui inculpat are, prin ea însăși, repercusiuni asupra domeniului de aplicare al garanției oferite de art. 6 alineatul (1) în ceea ce privește durata procedurii. În cazul în care un inculpat sau un stat aderent la principiul preeminenței dreptului, acesta nu poate să se plângă de o durată excesivă a procedurii pentru perioada ulterioară scurgerii sale, cu excepția cazului în care acesta nu face referire la motive suficiente care să permită excluderea acestei prezumții ( Ventura c. Italia, 7438/76, Raportul Comisiei din 15 decembrie 1980, Decizii și rapoarte (DR) 23, p. 91, § 197. Nici un motiv de a exclude această prezumție n mai în speță, perioada pe care trebuie să o luăm în considerare este finalizată la 19 octombrie 2001, adică ziua eliberării provizorii a reclamantului (a se vedea mutatis mutandis X c. Irlanda, Decizia Comisiei 9429/81 din 2 martie 1983, DR 32, p. 226), care a durat mai mult de cinci ani și o lună pentru un grad de jurisdicție 45. Curtea observă că procedura se referea la mai mulți inculpați și că acuzațiile se raportau în mod direct unei organizații teroriste, dar consideră că complexitatea procedurii nu justifică în sine durata considerabilă a acesteia. 46. În ceea ce privește conduita recurentului, Curtea constată că, fugind ca urmare a eliberării sale provizorii la 19 octombrie 2001, a contribuit, de asemenea, la prelungirea duratei procedurii. Cu toate acestea, Curtea arată că, în momentul acestei eliberări provizorii, procedura în cauză durase deja mai mult de cinci ani în primă instanță. 47. În ceea ce privește atitudinea autorităților, Curtea face trimitere la evoluțiile sale (...) referitoare la art. 5 alin. (3) din Convenție, care au dus la concluzia încălcării acestei dispoziții (...). Concluzia sa conform căreia autoritățile nu au desfășurat procedura cu diligența specială necesară este valabilă și pe durata procedurii penale. În plus, Curtea ia notă de faptul că, după punerea în libertate provizorie a reclamantului în cadrul procedurii care a fost preluată în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, audierile, în număr de numai cinci pe doi ani, au fost foarte distante. 48. Prin urmare, Curtea concluzionează că procedura împotriva reclamantului nu a fost efectuată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. (...) DE CES, CURȚIA, ÎN L

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

VAYİÇ c. TURQUIE

(Requête n

o

18078/02)

ARRÊT

[Extraits]

STRASBOURG

20 juin 2006

DÉFINITIF

20/09/2006

En l’affaire Vayiç c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Jean-Paul Costa,

président

,

András Baka,

Ireneu Cabral Barreto,

Rıza Türmen,

Mindia Ugrekhelidze,

Antonella Mularoni,

Danutė Jočienė,

juges

,

et de Sally Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mai 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

18078/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

İsrafil Vayiç («

le requérant

»), a saisi la Cour le 1

er

avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

E. Kanar et M

e

Y. Bașara, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent pour les besoins de la procédure devant la Cour.

3.

Le 28 juin 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief relatif à la durée de la détention provisoire de l’intéressé et au droit de celui-ci à un procès équitable dans un délai raisonnable. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a résolu d’examiner le fond de la requête en même temps que sa recevabilité.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1963 et résidait à Istanbul à l’époque des faits.

5.

Le 9 septembre 1996, il fut placé en garde à vue par les policiers de la section antiterroriste de la direction de la sûreté d’Istanbul pour appartenance présumée à une organisation illégale. Le 18 septembre 1996, un juge de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul ordonna son placement en détention provisoire.

6.

Le 13 mars 1997, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul dressa, au titre de l’article 5 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme et de l’article 168 § 2 du code pénal, un acte d’accusation pour appartenance à une organisation illégale contre le requérant et seize autres personnes.

(...)

17.

Eu égard à la durée de la détention de l’intéressé, au type d’infraction, ainsi qu’aux pièces du dossier, la cour de sûreté de l’Etat décida, lors d’une audience du 19 octobre 2001, d’ordonner la libération conditionnelle du requérant.

18.

Le 31 janvier 2003, après environ trente audiences, elle acquitta cinq des accusés, déclara coupables l’intéressé et six autres personnes et suspendit la procédure pour le surplus conformément à la loi n

o

4616 sur la liberté conditionnelle, la suspension de procédures ou de l’exécution des peines prononcées pour des crimes commis avant le 23 avril 1999. Elle prononça le verdict de culpabilité en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal et condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.

19.

Le 25 mai 2004, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat concernant l’intéressé et les six autres condamnés.

20.

La loi n

o

5190 du 16 juin 2004, publiée au Journal officiel du 30 juin 2004, a supprimé les cours de sûreté de l’Etat. La cause de sept accusés, dont le requérant, fut renvoyée devant la cour d’assises d’Istanbul.

21.

Dans le cadre de la procédure ainsi reprise, cette juridiction cita le 2

septembre 2004 tous les accusés à comparaître à la prochaine audience afin qu’ils y présentent leurs observations au sujet de l’arrêt de la Cour de cassation. Elle invita également le procureur de Kadıköy à lui communiquer les documents relatifs à une manifestation illicite qui avait eu lieu dans cette ville en 1996 et que les accusés auraient organisée et à laquelle ils auraient participé.

22.

A l’audience du 10 décembre 2004, la cour d’assises d’Istanbul ordonna l’arrestation de quatre des accusés, dont le requérant, car ils ne s’étaient pas conformés à la citation à comparaître qui leur avait été envoyée à l’adresse indiquée dans le dossier. Elle réitéra sa requête auprès du procureur de Kadıköy.

23.

Ni l’intéressé ni son représentant ne se présentèrent aux audiences des 4 mars, 6 mai et 19 octobre 2005 et du 3 février 2006. La cour d’assises délivra à nouveau des mandats d’arrêt visant le requérant et trois autres contumax dans le but de recueillir leurs dépositions.

24.

L’affaire est toujours pendante devant la cour d’assises. La dernière audience a eu lieu le 4 mars 2005. Cette juridiction a décerné un nouveau mandat d’arrêt dirigé contre le requérant.

EN DROIT

(...)

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

40.

Le requérant allègue que la durée de la procédure dirigée contre lui et toujours en cours méconnaît l’exigence du «

délai raisonnable

» posée par l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

(...)

44.

Concernant la période à prendre en considération, la Cour note que la procédure a commencé le 9 septembre 1996, jour de l’arrestation de l’intéressé, et qu’elle est toujours pendante

; elle a donc déjà duré plus de neuf ans et huit mois pour trois degrés de juridiction. Toutefois, la Cour considère que le requérant ne peut pas invoquer la période pendant laquelle il était en fuite, cherchant alors à se soustraire à la justice de son pays. Elle estime que la fuite d’un accusé a par elle-même des répercussions sur l’étendue de la garantie offerte par l’article 6 § 1 quant à la durée de la procédure. Lorsqu’un accusé s’enfuit d’un Etat adhérant au principe de la prééminence du droit, il y a lieu de présumer qu’il ne peut pas se plaindre d’une durée déraisonnable de la procédure pour la période postérieure à sa fuite, à moins qu’il ne fasse état de motifs suffisants de nature à faire écarter cette présomption (

Ventura c. Italie

, n

o

7438/76, rapport de la Commission du 15 décembre 1980, Décisions et rapports (DR) 23, p. 91, § 197). Aucun motif d’écarter cette présomption n’existant en l’espèce, la période qu’il faut prendre en compte s’est achevée le 19 octobre 2001, c’est-à-dire le jour de la libération provisoire du requérant (voir,

mutatis mutandis

,

X c. Irlande

, n

o

9429/81, décision de la Commission du 2 mars 1983, DR 32, p. 226). Elle a donc duré plus de cinq ans et un mois pour un degré de juridiction.

45.

La Cour observe que la procédure concernait plusieurs accusés et que les accusations se rapportaient à l’appartenance à une organisation terroriste. Elle estime néanmoins que la complexité de la procédure ne justifie pas en soi la durée considérable de celle-ci.

46.

Pour ce qui est de la conduite du requérant, la Cour note que, en prenant la fuite à la suite de sa libération provisoire le 19 octobre 2001, l’intéressé a également contribué à allonger la durée de la procédure. Elle relève toutefois que, au moment de cette mise en liberté provisoire, la procédure en question avait déjà duré plus de cinq ans en première instance.

47.

Quant à l’attitude des autorités, la Cour renvoie à ses développements (...) relatifs à l’article 5 § 3 de la Convention, qui l’ont amenée à conclure à la violation de cette disposition (...). Sa conclusion selon laquelle les autorités n’avaient pas mené la procédure avec la diligence particulière requise vaut également pour la durée de la procédure pénale. En outre, la Cour note que, après la mise en liberté provisoire du requérant dans le cadre de la procédure qui avait repris devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, les audiences, au nombre de cinq seulement sur deux ans, ont été fort espacées.

48.

Dès lors, la Cour conclut que la procédure dirigée contre le requérant n’a pas été conduite dans un «

délai raisonnable

». Aussi y a-t-il eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

(...)

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

(...)

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

(...)

Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 20 juin 2006, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Jean-Paul Costa

Greffière

Président