ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6948/2005

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 351 din 30 septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. 8309/2002, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de la pct. 1 din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului O.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de la pct. 2 din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, texte în baza cărora a fost condamnat același inculpat, la o pedeapsă de 4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 86 1 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o perioadă de 6 ani conform art. 86 2 C. pen., și în baza art. 359 C. proc.

pen., i s-a atras atenția inculpatului. În baza art. 86 3 lit. a) C. pen., a fost obligat inculpatul să se prezinte la S.R.S.S. din cadrul Tribunalului Bihor pentru a se verifica respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 alin. (1) lit. b) - d) C. pen., pe care le-au impus în sarcina acestuia. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata arestului preventiv de la 9 octombrie 2002 la 26 noiembrie 2002. În baza art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat în favoarea statului a sumei de 84.083.177 lei. În baza art. 163 C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra autoturismului Dacia Super Nova, proprietatea lui O.D., prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor în data de 18 iulie 2002. În baza art. 191 C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul la 15.000.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: SC M. SRL Marghita a cumpărat prin lichidator activele SC M. SA Marghita (fermă de porci) cu suma totală de 3.515.406.645 lei din care suma de 561.283.414 lei reprezintă TVA. Potrivit dispozițiilor legale, avea dreptul la rambursarea acestei ultime sume, sens în care a formulat o cerere la organele fiscale înregistrată la 14 mai 2002 sub nr. 5997. Coroborând declarația inculpatului cu cea a martorei M.F. ce avea calitatea de inspector fiscal delegat să soluționeze cererea de rambursare TVA, se desprinde concluzia că această martoră s-a deplasat la sediul firmei, iar actele contabile nu erau în regulă, nu era făcut nimic, nu aveau centralizatoare.

De asemenea, a mai precizat că „inculpatul O.D. nu avea în sarcinile de serviciu atribuții privind restituirea acelui TVA” și totodată nu îi solicitase „niciodată nimic în legătură cu firma respectivă și nici în ceea ce privește modul cum a fost soluționată cererea de restituire a TVA-ului”. Declarația inculpatului (în sensul că nu a fost obligat de firma SC M. SRL Marghita pentru a soluționa cererea de rambursare a TVA și că suma de 12.000.000 lei pretinsă de inculpat reprezintă contravaloarea muncii sale: întocmirea pentru acea firmă, în timpul său liber, a actelor contabile, centralizatorului, balanțelor și bilanțurilor, pe o perioadă de un an de zile) a fost confirmată și prin declarațiile martorului L.E.

care a arătat că, în calitatea sa de șef de fermă al societății SC M. SRL știa că societatea avea de recuperat TVA în sumă de cca. 500 milioane lei. A mai subliniat că el i-a cerut inculpatului O.D., în urma unei întâlniri întâmplătoare, „să vină să verifice actele”, iar inculpatul i-a replicat că nu au delegație în acest sens la Administrația Financiară. „În săptămâna următoare, inculpatul a venit la firmă și a procedat la verificarea actelor contabile ale societății și mi-a spus că toate actele trebuie refăcute și s-a oferit să mă ajute în timpul liber”. Din aceiași declarație reiese faptul că inculpatul i-a pretins acestui martor suma de 12 milioane lei în schimbul ajutorului dat la refacerea actelor contabile, fără a exista vreun angajament din partea acestuia ca în schimbul sumei să obțină soluționarea favorabilă sau cu celeritate a cererii de restituire TVA.

De asemenea, inculpatul, nu a uzat de această sumă pentru a exercita vreo influență asupra colegei sale M.F. (delegată să soluționeze cererea de rambursare de TVA către SC M. SRL). În același sens au fost reținute și declarațiile martorei K.E., precum și ale martorei B.E. Instanța de fond coroborând toate declarațiile mai sus menționate cu faptul că inculpatul nu a fost delegat pentru a rezolva cererea de restituire a TVA-ului către firma SC M. SRL Marghita și constatând că suma de bani a fost pretinsă pentru munca efectuată în timpul liber, a apreciat că nu se poate reține vinovăția inculpatului pentru comiterea infracțiunii de luare de mită. În ceea ce privește însă încadrarea juridică (pentru ambele fapte) și văzându-i fișa postului și constatându-se că este o persoană ce avea în atribuții constatarea și sancționarea contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, instanța în baza art. 334 C. proc.

pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei de la pct. 1 și 2 din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. De asemenea, instanța de fond apreciind că în cazul în care inculpatul ar fi încasat vreo sumă de bani și nu ar fi declarat suma ca venit din alte activități, se putea face vinovat de săvârșirea unor fapte care nu sunt de natură penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul O.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (fapta de la pct. 1 din rechizitoriu).

Referitor la fapta de la pct. 2,prima instanță a reținut că SC L.F.P. SRL era o societate comercială româno-italiană ce avea ca profil prelucrarea și comercializarea lemnului, cu sediul în localitatea Abram, județul Bihor ce aparținea de C.F.M., iar în temeiul dispozițiilor legale avea dreptul la restituirea TVA de 19 % la factura de achiziție a materialului lemnos, dacă acesta era procurat din România. Ulterior, prin schimbarea sediului din municipiul Oradea în localitatea Abram, această societate comercială a intrat din punct de vedere al controlului fiscal și aprobării restituirii de TVA în competența organelor fiscale din Marghita, deci și a inculpatului O.D.

În luna august 2000, cu ocazia deplasării inculpatului la sediul firmei, după o discuție introductivă în care a subliniat rolul său în controlarea financiară a firmei, evocând și posibilitatea de a încheia actele de rambursare a TVA cu întârziere sau celeritate, a pretins și primit de la administratorii acestei firme 1,5 % din fiecare sumă rambursată cu titlu de TVA, până în luna mai 2002. Deși inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, susținând că de fapt martorul B.O. l-a amenințat că o să-l aranjeze, declarația sa a fost combătută nu numai prin susținerile martorului B.O., dar și prin declarațiile celorlalți martori audiați în cauză: martorul B.S.G., P.S., S.E., T.L. Deși inculpatul a încercat să acrediteze ideea că de fapt (legat de infracțiunea de luare de mită referitor la SC L. SRL) a fost vorba de o înscenare din partea martorului B.O.

care l-ar fi amenințat că o să-l aranjeze, în momentul în care inculpatul a vrut să-l amendeze pentru că a constatat nereguli la firma SC L. SRL, arătând totodată că a adus la cunoștința superiorilor săi acest incident, dar este demn de reținut faptul că dacă acest incident a existat, acesta a avut loc în cursul lunii iulie 2002, după cum afirmă martora B.I. și martorul H.I. și nicidecum în perioada: vara anului 2000, mai-iunie 2002, perioadă în care se reține comiterea faptei de către inculpat. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen, P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul O.D. În apelul parchetului s-a solicitat condamnarea inculpatului și pentru săvârșirea celei de-a doua infracțiuni, de luare de mită, pentru care s-a dispus achitarea de către prima instanță, aplicarea unei pedepse privative de libertate și menținerea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea inculpatului.

S-a susținut că din probele de la dosar a rezultat vinovăția inculpatului și pentru comiterea celei de-a doua infracțiuni de luare de mită, constând în aceea că a pretins, în luna iulie 2002, suma de 12 milioane lei de la martorul L.E., șef fermă în cadrul SC M. SRL Marghita pentru a-i facilita aprobarea cu celeritate a cererii de rambursare de TVA. Totodată, parchetul a susținut că pedeapsa aplicată de prima instanță este insuficientă pentru a-și atinge scopul și s-a solicitat înlăturarea dispozițiilor art. 86 1 C. pen., și aplicarea unei pedepse privative de libertate. S-a mai solicitat, prin același apel și menținerea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea inculpatului până la plata integrală a sumei cu privire la care s-a dispus confiscarea în folosul statului.

Inculpatul a solicitat desființarea hotărârii apelate și achitarea sa de sub învinuirea comiterii infracțiunilor sus-menționate, ridicarea sechestrului asigurator asupra autoturismului și restituirea sumelor de bani ridicate de la domiciliul său, întrucât este nevinovat, fiind victima unei înscenări din partea martorului B.O. Prin decizia penală nr. 42/ A din 22 februarie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, cu majoritate de voturi a admis apelurile declarate de P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea și de inculpatul O.D.

împotriva sentinței penale nr. 351 din 30 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a desființat-o în sensul că: 1) a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi de la 4 ani la 2 ani, după executarea pedepsei; 2) a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 86 1 și 86 3 C. pen., și în baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe durata prevăzută de art. 82 C. pen., și i-a atras atenția inculpatului conform dispozițiilor art. 359 C. proc.

pen.; 3) a înlăturat dispoziția privind ridicarea sechestrului asigurator și a dispus menținerea acestuia asupra autoturismului Dacia Super Nova, până la plata integrală a sumei de bani la plata căruia a fost obligat inculpatul conform dispozițiilor art. 254 alin. (3) C. pen.; 4) a redus cuantumul numai cu privire la care s-a dispus confiscarea de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei; 5) a dispus restituirea în favoarea inculpatului a sumelor de 2500 dolari S.U.A., 1140 dolari S.U.A., 500 Euro și 66.400 forinți, depuse la B.N.R., sucursala Județeană Bihor și ridicate de la domiciliul acestuia pe baza procesului verbal din dosarul de urmărire penală. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a dispune astfel, instanța de control judiciar a constatat că în mod corect instanța de fond l-a achitat pe inculpat de sub învinuirea comiterii infracțiunii de luare de mită, denunțată de martorul L.E., însuși martorul denunțător apreciind că suma de 12 milioane lei solicitată de inculpat reprezenta de fapt contravaloarea muncii depuse de acesta pentru întocmirea corectă a actelor contabile și a dosarului în vederea restituirii de TVA. Pe de altă parte s-a reținut că inculpatul nu a avut nici o atribuție în restituirea de TVA către firma al cărei angajat era martorul L.E., dosarul respectiv fiind repartizat unei colege de-a inculpatului, în speță martorei M.F. Privitor la infracțiunea de luare de mită de la patronii sau angajații firmei SC L. SRL, instanța de control judiciar a constatat că această faptă este dovedită cu probele existente la dosar, chiar dacă inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, pe tot parcursul procesului penal.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că în baza probelor certe de la dosar, un rol de seamă l-au avut acele file xeroxate din caietul întocmit de martora P.S. (caiet, de altfel, dispărut în condiții neelucidate) din care a rezultat că suma de bani încasată efectiv de inculpat și care a făcut obiectul infracțiunii de luare de mită a fost de doar 38.500.000 lei. Totodată, constatând că inculpatul nu a plătit suma de bani cu privire la care s-a dispus confiscarea specială, a decis să fie menținută măsura sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea acestuia, dar sumele de bani ridicate cu ocazia percheziției domiciliare de la locuința inculpatului a dispus a fi restituite proprietarului.

Împotriva sus-menționatei decizii au declarat recurs D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul O.D., ambele părți criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Astfel, D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 385 9 pct. 18 și 14 C. proc. pen., susținând că hotărârea judecătorească este rezultatul unei grave erori de fapt, aspect reflectat în menținerea soluției primei instanțe prin care s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită descrisă la primul punct din rechizitoriu și respectiv, faptul că inculpatului i-au fost aplicate pedepse greșit individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen. S-a susținut că în cauză inculpatul, în urma desființării sentinței penale pronunțate de instanța de fond, trebuia să fie condamnat pentru săvârșirea ambelor infracțiuni de luare de mită, iar executarea pedepsei să aibă loc prin privare de libertate.

De asemenea, s-a mai susținut că în mod greșit s-a dispus reducerea cuantumului sumei cu privire la care s-a decis confiscarea (pentru fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriu) de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei. A conchis reprezentantul parchetului că în speță se impune admiterea propriului recurs, desființarea hotărârii atacate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului la câte o pedeapsă cu închisoarea în regim privativ de libertate pentru ambele infracțiuni descrise în rechizitoriu și confiscarea în favoarea statului a sumei de 84.083.177 lei. Inculpatul O.D. a invocat drept motive de recurs dispozițiile art. 385 9 pct. 12 și 18 C. proc.

pen., și a solicitat admiterea propriului recurs, casarea deciziei pronunțată și, pe fond, admiterea apelului declarat de acesta împotriva sentinței primei instanțe, desființarea acesteia în parte și pe cale de consecință, în baza art. 10 alin. (1) lit. d), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., achitarea sa pentru fapta prevăzută la pct. 2 din rechizitoriu. Pe latură civilă a solicitat înlăturarea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietate personală precum și înlăturarea măsurii confiscării asupra sumelor de bani. A mai solicitat menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate. Examinând hotărârile atacate, în raport de criticile invocate, cât și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea (fost P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea) este întemeiat sub aspectul soluționării laturii penale a cauzei și cu privire la aplicarea măsurii privind confiscarea sumelor de bani ce au constituit obiecte ale infracțiunilor, iar recursul declarat de inculpat este nefondat pentru considerentele ce vor urma: Atât instanța de fond cât și cea de control judiciar au realizat o greșită evaluare a criteriilor impuse de lege potrivit art. 72 C. pen., împrejurare care a avut drept consecință individualizarea incorectă a pedepselor aplicate inculpatului O.D., mai ales în ce privește modalitatea de executare a acestora.

Astfel, pedepsele aplicate inculpatului trebuie să reprezinte niște măsuri de constrângere eficiente, prin care dispozițiile legii referitoare la scopul pedepsei să fie respectate, așa cum sunt stipulate în art. 52 C. pen. Înalta Curte constată că infracțiunile pentru care inculpatul O.D. a fost trimis în judecată: 2 fapte de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările prevăzute în Legea nr. 161/2003 prezintă un pericol sporit, evidențiat din însăși reglementarea specială prevăzută de legiuitor în textele Legii nr. 78/2000, ce prevăd un regim sancționator mai drastic, iar soluția de achitare a inculpatului pentru fapta de luare de mită descrisă la punctul 1 din rechizitoriu dispusă de prima instanță și menținută de instanța de control judiciar este vădit greșită.

Vinovăția inculpatului în săvârșirea acestei infracțiuni este pe deplin dovedită cu declarațiile martorilor L.E., B.E. și K.E. date în faza de urmărire penală, precum și cu declarația denunțătorului B.I. Astfel, din declarația martorului L.E. rezultă că inculpatul i-a spus că „deși a fost desemnată M.F., nu este nici o problemă”, căci va veni și el împreună cu aceasta și vor soluționa ei cererea de restituire a TVA-ului. În final, martorul declară că „susțin faptul că O.D. mi-a pretins 12 milioane lei pentru a efectua verificările care se impuneau față de cererea de restituire a TVA-ului și pentru a completa și efectua actele contabile, în baza cărora au solicitat restituirea TVA-ului”. Martora B.E.

declară că „inspectorii fiscali s-au prezentat la sediul firmei pentru a verifica actele contabile care au stat la baza cererii formulate de către noi”, afirmație regăsită și în cuprinsul declarației martorei K.E. De remarcat este faptul că declarațiile date de către martori în faza de urmărire penală se coroborează cu declarația denunțătorului B.I., ce a susținut că nu a fost de acord cu plata sumei de 12 milioane lei pretinsă de inculpat pentru a soluționa cererea de restituire a TVA-ului. Deși soluția primei instanțe se bazează în exclusivitate pe declarațiile de martori luate în faza de judecată, neacordându-se aceeași relevanță depozițiilor acelorași martori date în faza de urmărire penală, declarații retractate ulterior fără nici o justificare plauzibilă, se apreciază că, dublat de lipsa oricărui fundament motivațional în privința formulării unui denunț de către B.I.

în ipoteza în care starea de fapt ar fi fost alta decât cea atestată de denunțător, instanța de fond a procedat greșit acordând în mod nejustificat o mai mare importanță declarațiilor date în faza de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, iar prin coroborarea cărora să se atingă scopul suprem al aflării adevărului. În speță, declarațiile date de către martori în faza de urmărire penală se coroborează cu declarația martorului, iar revenirea lor asupra acestor declarații este total nemotivată și, prin urmare, trebuiau înlăturate de prima instanță.

Cât privește încadrarea juridică a acestei fapte în textul încriminator al art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., în condițiile în care inculpatul nu fusese delegat să efectueze verificări la SC M. SRL Marghita, este incontestabil faptul că O.D. a îndeplinit funcția de referent la C.F.M. și avea, printre alte obligații de serviciu și aceea de control, putând aplica și amenzi. Procesele-verbale încheiate de acesta puteau constitui baza unei eventuale restituiri a TVA, așa cum rezultă din fișa postului. Mai mult, atâta vreme cât legea nu distinge, este lipsit de relevanță dacă actul pentru care se dă privește o îndatorire de serviciu specifică sau generală, mai ales dacă din ansamblul probator administrat s-a demonstrat, în mod cert, că inculpatul a efectuat verificări proprii acestor activități la SC M. SRL Marghita, așa încât nu prezintă nici un fel de importanță faptul că în speță nu se emisese o delegare specială în acest scop.

Toate aceste aspecte au fost tratate cu superficialitate de instanțele anterioare și, astfel, nu și-au găsit reflectarea în modalitatea de executare a pedepselor, fapt ce a atras aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Or dacă instanțele anterioare ar fi analizat mai atent: - contextul în care inculpatul a săvârșit faptele, care în calitatea sa de referent în cadrul C.F.M., aparținând D.G.F.P. Bihor, în luna iulie 2002, a pretins martorului L.E., șef de fermă în cadrul SC M. SRL Marghita, suma de 12 milioane lei pentru a-l ajuta la întocmirea documentului și la aprobarea cu celeritate a cererii de rambursare a TVA (fapta de la pct. 1 din rechizitoriu); iar de la reprezentanții SC L.P.

SRL Abram a pretins și primit suma de 84.083.177 lei reprezentând 1,5 % din rambursările TVA pe perioada august 2000 – noiembrie 2001, pentru a verifica cu celeritate solicitările legate de rambursarea TVA; - atitudinea procesuală constant nesinceră a acestui inculpat; - perseverența în activitatea infracțională, fapte de același gen aflate în concurs real; - valoarea deloc de neglijat a obiectului infracțiunilor de corupție; - sumele de bani luate efectiv de la denunțători ce ating cifre de ordinul zecilor de milioane, atunci ar fi avut în mod concret adevărata dimensiune a activității infracționale a inculpatului O.D., iar singura cale de urmat era aceea a dispunerii unei măsuri de constrângere și reeducare eficientă, prin care dispozițiile art. 52 C. pen., referitor la scopul pedepsei prin care funcția de exemplaritate să fie respectată.

De aceea, Înalta Curte constată că în cauză nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 86 1 sau 81 C. pen., așa cum, în mod eronat a apreciat instanța de fond și apoi cea de control judiciar și, pe cale de consecință, va casa în parte decizia penală nr. 42/ A din 22 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, precum și sentința penală nr. 351 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor și în rejudecare: - în baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare prin schimbarea încadrării juridice îl va condamna pe inculpat la 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.; - în baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare prin schimbarea încadrării juridice îl va condamna pe inculpat la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Va dispune aplicarea pedepselor accesorii prevăzută de art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 71 C. pen. Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestării preventive de la 9 octombrie 2002 la 26 noiembrie 2002. În baza art. 254 alin. (3) C. pen., va dispune confiscarea de la inculpat, în favoarea statului a sumelor de 12.000.000 lei vechi și respectiv de 84.083.177 lei vechi, sume ce au făcut obiecte ale infracțiunilor descrise la pct. 1 și respectiv pct. 2 din rechizitoriu.

Va menține restul dispozițiilor deciziei penale atacate și ale sentinței penale apelate. S-a constatat de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție că instanța de control judiciar a redus în mod nejustificat cuantumul sumei cu privire la care s-a dispus confiscarea de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei, reținând în mod eronat, în exclusivitate, forța probantă a filelor fotocopiate din caietul întocmit de martora P.S., fără să țină cont de faptul că respectivele file, constituie, de fapt, un fragment de probațiune și nu un întreg ansamblu probatoriu. Împrejurarea că acel cuantum al sumelor remise inculpatului este mult mai mare decât cel regăsit în filele de caiet existente la dosar (fiind de 84.083.177 lei) conform anexei din dosarul de urmărire penală, este dovedită de susținerile, coroborate până la similitudine, înserate în cuprinsul declarațiilor martorilor P.S., B.O.

și B.S.G. din faza de urmărire penală. Pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea (fost P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea), iar în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.D. și va proceda conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea împotriva deciziei penale nr. 42/ A din 22 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat O.D. Casează decizia penală atacată precum și sentința penală nr. 351 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor, numai cu privire la soluționarea laturii penale a cauzei și cu privire la aplicarea confiscării. În baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare prin schimbarea încadrării juridice condamnă pe inculpatul O.D. la 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, condamnă pe inculpatul O.D., prin schimbarea încadrării juridice, la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Aplică pedepsele accesorii prevăzute de art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 71 C. pen. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestării preventive de la 9 octombrie 2002 la 26 noiembrie 2002. În baza art. 254 alin. (3) C. pen., confiscă de la inculpat, în favoarea statului, sumele de 12.000.000 lei vechi și, respectiv 84.083.177 lei vechi, sume ce au format obiecte ale infracțiunilor.

Menține restul dispozițiilor deciziei penale atacate și ale sentinței penale apelate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei penale sus-menționate. Obligă recurentul intimat inculpat să plătească suma de 120 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 decembrie 2005.