ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6948/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6948/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 351 din 30

septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. 8309/2002, în

baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei

de la pct. 1 din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2)

C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută

și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatului O.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită

de art. 254 alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000.

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a

dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de la pct. 2 din infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art.

6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin.

(1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

texte în baza cărora a fost condamnat același inculpat, la o pedeapsă de 4 ani

închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 86

1

C. pen.

s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o perioadă de

6 ani conform art. 86

2

C. pen., și în baza art. 359 C. proc. pen., i

s-a atras atenția inculpatului.

În baza art. 86

3

lit. a) C.

pen., a fost obligat inculpatul să se prezinte la S.R.S.S. din cadrul

Tribunalului Bihor pentru a se verifica respectarea măsurilor de supraveghere

prevăzute de art. 86

3

alin. (1) lit. b) - d) C. pen., pe care le-au

impus în sarcina acestuia.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedeapsă durata arestului preventiv de la 9 octombrie 2002 la 26 noiembrie

2002.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen.,

s-a dispus confiscarea de la inculpat în favoarea statului a sumei de

84.083.177 lei.

În baza art. 163 C. proc. pen., s-a

dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra autoturismului Dacia

Super Nova, proprietatea lui O.D., prin ordonanța Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bihor în data de 18 iulie 2002.

În baza art. 191 C. proc. pen., a

fost obligat inculpatul la 15.000.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea

statului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

SC M. SRL Marghita a cumpărat prin

lichidator activele SC M. SA Marghita (fermă de porci) cu suma totală de

3.515.406.645 lei din care suma de 561.283.414 lei reprezintă TVA. Potrivit

dispozițiilor legale, avea dreptul la rambursarea acestei ultime sume, sens în

care a formulat o cerere la organele fiscale înregistrată la 14 mai 2002 sub nr.

5997.

Coroborând declarația inculpatului cu

cea a martorei M.F. ce avea calitatea de inspector fiscal delegat să

soluționeze cererea de rambursare TVA, se desprinde concluzia că această

martoră s-a deplasat la sediul firmei, iar actele contabile nu erau în regulă,

nu era făcut nimic, nu aveau centralizatoare. De asemenea, a mai precizat că „inculpatul

O.D. nu avea în sarcinile de serviciu atribuții privind restituirea acelui TVA”

și totodată nu îi solicitase „niciodată nimic în legătură cu firma respectivă

și nici în ceea ce privește modul cum a fost soluționată cererea de restituire

a TVA-ului”.

Declarația inculpatului (în sensul

că nu a fost obligat de firma SC M. SRL Marghita pentru a soluționa cererea de

rambursare a TVA și că suma de 12.000.000 lei pretinsă de inculpat reprezintă

contravaloarea muncii sale: întocmirea pentru acea firmă, în timpul său liber,

a actelor contabile, centralizatorului, balanțelor și bilanțurilor, pe o

perioadă de un an de zile) a fost confirmată și prin declarațiile martorului L.E.

care a arătat că, în calitatea sa de șef de fermă al societății SC M. SRL știa

că societatea avea de recuperat TVA în sumă de cca. 500 milioane lei. A mai

subliniat că el i-a cerut inculpatului O.D., în urma unei întâlniri

întâmplătoare, „să vină să verifice actele”, iar inculpatul i-a replicat că nu

au delegație în acest sens la Administrația Financiară. „În săptămâna următoare,

inculpatul a venit la firmă și a procedat la verificarea actelor contabile ale

societății și mi-a spus că toate actele trebuie refăcute și s-a oferit să mă

ajute în timpul liber”. Din aceiași declarație reiese faptul că inculpatul i-a

pretins acestui martor suma de 12 milioane lei în schimbul ajutorului dat la

refacerea actelor contabile, fără a exista vreun angajament din partea acestuia

ca în schimbul sumei să obțină soluționarea favorabilă sau cu celeritate a

cererii de restituire TVA. De asemenea, inculpatul, nu a uzat de această sumă

pentru a exercita vreo influență asupra colegei sale M.F. (delegată să

soluționeze cererea de rambursare de TVA către SC M. SRL).

În același sens au fost reținute și

declarațiile martorei K.E., precum și ale martorei B.E.

Instanța de fond coroborând toate

declarațiile mai sus menționate cu faptul că inculpatul nu a fost delegat

pentru a rezolva cererea de restituire a TVA-ului către firma SC M. SRL

Marghita și constatând că suma de bani a fost pretinsă pentru munca efectuată

în timpul liber, a apreciat că nu se poate reține vinovăția inculpatului pentru

comiterea infracțiunii de luare de mită.

În ceea ce privește însă încadrarea

juridică (pentru ambele fapte) și văzându-i fișa postului și constatându-se că

este o persoană ce avea în atribuții constatarea și sancționarea

contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor,

instanța în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată

faptei de la pct. 1 și 2 din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 254 alin.

(1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art.

6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

De asemenea, instanța de fond

apreciind că în cazul în care inculpatul ar fi încasat vreo sumă de bani și nu

ar fi declarat suma ca venit din alte activități, se putea face vinovat de

săvârșirea unor fapte care nu sunt de natură penală, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., l-a achitat pe

inculpatul O.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art.

254 alin. (1) și (2) cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

(fapta de la pct. 1 din rechizitoriu).

Referitor la fapta de la pct.

2,prima instanță a reținut că SC L.F.P. SRL era o societate comercială

româno-italiană ce avea ca profil prelucrarea și comercializarea lemnului, cu

sediul în localitatea Abram, județul Bihor ce aparținea de C.F.M., iar în

temeiul dispozițiilor legale avea dreptul la restituirea TVA de 19 % la factura

de achiziție a materialului lemnos, dacă acesta era procurat din România.

Ulterior, prin schimbarea sediului

din municipiul Oradea în localitatea Abram, această societate comercială a

intrat din punct de vedere al controlului fiscal și aprobării restituirii de

TVA în competența organelor fiscale din Marghita, deci și a inculpatului O.D.

În luna august 2000, cu ocazia

deplasării inculpatului la sediul firmei, după o discuție introductivă în care

a subliniat rolul său în controlarea financiară a firmei, evocând și

posibilitatea de a încheia actele de rambursare a TVA cu întârziere sau

celeritate, a pretins și primit de la administratorii acestei firme 1,5 % din

fiecare sumă rambursată cu titlu de TVA, până în luna mai 2002.

Deși inculpatul nu a recunoscut

comiterea faptei, susținând că de fapt martorul B.O. l-a amenințat că o să-l aranjeze,

declarația sa a fost combătută nu numai prin susținerile martorului B.O., dar

și prin declarațiile celorlalți martori audiați în cauză: martorul B.S.G., P.S.,

S.E., T.L.

Deși inculpatul a încercat să

acrediteze ideea că de fapt (legat de infracțiunea de luare de mită referitor

la SC L. SRL) a fost vorba de o înscenare din partea martorului B.O. care l-ar

fi amenințat că o să-l aranjeze, în momentul în care inculpatul a vrut să-l

amendeze pentru că a constatat nereguli la firma SC L. SRL, arătând totodată că

a adus la cunoștința superiorilor săi acest incident, dar este demn de reținut

faptul că dacă acest incident a existat, acesta a avut loc în cursul lunii

iulie 2002, după cum afirmă martora B.I. și martorul H.I. și nicidecum în

perioada: vara anului 2000, mai-iunie 2002, perioadă în care se reține

comiterea faptei de către inculpat.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel, în termen, P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul O.D.

În apelul parchetului s-a solicitat

condamnarea inculpatului și pentru săvârșirea celei de-a doua infracțiuni, de

luare de mită, pentru care s-a dispus achitarea de către prima instanță,

aplicarea unei pedepse privative de libertate și menținerea măsurii

sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea inculpatului.

S-a susținut că din probele de la

dosar a rezultat vinovăția inculpatului și pentru comiterea celei de-a doua

infracțiuni de luare de mită, constând în aceea că a pretins, în luna iulie

2002, suma de 12 milioane lei de la martorul L.E., șef fermă în cadrul SC M.

SRL Marghita pentru a-i facilita aprobarea cu celeritate a cererii de

rambursare de TVA.

Totodată, parchetul a susținut că

pedeapsa aplicată de prima instanță este insuficientă pentru a-și atinge scopul

și s-a solicitat înlăturarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen., și

aplicarea unei pedepse privative de libertate.

S-a mai solicitat, prin același apel

și menținerea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului

proprietatea inculpatului până la plata integrală a sumei cu privire la care

s-a dispus confiscarea în folosul statului.

Inculpatul a solicitat desființarea

hotărârii apelate și achitarea sa de sub învinuirea comiterii infracțiunilor

sus-menționate, ridicarea sechestrului asigurator asupra autoturismului și

restituirea sumelor de bani ridicate de la domiciliul său, întrucât este

nevinovat, fiind victima unei înscenări din partea martorului B.O.

Prin decizia penală nr. 42/ A din 22

februarie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

cu majoritate de voturi a admis apelurile declarate de P.N.A. – Serviciul

Teritorial Oradea și de inculpatul O.D. împotriva sentinței penale nr. 351 din

30 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a desființat-o în

sensul că:

1) a redus pedeapsa aplicată inculpatului

de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară a

interzicerii unor drepturi de la 4 ani la 2 ani, după executarea pedepsei;

2) a înlăturat aplicarea

dispozițiilor art. 86

1

și 86

3

C. pen., și în baza art. 81

C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani

închisoare pe durata prevăzută de art. 82 C. pen., și i-a atras atenția

inculpatului conform dispozițiilor art. 359 C. proc. pen.;

3) a înlăturat dispoziția privind

ridicarea sechestrului asigurator și a dispus menținerea acestuia asupra

autoturismului Dacia Super Nova, până la plata integrală a sumei de bani la

plata căruia a fost obligat inculpatul conform dispozițiilor art. 254 alin. (3)

C. pen.;

4) a redus cuantumul numai cu

privire la care s-a dispus confiscarea de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei;

5) a dispus restituirea în favoarea

inculpatului a sumelor de 2500 dolari S.U.A., 1140 dolari S.U.A., 500 Euro și

66.400 forinți, depuse la B.N.R., sucursala Județeană Bihor și ridicate de la

domiciliul acestuia pe baza procesului verbal din dosarul de urmărire penală.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței apelate.

Pentru a dispune astfel, instanța de

control judiciar a constatat că în mod corect instanța de fond l-a achitat pe

inculpat de sub învinuirea comiterii infracțiunii de luare de mită, denunțată

de martorul L.E., însuși martorul denunțător apreciind că suma de 12 milioane

lei solicitată de inculpat reprezenta de fapt contravaloarea muncii depuse de

acesta pentru întocmirea corectă a actelor contabile și a dosarului în vederea

restituirii de TVA. Pe de altă parte s-a reținut că inculpatul nu a avut nici o

atribuție în restituirea de TVA către firma al cărei angajat era martorul L.E.,

dosarul respectiv fiind repartizat unei colege de-a inculpatului, în speță

martorei M.F.

Privitor la infracțiunea de luare de

mită de la patronii sau angajații firmei SC L. SRL, instanța de control

judiciar a constatat că această faptă este dovedită cu probele existente la

dosar, chiar dacă inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, pe tot parcursul

procesului penal.

De asemenea, instanța de apel a

apreciat că în baza probelor certe de la dosar, un rol de seamă l-au avut acele

file xeroxate din caietul întocmit de martora P.S. (caiet, de altfel, dispărut

în condiții neelucidate) din care a rezultat că suma de bani încasată efectiv

de inculpat și care a făcut obiectul infracțiunii de luare de mită a fost de

doar 38.500.000 lei. Totodată, constatând că inculpatul nu a plătit suma de

bani cu privire la care s-a dispus confiscarea specială, a decis să fie

menținută măsura sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea

acestuia, dar sumele de bani ridicate cu ocazia percheziției domiciliare de la

locuința inculpatului a dispus a fi restituite proprietarului.

Împotriva sus-menționatei decizii au

declarat recurs D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul O.D., ambele

părți criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Astfel, D.N.A. – Serviciul

Teritorial Oradea a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 385

9

pct. 18 și 14 C. proc. pen., susținând că hotărârea judecătorească este

rezultatul unei grave erori de fapt, aspect reflectat în menținerea soluției

primei instanțe prin care s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită descrisă la primul punct din rechizitoriu și

respectiv, faptul că inculpatului i-au fost aplicate pedepse greșit

individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen. S-a susținut că în

cauză inculpatul, în urma desființării sentinței penale pronunțate de instanța

de fond, trebuia să fie condamnat pentru săvârșirea ambelor infracțiuni de

luare de mită, iar executarea pedepsei să aibă loc prin privare de libertate.

De asemenea, s-a mai susținut că în mod greșit s-a dispus reducerea cuantumului

sumei cu privire la care s-a decis confiscarea (pentru fapta descrisă la pct. 2

din rechizitoriu) de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei. A conchis

reprezentantul parchetului că în speță se impune admiterea propriului recurs,

desființarea hotărârii atacate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se

dispună condamnarea inculpatului la câte o pedeapsă cu închisoarea în regim

privativ de libertate pentru ambele infracțiuni descrise în rechizitoriu și

confiscarea în favoarea statului a sumei de 84.083.177 lei.

Inculpatul O.D. a invocat drept

motive de recurs dispozițiile art. 385

9

pct. 12 și 18 C. proc. pen.,

și a solicitat admiterea propriului recurs, casarea deciziei pronunțată și, pe

fond, admiterea apelului declarat de acesta împotriva sentinței primei

instanțe, desființarea acesteia în parte și pe cale de consecință, în baza art.

10 alin. (1) lit. d), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

achitarea sa pentru fapta prevăzută la pct. 2 din rechizitoriu. Pe latură

civilă a solicitat înlăturarea măsurii sechestrului asigurator asupra

autoturismului proprietate personală precum și înlăturarea măsurii confiscării

asupra sumelor de bani. A mai solicitat menținerea celorlalte dispoziții ale

deciziei recurate.

Examinând hotărârile atacate, în

raport de criticile invocate, cât și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de D.N.A. –

Serviciul Teritorial Oradea (fost P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea) este

întemeiat sub aspectul soluționării laturii penale a cauzei și cu privire la

aplicarea măsurii privind confiscarea sumelor de bani ce au constituit obiecte

ale infracțiunilor, iar recursul declarat de inculpat este nefondat pentru

considerentele ce vor urma:

Atât instanța de fond cât și cea de

control judiciar au realizat o greșită evaluare a criteriilor impuse de lege

potrivit art. 72 C. pen., împrejurare care a avut drept consecință

individualizarea incorectă a pedepselor aplicate inculpatului O.D., mai ales în

ce privește modalitatea de executare a acestora.

Astfel, pedepsele aplicate

inculpatului trebuie să reprezinte niște măsuri de constrângere eficiente, prin

care dispozițiile legii referitoare la scopul pedepsei să fie respectate, așa

cum sunt stipulate în art. 52 C. pen.

Înalta Curte constată că

infracțiunile pentru care inculpatul O.D. a fost trimis în judecată: 2 fapte de

luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art.

6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările

prevăzute în Legea nr. 161/2003 prezintă un pericol sporit, evidențiat din

însăși reglementarea specială prevăzută de legiuitor în textele Legii nr. 78/2000,

ce prevăd un regim sancționator mai drastic, iar soluția de achitare a

inculpatului pentru fapta de luare de mită descrisă la punctul 1 din

rechizitoriu dispusă de prima instanță și menținută de instanța de control

judiciar este vădit greșită.

Vinovăția inculpatului în săvârșirea

acestei infracțiuni este pe deplin dovedită cu declarațiile martorilor L.E., B.E.

și K.E. date în faza de urmărire penală, precum și cu declarația denunțătorului

B.I.

Astfel, din declarația martorului L.E.

rezultă că inculpatul i-a spus că „deși a fost desemnată M.F., nu este nici o

problemă”, căci va veni și el împreună cu aceasta și vor soluționa ei cererea

de restituire a TVA-ului. În final, martorul declară că „susțin faptul că O.D.

mi-a pretins 12 milioane lei pentru a efectua verificările care se impuneau

față de cererea de restituire a TVA-ului și pentru a completa și efectua actele

contabile, în baza cărora au solicitat restituirea TVA-ului”.

Martora B.E. declară că „inspectorii

fiscali s-au prezentat la sediul firmei pentru a verifica actele contabile care

au stat la baza cererii formulate de către noi”, afirmație regăsită și în cuprinsul

declarației martorei K.E.

De remarcat este faptul că

declarațiile date de către martori în faza de urmărire penală se coroborează cu

declarația denunțătorului B.I., ce a susținut că nu a fost de acord cu plata

sumei de 12 milioane lei pretinsă de inculpat pentru a soluționa cererea de

restituire a TVA-ului.

Deși soluția primei instanțe se

bazează în exclusivitate pe declarațiile de martori luate în faza de judecată,

neacordându-se aceeași relevanță depozițiilor acelorași martori date în faza de

urmărire penală, declarații retractate ulterior fără nici o justificare

plauzibilă, se apreciază că, dublat de lipsa oricărui fundament motivațional în

privința formulării unui denunț de către B.I. în ipoteza în care starea de fapt

ar fi fost alta decât cea atestată de denunțător, instanța de fond a procedat

greșit acordând în mod nejustificat o mai mare importanță declarațiilor date în

faza de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin.

(2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar

aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța

de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, iar prin

coroborarea cărora să se atingă scopul suprem al aflării adevărului.

În speță, declarațiile date de către

martori în faza de urmărire penală se coroborează cu declarația martorului, iar

revenirea lor asupra acestor declarații este total nemotivată și, prin urmare,

trebuiau înlăturate de prima instanță.

Cât privește încadrarea juridică a

acestei fapte în textul încriminator al art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., în

condițiile în care inculpatul nu fusese delegat să efectueze verificări la SC M.

SRL Marghita, este incontestabil faptul că O.D. a îndeplinit funcția de

referent la C.F.M. și avea, printre alte obligații de serviciu și aceea de

control, putând aplica și amenzi.

Procesele-verbale încheiate de

acesta puteau constitui baza unei eventuale restituiri a TVA, așa cum rezultă

din fișa postului. Mai mult, atâta vreme cât legea nu distinge, este lipsit de

relevanță dacă actul pentru care se dă privește o îndatorire de serviciu

specifică sau generală, mai ales dacă din ansamblul probator administrat s-a

demonstrat, în mod cert, că inculpatul a efectuat verificări proprii acestor

activități la SC M. SRL Marghita, așa încât nu prezintă nici un fel de

importanță faptul că în speță nu se emisese o delegare specială în acest scop.

Toate aceste aspecte au fost tratate

cu superficialitate de instanțele anterioare și, astfel, nu și-au găsit reflectarea

în modalitatea de executare a pedepselor, fapt ce a atras aplicarea unei

pedepse orientate spre minimul special cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei.

Or dacă instanțele anterioare ar fi

analizat mai atent:

- contextul în care inculpatul a

săvârșit faptele, care în calitatea sa de referent în cadrul C.F.M., aparținând

D.G.F.P. Bihor, în luna iulie 2002, a pretins martorului L.E., șef de fermă în

cadrul SC M. SRL Marghita, suma de 12 milioane lei pentru a-l ajuta la

întocmirea documentului și la aprobarea cu celeritate a cererii de rambursare a

TVA (fapta de la pct. 1 din rechizitoriu); iar de la reprezentanții SC L.P. SRL

Abram a pretins și primit suma de 84.083.177 lei reprezentând 1,5 % din

rambursările TVA pe perioada august 2000 – noiembrie 2001, pentru a verifica cu

celeritate solicitările legate de rambursarea TVA;

- atitudinea procesuală constant

nesinceră a acestui inculpat;

- perseverența în activitatea

infracțională, fapte de același gen aflate în concurs real;

- valoarea deloc de neglijat a

obiectului infracțiunilor de corupție;

- sumele de bani luate efectiv de la

denunțători ce ating cifre de ordinul zecilor de milioane, atunci ar fi avut în

mod concret adevărata dimensiune a activității infracționale a inculpatului O.D.,

iar singura cale de urmat era aceea a dispunerii unei măsuri de constrângere și

reeducare eficientă, prin care dispozițiile art. 52 C. pen., referitor la

scopul pedepsei prin care funcția de exemplaritate să fie respectată.

De aceea, Înalta Curte constată că

în cauză nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 86

1

sau 81 C. pen.,

așa cum, în mod eronat a apreciat instanța de fond și apoi cea de control

judiciar și, pe cale de consecință, va casa în parte decizia penală nr. 42/ A

din 22 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu

minori, precum și sentința penală nr. 351 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului

Bihor și în rejudecare:

- în baza art. 254 alin. (1) și (2) C.

pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare

prin schimbarea încadrării juridice îl va condamna pe inculpat la 3 ani și 6

luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) și c) C. pen.;

- în baza art. 254 alin. (1) și (2) C.

pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare

prin schimbarea încadrării juridice îl va condamna pe inculpat la 5 ani

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

și c) C. pen. Va dispune aplicarea pedepselor accesorii prevăzută de art. 71 și

art. 64 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit.

b) și art. 35 alin. (3) C. pen., va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa

cea mai grea de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 71 C. pen.

Va deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului perioada arestării preventive de la 9 octombrie 2002 la 26

noiembrie 2002.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen.,

va dispune confiscarea de la inculpat, în favoarea statului a sumelor de

12.000.000 lei vechi și respectiv de 84.083.177 lei vechi, sume ce au făcut

obiecte ale infracțiunilor descrise la pct. 1 și respectiv pct. 2 din

rechizitoriu.

Va menține restul dispozițiilor

deciziei penale atacate și ale sentinței penale apelate.

S-a constatat de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție că instanța de control judiciar a redus în

mod nejustificat cuantumul sumei cu privire la care s-a dispus confiscarea de

la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei, reținând în mod eronat, în exclusivitate,

forța probantă a filelor fotocopiate din caietul întocmit de martora P.S., fără

să țină cont de faptul că respectivele file, constituie, de fapt, un fragment

de probațiune și nu un întreg ansamblu probatoriu.

Împrejurarea că acel cuantum al

sumelor remise inculpatului este mult mai mare decât cel regăsit în filele de

caiet existente la dosar (fiind de 84.083.177 lei) conform anexei din dosarul

de urmărire penală, este dovedită de susținerile, coroborate până la

similitudine, înserate în cuprinsul declarațiilor martorilor P.S., B.O. și B.S.G.

din faza de urmărire penală.

Pentru considerentele ce preced, în

baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casație și Justiție va admite recursul declarat de D.N.A. – Serviciul Teritorial

Oradea (fost P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea), iar în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.D.

și va proceda conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.N.A. –

Serviciul Teritorial Oradea împotriva deciziei penale nr. 42/ A din 22

februarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

privind pe intimatul inculpat O.D.

Casează decizia penală atacată precum

și sentința penală nr. 351 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor, numai

cu privire la soluționarea laturii penale a cauzei și cu privire la aplicarea

confiscării.

În baza art. 254 alin. (1) și (2) C.

pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare

prin schimbarea încadrării juridice condamnă pe inculpatul O.D. la 3 ani și 6

luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) și c) C. pen.

În baza art. 254 alin. (1) și (2) C.

pen., cu aplicarea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, cu modificările

ulterioare, condamnă pe inculpatul O.D., prin schimbarea încadrării juridice,

la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) și c) C. pen.

Aplică pedepsele accesorii prevăzute

de art. 71 și art. 64 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit.

b) și art. 35 alin. (3) C. pen., dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 71 C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului perioada arestării preventive de la 9 octombrie 2002 la 26

noiembrie 2002.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen.,

confiscă de la inculpat, în favoarea statului, sumele de 12.000.000 lei vechi

și, respectiv 84.083.177 lei vechi, sume ce au format obiecte ale

infracțiunilor.

Menține restul dispozițiilor

deciziei penale atacate și ale sentinței penale apelate.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpat împotriva deciziei penale sus-menționate.

Obligă recurentul intimat inculpat

să plătească suma de 120 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9

decembrie 2005.