ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4549/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul C.J.M. a chemat-o în judecată pe pârâta SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin și a solicitat ca prin sentința care se pronunța să fie obligată la plata sumei de 847.646.814 lei chirie restantă, penalități de întârziere calculate pe perioada 31 decembrie 1998 - 31 decembrie 2000 și la actualizarea acestei sume cu indicele de inflație. Prin aceeași acțiune a solicitat instanței să constate și nulitatea contractului de închiriere precum și evacuarea pârâtei din imobil cu motivarea că pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate prin contractul de închiriere din 10 martie 1995, cu privire la plata chiriei înregistrând o restanță în cuantumul sumei pe care o pretinde în care sunt cuprinse penalitățile de întârziere, conform clauzei stipulată în contract.

Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită chirie restantă în cuantum de 385.601.626 lei pe perioada 31 decembrie 1998 - 17 noiembrie 1999, restul sumei constituind obiectul altui dosar pe rol la Curtea Supremă de Justiție. Tribunalul Mehedinți prin sentința nr. 1505 din 17 decembrie 2001 a respins acțiunea reclamantului C.J.M., întrucât după administrarea probelor a constatat că pârâta a efectuat lucrări în spațiul închiriat iar chiria datorată pe perioada 1995 – 1998 s-a compensat, suma rămasă de plată în urma compensării fiind de 164.601.000 lei. Expertiza a mai stabilit că pentru o parte din suma pretinsă în acest dosar părțile s-au mai judecat așa încât în raport și de valoarea lucrărilor de reparații care depășesc cu mult suma de 164.601.000 lei prima instanță a stabilit conform concluziilor expertizelor contabile că pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 1505 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Mehedinți a fost respins de Curtea de Apel Craiova, care prin decizia nr. 290 din 5 iulie 2004 a reținut că probele administrate în cauză, două expertize contabile și una tehnică, necontestate de apelantă, susțin soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor formulate împotriva pârâtei motivat de faptul că cheltuielile de reparații depășesc cu mult cuantumul sumei solicitate. S-a mai reținut că în cauză nu operează autoritate de lucru judecat întrucât litigiul soluționat anterior acestui dosar se referă la o altă perioadă, deși izvorăște din același contract și că valoarea lucrărilor de reparații efectuate de intimată nu au fost contestate în cele două instanțe, de fond și apel.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs, reclamantul C.J.M. prin care a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt netemeinice și nelegale, întrucât au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În argumentarea acestui motiv, recurenta a susținut că instanțele care au soluționat litigiul nu și-au exercitat rolul activ întrucât nu au ținut cont de probele depuse la C.J.M., pronunțând astfel hotărâri nelegale. Reclamantul a susținut că intimata a fost de rea credință la data încheierii contractului din 10 martie 1995, prin faptul că nu și-a respectat obligațiile contractuale de plată a chiriei. A mai susținut recurentul că intimata nu a efectuat reparații în spațiu că obiecțiunile la expertiza contabilă și tehnică au fost respinse deși lucrările erau eronate și părtinitoare.

O altă susținere se referă la faptul că nu există legătură între pretențiile din dosarul nr. 1349/1999 și pretențiile formulate în dosarul de față care privește perioada ianuarie 1999 – 17 noiembrie 1999, în care nu s-a efectuat nici o reparație. Prin cea de-a doua critică recurenta a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor referitoare la expertiza efectuată de M.G., prin care s-a stabilit că pârâta intimată datorează suma de 308.468.589 lei chirie și penalități de întârziere, că la finele anului 1998 C.J.M. nu avea datorii față de SC D.S. SRL cum greșit a reținut instanța. În ce privește judecata în fața instanței de apel recurenta a susținut că deși intimata nu a depus nici o probă în apel, instanța i-a respins nejustificat cererea.

În fine, recurenta a solicitat ca instanța de recurs să rejudece cauza în fond și să dispună efectuarea unei contraexpertize, iar după casarea hotărârilor pronunțate în cauză să se admită acțiunea așa cum a fost formulată. Recursul este nefondat. Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate .., (pct. 9) „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Din expunerea criticilor aduse deciziei pronunțată în apel se poate observa că recurenta nu a invocat textul de lege aplicat greșit ci, după redarea istoricului situației de fapt, prin care și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu probele administrate în cauză, a solicitat instanței de recurs să judece fondul, iar în completarea probelor să dispună „o contraexpertiză care să fie făcută de trei experți”.

Solicitările recurentei sunt contrare dispozițiilor din Titlul V C. proc. civ. intitulat „Căile extraordinare de atac”, prin care în art. 305 se stabilește că „în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor”. Dispozițiile citate se coroborează cu art. 314 C. proc. civ., prin care se stabilește că Înalta Curte hotărăște asupra fondului numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite. Rezultă din dispozițiile redate anterior că instanța de recurs nu poate rejudeca fondul și dispune completarea probelor cum a solicitat recurenta, întrucât litigiul a trecut printr-o cale de atac devolutivă, iar recursul așa cum este reglementat de titlul V C. proc.

civ. este cale extraordinară de atac, în care nu pot fi depuse decât înscrisuri noi fără ca instanța de recurs, în cazul în care i se solicită, să poată administra alte probe pentru ca apoi să rejudece fondul. La cererea de recurs, recurentul a anexat înscrisuri, care au fost examinate cu ocazia judecării în fond și în apel care însă nu sunt de natură să schimbe situația de fapt așa cum a fost stabilită de cele două instanțe. O primă critică ce poate fi desprinsă totuși din argumentele recurentei privește rolul activ al judecătorului „care nu a ținut cont de probele de la dosar ..”. Această critică vizează aplicarea art. 129 C. proc. civ. Din examinarea actelor dosarului în raport de aceste dispoziții se constată că, în cauză, au fost dispuse probe, că s-au efectuat două expertize contabile și au fost examinate și concluziile expertizei tehnice precum și soluția din dosarul în care s-a soluționat irevocabil un litigiu care izvorăște din același contract.

Prin urmare, în temeiul articolului de mai sus judecătorii au ordonat măsurile necesare judecării cererii fără să nesocotească principiul disponibilității întrucât au hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Dovada că judecătorii fondului au manifestat rol activ sunt probele dispuse, respectiv expertizele care au avut ca obiectiv să determine „realitatea sumelor” pretinse de reclamantul recurent. Ambii experți contabili stabilesc că pretențiile reclamantului nu sunt reale întrucât acesta nu a ținut seama de lucrările executate în spațiul respectiv în sumă totală de 15.031 dolari S.U.A. Prin susținerile de la pct. 2 al motivelor, recurentul a făcut trimitere la răspunsul formulat de expertul M.G.

la obiecțiunile sale în care cuantumul chiriei și al penalităților a fost determinat la suma de 308.468.589 lei, sumă pe care instanța nu i-a acordat-o. Se constată însă că recurentul a scos din context această susținere fără să redea concluzia finală a expertului, potrivit căreia obiecțiunile sunt nefondate. Faptul că s-au cuantificat sumele care puteau fi pretinse nu schimbă concluzia expertului citat de recurent potrivit căreia această sumă determinată în final, nu este datorată. Din susținerile recurentului se mai desprinde ideea de părtinire de care a dat dovadă expertiza, ori, dacă existau astfel de îndoieli, recurentul avea la îndemână dispozițiile art. 204 C. proc. civ. În ce privește nemulțumirea referitoare la concluziile expertizelor, art. 212 alin. (2) C. proc.

civ., stabilește dreptul părții de a solicita o expertiză contrarie însă acest drept este mărginit de obligația de a solicita o nouă expertiză de primul termen „după depunerea lucrării” și de o solicitare motivată. Cum această solicitare nu a fost făcută în condițiile legii cu atât mai puțin poate fi solicitată efectuarea unei contraexpertize instanței de recurs. În fine, constatarea C.C. în baza căreia s-a pornit litigiul de față relevă numai un aspect al raportului juridic dintre părți și anume cel al obligațiilor asumate de pârâtă pentru plata chiriei și a penalităților. Instanța de apel și cea de fond, au dat efecte art. 969 și art. 977 C. civ., prin faptul că au examinat obligațiile reciproce care s-au născut din convenție și au stabilit în raport și de concluziile expertizelor contabile efectuate în cauză că suma pretinsă de reclamant nu este datorată.

În consecință, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.J.M., împotriva deciziei nr. 290 din 5 iulie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2005.