ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4525/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16

octombrie 2003, reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâta P.T.,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună

obligarea pârâtei să-i lase în deplină și pașnică posesiune suprafața de teren

înscrisă în C.F. Tăuții de Sus, cu rectificarea cărții funciare, prin

înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că pârâta ocupă fără drept terenul, care a aparținut părinților

reclamantului.

Acțiunea reclamantului a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 6503 din 27 noiembrie 2003 pronunțată de

Judecătoria Baia Mare, care a reținut autoritatea lucrului judecat față de

sentința civilă nr. 6609 din 02 octombrie 2002, prin care s-a constatat că

asupra terenului în suprafață de 142 mp înscris în C.F. Tăuții de Sus pârâta a

dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune și s-a dispus intabularea

dreptului ei de proprietate în cartea funciară.

Sentința a fost menținută prin

respingerea apelului și recursului declarate de reclamant.

La termenul de judecată din 27

noiembrie 2003, reclamantul a învederat instanței de fond că prin prezenta

acțiune el revendică suprafața de teren obținută de pârâtă prin sentința civilă

nr. 6609/2002 a Judecătoriei Baia Mare.

Instanța a constatat existența

triplei identități în prezenta cauză și cea finalizată prin sentința civilă nr.

6609/2002, anume de părți, întrucât reclamantul și pârâta au figurat în ambele

procese, de obiect al cererii de chemare în judecată, care este dreptul de

proprietate privind aceeași suprafață de teren și de cauză, întrucât principiul

de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția este același.

Apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, prin decizia nr. 591 din 11 martie 2004.

În considerentele deciziei s-a

învederat că cerințele prevăzute de art. 1201 C. civ. privind excepția

autorității lucrului judecat sunt îndeplinite.

Reclamantul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, cerând casarea ei și admiterea acțiunii

sale de revendicare. El invocă faptul că pârâta a folosit abuziv terenul, fără

a avea drept de proprietate asupra lui, a construit pe teren o casă fără a

obține autorizație de construire.

Recursul reclamantului este

nefondat.

Prin sentința civilă nr. 6609 din 02

octombrie 2002 a Judecătoriei Baia Mare s-a constatat că pârâta din prezentul

litigiu, reclamanta în cauza evocată, a dobândit prin uzucapiune dreptul de

proprietate asupra terenului în suprafață de 142 mp, înscris în C.F. Tăuții de

Sus, cu număr topografic nou 450

1

și s-a dispus intabularea dreptului

de proprietate în favoarea pârâtei în cartea funciară.

Pârât în litigiu amintit,

reclamantul-recurent, după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 6609/2002,

a introdus prezenta acțiune în revendicare împotriva pârâtei, precizând la un

termen de judecată că revendică suprafața de teren obținută de pârâtă prin

sentința civilă nr. 6609/2002.

Autoritatea lucrului judecat,

excepție corect reținută de instanță, reglementată în art. 1201 C. civ. , are

la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o

constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie

contrazisă printr-o altă hotărâre.

Prin urmare, principiul puterii lucrului

judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având

același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, chiar cu poziția

procesuală investită, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești,

în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să

nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt

proces.

Pentru a exista identitate de obiect

între două acțiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele în

același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte că

scopul final urmărit de reclamant este același în ambele acțiuni, în cauză

acesta fiind recunoașterea calității de proprietar asupra bunului și predarea

posesiunii acestuia.

Împrejurarea că pe terenul pretins

și obținut de intimată prin prescripție achizitivă, aceasta a edificat o

construcție fără a avea autorizație, nu constituie un argument în sprijinul

recursului declarat de recurent, lipsa autorizației poate fi o contravenție

sancționată de autoritățile competente.

Se conchide că recursul este

nefondat pentru motivele expuse și urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 591 din 11 martie 2004 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2005.